Poruncile lui Dumnezeu, scară către Împărăţie

Urcuşul spre Dumnezeu al omului nu e prea greu atunci când are alături pe Părinţii Bisericii. Ei ne învaţă că e posibil să ajungem la El şi că întotdeauna, în schimbul vieţii noastre mici oferite lui Hristos, vom primi viaţa cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Doar aşa vom creşte, doar aşa ne vom îmbogăţi duhovniceşte, ne asigură părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Essex, Anglia.

Părinte Zaharia, acum un sfert de veac, tinerii din România strigau disperaţi pentru libertate. Între timp, am câştigat o libertate pe care majoritatea oamenilor o înţeleg acum după modelul vest-european. O libertate de a consuma, o libertate de a avea cât mai mulţi bani sau o situaţie financiară. Să fie oare drumul cel bun?

Cred că, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos, nu există decât o singură libertate adevărată: libertatea de păcat. Să fim liberi de păcat, şi noi ar trebui să căutăm în inima noastră, să eliberăm inima noastră şi să găsim acolo această adevărată libertate, care este eliberarea de păcat.

Cum ne eliberăm de păcat?

Sunt mai multe mijloace, dar în principal sunt trei. Primul şi cel mai important este rugăciunea. Prin chemarea numelui Domnului noi acumulăm în inima noastră energia harică şi, prin această energie a harului, zidim acolo, în inima noastră, Biserica lui Dumnezeu. O altă cale de a cultiva în inima noastră această simţire a lui Dumnezeu care ne dă adevărata libertate este să trăim după cuvântul lui Dumnezeu. Să citim cuvântul lui Dumnezeu şi să trăim în viaţa noastră conform acestui cuvânt al lui Dumnezeu. Scripturile ne sunt date ca să învăţăm limbajul lui Dumnezeu. Nu numai să le învăţăm şi să le citim, ci să învăţăm să ne rugăm cu ele. Scripturile sunt de fapt limba lui Dumnezeu. Noi studiem Scripturile şi le citim ca să învăţăm această limbă a lui Dumnezeu. În această limbă a lui Dumnezeu noi intrăm în legătură, în relaţie cu Însuşi Dumnezeu, prin prezenţa harică a Acestuia.

La început, Dumnezeu prin cuvânt a creat toate. Şi dacă noi citim Scripturile, prin acest cuvânt ne recreăm pe noi, ne renaştem duhovniceşte, pentru că cuvântul care a creat la început toate este prezent în Scripturi. Cultivând îmbelşugat cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, noi adunăm acolo har peste har şi aşa ne îmbogăţim în duh. Acest har pe care noi îl adunăm în inima noastră prin chemarea numelui Domnului şi prin citirea Scripturilor, adunându-se încetul cu încetul, zideşte în inima noastră Biserica lui Hristos. Aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, menirea omului este să devină Biserica lui Dumnezeu. Cum spune în epistole: „Nu ştiţi că sunteţi templu al Duhului Sfânt?“ - şi spune acest lucru într-un chip atât de firesc, care ne arată cât de firesc se trăia acest lucru în Biserica primară.

O altă cale de a ne zidi inima noastră şi de a ne îmbogăţi haric inima, şi poate chiar calea cea mai puternică, este participarea la Sfânta Liturghie. În Liturghie avem prilejul să facem un schimb de viaţă cu Dumnezeu. Îi dăruim lui Dumnezeu viaţa noastră mică şi mărginită, iar El, în schimb, ne dăruieşte viaţa Lui veşnică şi nesfârşită. Cum reuşim să facem acest schimb de viaţă între viaţa noastră mică şi viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu în Liturghie? Iată cum: în Liturghie Îi aducem lui Dumnezeu o bucăţică de pâine şi un pic de vin - lucruri puţin însemnate în sine. Ceea ce face din acestea daruri de preţ înaintea lui Dumnezeu este ceea ce noi punem în aceste lucruri. Dacă punem în aceste daruri toate doririle noastre duhovniceşti, toată credinţa, toată pocăinţa, toată dragostea, investim în aceste daruri aceste dispoziţii duhovniceşti ale sufletului nostru şi I le dăm lui Dumnezeu pline de ele. Şi pentru că noi suntem oameni păcătoşi şi nedesăvârşiţi, sigur că această dăruire a noastră către Dumnezeu va fi întotdeauna nedesăvârşită şi ea. Dar pentru că Dumnezeu este milostiv şi iubitor, le primeşte aşa cum I le dăm şi face, la rândul Lui, acelaşi lucru: pune viaţa Sa în ele şi întoarce aceste daruri poporului Său, pentru ca oamenii să poată să trăiască, să fie vii şi să devină veşnici. În felul acesta, prin Liturghie, noi reuşim să facem un schimb de viaţă între viaţa noastră mică şi viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui schimb, la sfârşit, poporul lui Dumnezeu va cânta o cântare de biruinţă. Cântăm la sfârşit: Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, închinându-ne Nedespărţitei Sfintei Treimi.

Aşadar. Avem trei mijloace foarte puternice pentru a ne zidi pe noi biserici ale Duhului Sfânt nezidite de mână omenească. Şi acestea sunt: să chemăm numele Domnului, să trăim cu cuvântul lui Dumnezeu şi să luăm parte la Sfânta Liturghie. Numai aşa putem să devenim liberi cu adevărat, pentru că numai aşa ne îmbogăţim duhovniceşte şi, în puterea duhului, devenim liberi de păcat. Iar poruncile lui Dumnezeu sunt podul care ne trece de la această lume firească la lumea suprafirească a Împărăţiei cerurilor.

Ispita curentă este lipsa timpului. Şi pentru rugăciune, şi chiar pentru participarea la Sfânta Liturghie, şi mai ales pentru citirea acasă, în linişte, a Sfintei Scripturi, majoritatea dintre noi nu ne găsim timp. Cum să depăşim aceste ispite ale timpului?

Dacă am gustat din harul lui Dumnezeu, atunci priorităţile noastre se vor schimba şi atunci cuvintele lui Dumnezeu vor fi foarte importante pentru noi. De exemplu, ne spune: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“, şi aşa cum zice în alt loc în Psalmi: „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre“. Şi atunci vom face tot ce ne stă în putinţă ca să câştigăm timp, să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Există momente când ne rugăm şi când nu simţim, când avem senzaţia că ne rugăm degeaba. Putem avea rugăciune degeaba făcută?

Cred că este întotdeauna important şi întotdeauna are valoare şi întotdeauna este de folos să ne rugăm. Nu contează ce simţim sau altceva. Important este să avem credinţă în Cel Căruia ne rugăm. Domnul i-a spus lui Toma: „Pentru că ai văzut, ai crezut. Dar fericiţi sunt cei care n-au văzut şi cred“. Când ne rugăm şi simţim asta în inima noastră, cum lucrează rugăciunea, e uşor să şi făptuim lucruri bune, pentru că Îl simţim pe Dumnezeu în inima noastră, simţim cum lucrează. E uşor, atunci când Îl simţi pe Dumnezeu, să te rogi, să te smereşti, să faci tot lucrul bun. Şi atunci când nu mai simţim nimic şi continuăm să facem rugăciunea ca atunci când simţeam harul lui Dumnezeu cu noi, devenim şi mai plăcuţi lui Dumnezeu, pentru că harul retrăgându-se, noi continuăm să trăim aşa cum ne-a învăţat când era cu noi. Şi făcând aşa, Îl încredinţăm pe Dumnezeu de credincioşia noastră, suntem bineplăcuţi înaintea Lui, şi la sfârşit El Se va arăta din nou, ne va întări şi de data aceasta vom rămâne statornici în harul lui Dumnezeu. Când citim Psalmul cel lung la miezonoptică, Îi spunem lui Dumnezeu: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!“ Dar cine este omul, să-I spună lui Dumnezeu: „Al Tău sunt eu“? Omul trebuie să-L convingă pe Dumnezeu că este al Lui. Dar atunci când răbdăm greutăţi, trecem prin încercări de dragul lui Dumnezeu, atunci Îl convingem pe Dumnezeu şi auzim de la El cuvântul: „Al Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut“.

În ceea ce priveşte alegerea la care suntem chemaţi câteodată - între a tăcea cu referire la experienţele noastre interioare şi a da mărturie, ce este mai bine de făcut?

Trebuie să facem întotdeauna tot ce ne stă în putinţă ca să păstrăm un duh smerit. E întotdeauna o primejdie de mândrie atunci când încercăm să ne dezvăluim experienţele lăuntrice şi să le arătăm oamenilor. Dar există şi clipe în care este de folos pentru semenii noştri ca să le împărtăşim, cu smerenie, ceea ce am trăit noi în Dumnezeu. Trebuie întotdeauna să încercăm lucrul acesta cu rugăciune. Dacă merge cu rugăciune, continuăm. Dacă nu merge cu rugăciune, e mai bine să tăcem.

Normele vieţii duhovniceşti funcţionează şi când sunt făcute pe jumătate? Când nu apucăm să ne facem toată rugăciunea, dar ne facem doar puţin; când nu apucăm să ne pregătim suficient, dar ne pregătim puţin - e la fel? E mai rău? Cum e mai bine?

Da, înţeleg... noi toţi suntem ca nişte mici frunze într-un copac mare, care este lumea asta. Şi deoarece întreg copacul „merge“ într-o anumită direcţie, nu putem să nu fim afectaţi. Dar întotdeauna prin credinţă putem să mergem contra curentului - a curentului general al acestei lumi (să ne ţinem de alegerea noastră). Trebuie să ne amintim că Evanghelia lui Hristos, poruncile lui Hristos nu sunt la măsura omenească. Ele sunt o chemare a noastră de a ne ridica din lumea asta firească la lumea suprafirească a Împărăţiei lui Dumnezeu. De asta iudeii spuneau: „Cine poate auzi cuvintele astea? Greu cuvânt! Cine poate să-l poarte?“ Dar dacă primim în inima noastră cuvântul lui Dumnezeu, el aduce acolo un har care ne întăreşte să stăm împotriva curentului lumii acesteia. Şi, încetul cu încetul, acest har ne întăreşte inima, îi dă putere să stea în prezenţa lui Dumnezeu.

Lucrurile care slăbesc inima noastră sunt: atunci când cedăm deşertăciunilor lumii acesteia, când acceptăm în chip absolut modelele lumii acesteia şi felurile ei de a fi, şi mai ales când cădem în această înşelare pe care o întâlnim la mulţi creştini, că am putea cumva împăca dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea de lumea aceasta. Este spus limpede în Scripturi că dragostea pentru lumea aceasta este vrăjmăşie înaintea lui Dumnezeu. Deci dacă suntem aspri cu noi înşine şi avem lepădare de sine, atunci inima ni se va întări ca să urmeze lui Hristos şi să poată să stea în prezenţa Lui. Şi atunci, ca şi creştini, vom trăi în această lume, dar nu vom fi ai acestei lumi.

Părintele Paisie Aghioritul scrie într-una din cărţile sale că dacă nu progresezi în cele duhovniceşti, înseamnă că ceva te opreşte, te ţine locului. Pe de altă parte, Părinţii Bisericii ne îndeamnă să nu ne evaluăm performanţele sau reuşitele în cele către Dumnezeu. Cum vedeţi această diferenţă de păreri?

Cred că amândouă viziunile sunt drepte, sunt corecte. Ceea ce vrea să spună părintele Paisie Aghioritul este că nu putem progresa duhovniceşte până nu devenim prieteni ai Crucii. Şi crucea pe care pronia lui Dumnezeu ne-o îngăduie în viaţa aceasta este exact crucea de care avem nevoie pentru a ne lepăda de toate legăturile noastre pătimaşe cu lumea aceasta. Şi astfel, cu o inimă eliberată de păcat, să putem alerga pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, şi celălalt lucru afirmat de Părinţi, că nu trebuie să ne evaluăm pe noi înşine, este drept. Nu trebuie să devenim propriii noştri spioni şi să ne urmărim tot timpul ce facem. Pentru că se naşte primejdia ca vrăjmaşul să se strecoare acolo şi să ne ducă în înşelare. Părinţii pustiei ne-au lăsat o regulă de aur: să facem tot ce ne stă în putinţă şi restul să lăsăm pe seama lui Dumnezeu. Căci făcând aşa, adică săvârşind tot ceea ce putem şi lăsând restul pe seama lui Dumnezeu, arătăm smerenie. În această purtare este smerenie.

Şi să nu uităm că între poruncile cele mari din Evanghelie, date de Domnul, este şi următoarea: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: «Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»“ (Luca 17, 10).

Deci cea mai mare poruncă evanghelică este să nu uităm acest lucru: că suntem slugi netrebnice şi nevrednice. Şi în acest fel putem să devenim smeriţi şi să urmăm cuvântului Domnului, Care ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Mt. 11, 29). Dobândim astfel o inimă smerită. Este foarte important să ne învăţăm smerenia, fiindcă pe această cale ni s-a arătat Dumnezeu nouă.