Printre elementele care definesc şi consolidează patrimoniul cultural românesc, poezia religioasă ocupă un loc aparte. Care este rolul poeziei de factură religioasă în cultura poporului nostru? La această întrebare şi la altele pe tema aceasta ne-a răspuns domnul Ion Buzera, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova.
Domnule profesor, se ştie că poezia religioasă a avut dintotdeauna un loc aparte în sânul tezaurului cultural românesc. Când se poate vorbi despre o recunoaştere oficială a ei în ierarhia poeziei universale?
Cred că odată cu poezia lui Tudor Arghezi. Deşi au existat şi probabil vor mai exista dispute referitoare la termenul "religios" aplicabil ori ba Psalmilor arghezieni, tematica de acest fel este o evidenţă la poetul român, tinzând - chiar - să devină o formă interioară dominantă, care captează nu numai concretizările aşa-zis evidente ale imaginarului religios, ci şi pulsiuni creatoare mai ascunse şi, poate, mai rafinate. Or, această dominantă traversează creaţia unui poet de importanţă decisivă, de o valoare practic non-negociabilă, ceea ce implică şi o cooptare a cititorului mult mai sofisticată, o recunoaştere ofertată mult mai subtil, întrucât e clar că ideile religioase sunt frământate aici de un eu modern angoasat, dar şi extaziat, torturat de extreme, foarte macedonskian într-o privinţă, dar care a asimilat şi lecţia eminesciană, febricitat şi dispus să echilibreze expresivitatea strict poetică cu trăirea cea mai intensă: "Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ Între putinţă şi între amintire" (Psalmul Pentru că n-a putut să te-nţeleagă...). Tema foarte profundă a incomprehensibilului ca dovadă, sintetizată, într-o anumită privinţă, în formula tertulliană certum est, quia impossibile est şi pe care o regăsim la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, invocaţi în poem (de menţionat că şi "deşertăciunea" ca atribut al sfinţilor din versul al doilea al poemului e tot o faţetă a acestei neputinţe şi nu, aşa cum cred unii exegeţi arghezieni, vreun impuls nihilist al poetului), dar care a fost şi una dintre obsesiile de nuanţă filosofică ale culturii europene, este tratată de Arghezi cu mijloacele de care putea dispune poezia lui. Faptul că marele poet tratează în sens modern anumite obsesii să zicem religioase nu înseamnă că ele sunt mai puţin religioase.
Artistul poate îmbogăţi astfel de teme, chiar dacă nu le poate inventa (ele preexistă ca un fel de temelie "inefabilă", pe care nu eul poetic o concepe, căci e peste puterile lui: "Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea" - citat din acelaşi psalm), le poate redimensiona, aduce la nivelul percepţiei sale, care nu este cu nimic inferioară speculaţiei filosofice, de exemplu. Aceste constatări sunt valabile nu numai pentru poezie, ci şi pentru literatură, în general, pentru artele plastice, muzică etc.
Cum priviţi legătura dintre poezia religioasă şi poezia de factură laică şi care este evoluţia poeziei religioase în decursul timpului?
De fapt, cele două filoane sunt întretăiate în istoria poeziei noastre şi, într-o bună privinţă, se alimentează reciproc. Ne referim la autorii importanţi, care preiau pe cont propriu teme de provenienţă diversă şi le reelaborează mental, senzitiv, stilistic. Fără îndoială că poezia de extracţie religioasă e mai prezentă, inclusiv prin infiltraţii livreşti (de exemplu, la Ion Heliade Rădulescu) până cel mult în romantism, după care cedează locul altor surse, fără a dispărea niciodată cu totul (vezi poezia scrisă în zilele noastre de Ion Mircea sau Adrian Popescu). Astfel, de la Dosoftei până la, să zicem, Cristian Popescu, se pot urmări modalităţile, unele extrem de mediate, haşurate cultural, metafizic etc., prin care temele religioase virează spre o înţelegere cotidiană, profană, a lor şi invers. Dacă urmărim cu atenţie acest fenomen în devenire, putem să deducem una dintre constantele majore, intertextuale ale poeziei scrise în limba română. Pe de altă parte, dacă am adapta sintagma lui Hugo Friedrich "transcendenţa goală" la o perspectivă strict religioasă asupra poeticităţii, am observa că, de pildă, în poezia bacoviană, eliminarea unor elemente constitutive ale anteriorităţii literare tind să funcţioneze în tandem cu o nouă configurare a eului poetic, dar care apare oarecum depeizat, străin, însingurat etc.
"Toţi marii poeţi români au tratat teme religioase"
Am putea spune că versul de inspiraţie religioasă este colorat în funcţie de fondul personal al fiecărui poet?
Există, după aceea, mari diferenţe în privinţa locului pe care îl ocupă temele religioase în interiorul creaţiei fiecărui autor. Dacă la Ion Heliade Rădulescu aceste preocupări sunt mai extinse, în poezia eminesciană sunt marginale, pentru ca în cazul lui Bacovia să fie complet absente. Dar chiar evacuarea religiozităţii tinde să devină o temă.
Cum credeţi că a acţionat acest filon de inspiraţie literară în formarea şi cizelarea limbii române? Care au fost operele şi autorii care au marcat pozitiv etnogeneza graiului nostru şi cum aţi putea defini legătura dintre ei?
Un rol determinant l-a avut Dosoftei, care a transpus în versuri
Psalmii (Psaltirea pre versuri tocmită, 1673) într-o limbă română care-şi descoperea (cu toate că şi le cunoştea de mult!) nu numai disponibilitatea prelucrării unui vocabular religios, ci şi latenţele poetice, ritmurile, cursivitatea, eleganţa analogiilor, posibilităţile versificatorii: "...Toate ce-s în lume de tine-s făcute/ Şi câte-s cu suflet şi lemnele mute./ ...Doamne, ântrâal tău munte cine să se suie?/ Şiân locul tău cel sfânt odihna să-şi puie?/ Numai cine are mâni nevinovate,/ Inimă curată şi fără păcate…". Toate istoriile importante ale literaturii române îl menţionează pe Dosoftei ca pe un mare poet. Modelul textual mai mult decât prestigios de la care a pornit şi pe care, de fapt, l-a adaptat (nu l-a transplantat mimetic) i-a oferit lui Dosoftei prilejul de a se exersa, efectiv, la modul poetic, pe un întreg spectru de posibilităţi lingvistice.
Se poate vorbi despre un fel de poeticitate imanentă la Dosoftei. Să admitem, pascalian, că nu am identifica acele efecte dacă ele nu ar fi (fost) deja prezente, în figuri de stil simple, dar cu atât mai relevante: "În ce chip doreşte cerbul de fântână,/ Când îl strânge setea de-l ardeân plămână,/ Sufletul meu, Doamne, aşa te doreşte/ Cu sete aprinsă de mă veştejeşte". Aşa cum a remarcat, între alţii, Ion Negoiţescu, efectele anticipator argheziene sunt explicite.
Marii poeţi nu se influenţează între ei, nu se află în cine ştie ce situaţii de "anxietate" a dependenţei unul de celălalt, ci se conţin reciproc.
Prof. Ion Buzera, carte de vizită
Domnul conf. univ. dr. Ion Buzera este prodecanul Facultăţii de Litere din Craiova şi titularul Catedrei de istoria literaturii române din cadrul aceleiaşi facultăţi. În decursul timpului a dezvoltat o bogată activitate publicistică apreciată la nivel naţional şi încununată cu premii şi distincţii. Dintre lucrările sale amintim: Literatura română faţă cu postmodernismul, carte (pentru care a obţinut în 1996 premiul pentru debut al USR - Uniunea Scriitorilor Români, Filiala Craiova), Reinventarea lecturii (2000, premiul pentru critică al USR, Filiala Craiova), Virgil Mazilescu. Monografie (2000), Lecturi postmoderne (2001), Proximităţi critice (premiul pentru critică literară al USR, Filiala Craiova), Şcoala de proză de la Târgovişte (2007) etc. Este redactorul-şef al revistei "Colocvium" - periodic de literatură română şi comparată al Societăţii de Ştiinţe Filologice, filiala Dolj.
