"Poezia părintelui Mihalache Tudorică este gravă, profundă, parcă vine dintr-o altă lume. Toată e un ţipăt. Când i-am citit "Melancolia îngerului", am avut impresia că mă spăl pe ochi şi pe mâini cu nisip umed şi mă şterg cu un şomoiog de cânepă aspră", iată cum descria marele mitropolit Nestor Vornicescu opera celui ce este în egală măsură sacerdot al altarului şi al slovei. Astăzi, neobosit într-ale scrisului şi cu aceeaşi râvnă în misiunea ce i-a fost încredinţată prin hirotonie, părintele Mihalache Tudorică ne descoperă dimensiunea şi secretul pasiunii sale de o viaţă.
Preacucernice părinte Mihalache Tudorică, în activitatea sfinţiei voastre, poezia şi slujirea sacerdotală stau de multă vreme alături. Când şi cum aţi reuşit să le aduceţi împreună?
Cum să vă spun? Preoţiei i-am căzut în genunchi din copilărie, când, într-o seară de sâmbătă, am auzit în biserica din capătul grădinii mele "Lumină lină". Cânta atât de frumos cântăreţul bătrân al stranei, încât am simţit cum mă trec fiorii şi cum mă ridic de la pământ la cer. Dumnezeu pusese acelui om lacrima în gât şi glasul îngerului în gură. Clipa a rămas unică, a deschis poarta sufletului acelui copil şi l-a urmărit toată viaţa lui. Fiorul poetic, "mirabila sămânţă", a apărut mai târziu şi tot în aceeaşi grădină a copilăriei, din cântecul trist şi din nesfârşita tristeţe a ochilor mamei obosite, care, înconjurată de un sat de copii, opt la număr, nu s-a sculat niciodată sătulă de la masă. Dacă preoţia este ruga şi cântecul lumii către Cer, poezia este cântecul limbii, ca şi când ai vrea să-ţi plângi cântecul, ca şi când ai dori să-ţi cânţi plânsul. Amândouă s-au ţinut în viaţa mea mână de mână.
"Graiul a devenit certificatul nostru de naştere"
Cum a început această simbioză între slujire şi poezie în viaţa sfinţiei voastre?
Cred cu tărie că preoţia a ţinut să sfinţească holda de cuvinte a poetului care, în vremurile acelea, nu ştia nici el prea bine ce o să i se întâmple, ce o să se întâmple. Cu grumazul în jugul lui Hristos Mântuitorul meu şi al tuturor, cu inima, ochii şi mâna logodind cuvintele pe coala înlemnită, m-am pomenit slujind sufletul omului românesc, dar şi cu care se acoperă el în lume şi dincolo de moarte, graiul lui. Păstrat în gura ţăranului român şi copt tot acolo precum pâinea în ţest, graiul a devenit, ca la toate seminţiile lumii, certificatul nostru de naştere şi dăinuire şi stâlpul nostru mărturisitor între neamuri. Când am reuşit să punem literele una lângă una, când am reuşit să legăm gândurile unul după altul şi să citim după aceea "Dumnezeu" în limba română, ne-am salvat în istorie şi în faţa Domnului, sporind cu vrednicie spicele ariei Sale.
Minunată grija Părintelui din Cer, care şi-a coborât ochii peste noi, după ce, cu mâna noastră şi cu sufletul nostru, i-am scris şi rostit numele. Atunci am început să ne mântuim şi în faţa vremii, şi în faţa vremurilor. Atunci numele nostru s-a scris în Cartea cea mare a Cerului. Ochii miraţi ai copilului care privea bolta înstelată şi teama ca vreuna din stelele sale să nu cadă cred că am fost primul poem scris mai mult cu ochii. De aceea, bătrânul de astăzi crede că privighetorile care îi sfinţeau nopţile copilăriei nu au murit. În fiecare primăvară, venind de departe sau ieşind din scorburi, încep să cânte şi să-i aducă aminte începuturile. Iar când se va duce el, le va lua pe umeri şi pe ele, ca să cânte pe acolo şi Domnului, dar şi celor care îi vor ţine lui calea la Marile Porţi.
"Marea sete de frumos a omenirii"
În poezie, versul poate căpăta dimensiuni diferite, poate transmite stări de profundă bucurie, tristeţe, melancolie, dragoste etc. Comentaţi acest aspect.
Cred că poezia este logodna dintre puterile unei limbi şi frumuseţea ei. Este fecioara şi mireasa ei. Poezia este zborul pe verticală al omului şi una dintre puţinele puteri îngereşti care i-au mai rămas, jumătatea respiraţiei sale şi jumătatea visului care nu a apus tot. De la Psalmi şi Cântarea Cântărilor, inspiratele şi preafrumoasele, până la Ghilgameş şi Enkidu cel mişunat de viermi, pentru negăsita Floare albastră de la Homer până la Dante şi Shakespeare, de la Goethe până la Eminescul nostru, Arghezi şi Blaga, poezia a fost marea sete de frumos a omenirii. Poeme ale pământului, poeme ale soarelui, poeme ale lunii, poeme ale sângelui, poeme ale iubirii, poeme ale dorului şi trecerii omului lui Dumnezeu, poeme ale speranţei, poeme ale morţii s-au scris şi se vor mai scrie. Au trecut dincolo toţi cei ce le-au scris sau le-au visat, dar numele lor şi cele ce au lăsat au mers mai departe, cot la cot cu viaţa lumii, din vreme în vreme, ca nişte icoane ale minţii omului. Unele dintre marile poeme ale celor ce s-au răstignit pe graiul lor, dacă sunt rostite sub cerul liber, te minunează, iar dacă sunt rugate în Biserica Domnului, te mântuiesc, că are grijă El, Stăpânul, de ele, le umple de putere şi de har, precum o face cu marele poem al umilinţei, al Sfântului Efrem Sirul.
Poezia este, de fapt, un regat al setei de frumos şi de inefabil. Este stare de ghenoză şi gnoză, fâlfâit a două aripi care îmbrăţişează la un loc şi ziua, şi noaptea, două surori care nu s-au uitat niciodată una pe alta.
"Tristeţea mea poetică face muguri"
Poezia ce izvorăşte din condeiul părintelui Mihalache în ce categorie ar putea fi aşezată?
Mărturisesc aici că poezia mea nu are nici gustul, nici culoarea mierii, nu are nici bucuria unui om care ar crede că a scăpat de moarte, de o anumită moarte. Mama mi-a picurat în suflet şi în lada de zestre tristeţea şi spaima poetului faţă de cele rele ale lumii. Dacă opera mea poetică, prin absurd, s-ar putea pardosi, nu s-ar putea face decât cu un lung strat de lacrimi şi o pătură groasă de nelinişti. Din fericire sau din nefericire. Nu de puţine ori i s-a reproşat preotului că nu-i trebuie atâta tristeţe şi nici atâta spaimă de moarte. Nici gând, am răspuns. Tristeţea mea poetică face muguri, iar spaima în nici un caz nu mă are în vedere şi mai mult teama de o anumită moarte fără nume a lumii.
Faptul că ne-am crucificat Mântuitorul şi l-am aşternut în piatră ne umple de ruşine. De aceea, poezia care ţâşneşte de aici e atât de grea câteodată, de simt că îmi rupe mâinile din umeri, de parcă mă bagă de viu în pământ. Că aşa este când porţi greutăţile celuilalt, celui de lângă tine şi, nu de puţine ori, ale celui din tine. Psalmică prin construcţia ei, dar cu speranţa mustind pe sub cuvinte, sper din tot sufletul că cine vrea să vadă vede, cine vrea să audă aude. Porţia de coşmar poate să şi-o ia fiecare cât poate duce sau cât îi trebuie. Ca să vorbesc despre poezia mea, cred că nu se cuvine. Dacă aş judeca-o, n-aş fi chiar drept nici dacă i-aş aduce laude. S-ar arăta părtinirea, care, de obicei, este subiectivă.
"Dumnezeieştile sunt de nedescris"
Aţi încercat vreodată să puneţi în scris sentimentele pe care le trăieşte preotul Mihalache Tudorică în momentul când săvârşeşte Sfânta Jertfă?
Fiul meu, dumnezeieştile sunt de nedescris. Nici un grai omenesc nu poate cuprinde dimensiunea acestei Sfinte Taine, nici un cuvânt al lumii nu este în stare să redea o Taină pe care nici îngerii nu au voie să o săvârşească. Aici, preotul este deasupra îngerilor. Cum poţi să spui pe nume şi să explici această transformare a materiei în Sângele şi Trupul Domnului prin rugăciunea şi ridicarea mâinilor sacerdotului, când Sfântul Prestol devine o scoarţă de cer îndumnezeit?
Sfânta Liturghie este nu numai miezul întregii ortodoxii, ci şi întâlnirea reală a omului cu Dumnezeu, care se dăruie pe sine fiecăruia, care sfinţeşte şi care mântuie, care împacă şi care zideşte, care ridică şi care luminează. Nici preotul nu poate să spună, nici dacă ar şti, nici dacă ar vrea, ce nu pot nici îngerii să privească şi îşi acoperă cu aripile ochii. Dacă omul ar şti ce îi este dăruit şi cât este el de răbdat de Marea Iubire pentru toatele sale, cât de chemat este şi cât de aşteptat, cât de înaltă este această chemare, ar renunţa la toate lumeştile şi trecătoarele sale pentru veşnicia ce i se oferă de Cel bogat în milă şi, de multe ori, din mare iubire, nedrept cu dreptatea lui.
Poezia religioasă a constituit dintotdeauna un fundament solid în crearea şi dezvoltarea culturii româneşti. Care mai este rolul ei astăzi, în această lume secularizată şi aproape pierdută într-un ocean de desacralizare?
Aţi auzit vreodată de rugăciunea frunzei să nu cadă? E un psalm al pomului să nu rămână gol. Se poate foarte bine compara cu ruga poeziei religioase. Poezia religioasă este unul dintre argumentele cele mai de seamă ale celor care au încercat să se sprijine de toiagul căutărilor şi neliniştilor. De la acel Enăchiţă Văcărescu, cu al său "Testament literar", îndemn şi poruncă pentru toate generaţiile de la el încoace şi de acum încolo, toţi cei care au ciupit cu unghia sufletului coarda lirei poetice a trebuit să coboare în halta timpului şi să se întrebe de unde vin şi încotro apucă. S-au odihnit, nu de puţine ori, la râul Vavilonului, unde au visat plângând sau lângă apele care, în marile momente, n-au uitat să se întoarcă cu destinul lumii cu tot. Nu doresc acum să mă întorc la Dosoftei, nici la lăcrimariul în care a învăţat cuvântul să înoate, ci vreau să mă opresc la cei care au ştiut cu siguranţă că marea poezie a lumii este aceea cu fior religios, relaţia dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu, poezia însemnată cu peceţi de ceară şi iz de îndrăzneală.
Marea poezie a lumii o găsim între scoarţele Sfintei Scripturi, iar după aceea, în slovele marilor creatori ai lumii, care nu s-au sfiit să întrebe: de când, de ce şi până unde?
"Poezia trebuie să devină şi ţipăt la timpanele unei lumi căzute!"
Cu televiziuni ale căror programe aţâţă instinctele primare şi pocesc sufleteşte generaţii întregi, cu apariţii editoriale ce frizează ridicolul, cu prezentarea unor emisiuni care te fac să roşeşti şi să nu te mai uiţi de ruşine în ochii copiilor tăi, nu cred că vom ieşi prea curând din râpa în care ne aflăm astăzi. Într-o lume în care mizeria umană ne este prezentată drept virtute şi aur, în care banul ne este prezentat ca ultim şi nou viitor al lumii, nu avem decât să ne temem şi, cât mai este timp, să reorientăm priorităţile. Unele dintre ele ar fi revenirea cu picioarele pe pământ şi asumarea trecutului nostru creştin. Nu mai vorbesc de biata limbă română, îndopată şi ea cu atâtea străinătăţuri şi care a ajuns la starea de vomă. De aceea, poezia religioasă nu mai poate fi numai rugă, numai mărturisire, ea trebuie să devină şi ţipăt la timpanele unei lumi căzute parcă de pe cal şi neştiind încotro să o apuce. Unde, Doamne, s-o fi pierdut cuminţenia lumii, care îşi închide singură Scriptura şi o zvârle la marginile care put? Omul fără Dumnezeu ia chipul Arătării şi, când se va uita în oglindă, se va speria singur de felul cum arată.
Rămâneţi în iubirea cea fără de margini a Domnului! Deschideţi uşa, parcă bate cineva şi vrea ca să intre!
În finalul interviului nostru, am fi bucuroşi dacă ne-aţi oferi câteva versuri, care vă sunt sfinţiei voastre cel mai aproape de inimă…
Ioane… Ioane
Sângele n-a intrat în pământ,
Sângele urcă pe scările palatului.
Spre sala de ospeţe. Întocmai ca umbra.
"Ioane, Ioane, se aude prin sânge".
Fiul lui Zaharia e tăcut,
Îi deschid ochii în fiecare zi
Şi îl rog cu lăcuste.
Lui Ioan nu-i mai place nimic.
Sângele a intrat în ulcioare,
Sângele a coborât în fântână,
Sângele a urcat în bucate.
"Ce îndrugi tu, acolo, Salomeea?"
Sângele n-a intrat în pământ,
Sângele a intrat în palat.
Dorm cu sângele în pat.
"Ce îndrugi tu, acolo, Salomeea?"
"Ioane, Ioane, se aude prin sânge."
(din volumul "Melancolia îngerului")
"Părintele Mihalache Tudorică a adus în poezia contemporană drama crucificării prin cuvânt, logosul său încărcat de patima căutării lui Dumnezeu provocând adevărate drame celui care rosteşte cu buzele însângerate "Quo vadis, Domine?"." - Mihai Duţescu
