„Postmodernismul nu-L neagă pe Dumnezeu, Îl ironizează“

Astăzi, mai mult ca oricând, observăm că se duce o luptă acerbă împotriva învăţăturii de credinţă, în general, şi a spiritualităţii creştin-ortodoxe, în special. Prin glasul diferitelor concepte evoluţioniste, existenţialiste, hedoniste şi al libertinajului, societatea noastră vrea cu orice preţ să convingă omul să renunţe la demnitatea şi veşnicia pe care i le oferă şi i le asigură Biserica. Postmodernismul a furat omului adevărata identitate şi l-a expulzat într-o lume din care lipsesc sensul şi viaţa. Desconsiderând şi discreditând veşnicia omului alături de valorile sale religioase şi culturale, lumea contemporană postmodernă reduce realitatea la aici şi acum. Un interviu cu pr. dr. Daniel Enea, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timişoara.

Tot mai multe curente ideologice îşi fac apariţia şi influenţeză societatea care, până nu demult, îşi avea un filon trainic în cultura şi spiritualiatea creştină. În acest context se vorbeşte tot mai mult de postmodernism. Definiţi, vă rog, pentru început, noţiunea „postmodernism“.

Pentru a înţelege cât mai bine ce este postmodernismul, ce înseamnă a fi postmodern, să vedem ce este modernismul, ce înseamnă a fi modern. Cuvântul „modern“ îşi are originea în latinescul „modo“, care înseamnă „chiar acum“. Postmodern înseamnă deci, ad litteram, „după chiar acum“.

Aşadar, prin modernism înţelegem însuşirea de a fi modern, caracterul a ceea ce este modern, atitudinea modernă; preferinţa (uneori exagerată) faţă de tot ceea ce este nou, modern. Modernismul, ca tendinţă (curent) în literatura şi arta secolelor alXIX-lea - alXX-lea îşi are specificul în negarea tradiţiei şi susţine principii de creaţie noi.

În acest sens, modernul este întotdeauna post-ceva...

Da. Modernismul este întotdeauna, din punctul de vedere istoric, într-o luptă cu ceea ce a fost imediat înaintea sa. Modernismul sfârşeşte prin a se lupta cu el însuşi şi astfel devine inevitabil postmodernism. Aşadar, postmodernismul apare ca o consecinţă, respectiv, ca o continuare a modernismului, dar şi ca o realitate ce se opune modernismului prin unele aspecte proprii; deci, continuare a modernismului, dar şi o reacţie deconstructivistă la adresa modernismului.

În drumul de la modernism spre postmodernism, „deplasarea“ a înlocuit ierarhia valorilor culturale şi spirituale aflate în disensiune şi continuă proliferare; s-a extins geografia conflictului, iar prezentul a fost devastat de „războaie culturale“, care au condus la nevoia presantă de a reafirma ordinea socială a lucrurilor.

Deci postmodernismul este o reacţie împotriva modernismului.

Într-adevăr, dacă modernismul vorbea despre o realitate universală, despre puterea nelimitată a raţiunii, despre un adevăr obiectiv, pe care-l garanta raţiunea, negând într-un fel rolul tradiţiei, postmodernismul nu mai neagă vehement şi categoric tradiţia. În postmodernism, tradiţia este invocată şi acceptată, dar nu pentru a fi luată ca reper valoric, ci mai ales pentru a fi ironizată, caricaturizată, minimalizată, adaptată la forme, expresii şi structuri care sunt, de fapt, netradiţionale, antitradiţionale. Se poate vorbi de o adevărată ură şi violenţă, sub multe aspecte, faţă de tradiţie şi faţă de ceea ce este spiritualitatea religioasă în cultură şi, în special, cultura creştină.

Postmodernismul se defineşte astfel în căutarea unor noi viziuni şi orizonturi. Se recomandă soluţia de a rezista chiar fără alternative, a încerca reconstrucţia posibilă, pentru a evita fragmentarea socială şi tensiunea nihilistă. Postmodernismul, după cum sesizează IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi exarh patriarhal, se încadrează în critica şi evoluţia certitudinilor convenţionale şi a „paradigmelor cu caracter universalist, ceea ce înseamnă: dereglarea sistemelor filosofice şi a fundamentelor religioase, dislocarea şi destructuralizarea instituţiilor tradiţionale, convertirea conceptelor teologice (de pildă, teologia feministă), a limbajului şi a simbolismului filosofic şi cultural“.

„Postmodernismul Îl închide pe Dumnezeu în spaţiul său“

Ca orice curent ideologic, postmodernismul penetrează diverse domenii culturale: literatură, artă, arhitectură ş.a. Ce prejudicii aduce postmodernismul pe plan teologic?

Postmodernismul neagă doctrinele cu valoare universală, paradigmele unice, crezurile gata făcute, limbajul şi simbolica impuse de un centru unic. Postmodernismul respinge, pe de o parte, transcendenţa şi absolutul lui Dumnezeu, dar, pe de altă parte, şi contingenţa sau neutralitatea lumii. Se afirmă că legătura dintre Dumnezeu şi om este discontinuă, iar de aici se explică şi derivă pluralismul religios, diversitatea, spiritualitatea individualistă, religiozitatea populară. În postmodernism, credinţa, ca valoare religioasă absolută, este permanent pusă la îndoială. Pe plan religios, postmodernismul nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar nu se duce să-L cunoască, să-L descopere, ci caută să-L închidă pe Dumnezeu în spaţiul său.

Atunci, cum caracterizaţi omul postmodern?

Omul postmodern este pândit la tot pasul de pericole, căci peste tot este asaltat de cei ce cred că „totul este permis“ şi nu au respect pentru viaţa umană, fiindcă sunt postmoderni, şi a fi postmodern înseamnă a nu mai crede în Dumnezeu şi nici în valoarea omului creat după chipul lui Dumnezeu şi cu infinite posibilităţi de a ajunge la asemănarea cu Ziditorul său.

Ca rezultat al nivelului slab, chiar subuman, la care a ajuns omul postmodern, el nu se mai bucură să guste din cultura adevărată şi nu mai poate crea o cultură autentică. Acest lucru explică suferinţa multor tineri de astăzi. Aceasta nu cere un mare efort în actul creaţiei şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte spiritul. Suferinţa provocată de neputinţa potolirii setei după Absolut, Adevăr şi Viaţă, sădită în om prin actul creaţiei - ca destin al său -, după înălţimile de dincolo de lumea naturală, îl face pe omul postmodern să devină prea adesea, şi tot mai mult, victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, internet etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului - mântuirea.

Negând valorile eterne ale credinţei creştine, refuzând Modelul Suprem - Hristos (Dumnezeu - Omul), unde mai caută omul postmodern modele?

Printre oameni, dar, din cauza confuziei provocate de el însuşi prin nesocotirea Revelaţiei divine, omul postmodern se declară pe sine „măsura tuturor lucrurilor“ şi el hotărăşte ce este bine şi ce este rău. Aşa se face că el îşi caută şi găseşte drept modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate „megastaruri“ şi „superstaruri“. Toate aceste confuzii dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre muzică şi zgomot, dintre operă de artă şi kitsch, dintre moralitate şi imoralitate sunt rezultatul indiferenţei faţă de Dumnezeu şi au generat răsturnarea scării de valori. De aceea, sfântul, ca prieten al lui Dumnezeu, este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat.

Observăm, cu stupoare, cum postmodernismul a coborât omul în lumea obiectelor. Omul are un preţ şi este vândut la „bursa de acţiuni“ a acestor idei şi concepte însumate în postmodernism. Se vinde inteligenţa, se vinde trupul sau doar anumite componente şi organe. Omul este tranşat şi se ia din el doar ceea ce este necesar. Postmoderniştii doresc cu orice preţ ca omul să nu mai fie om, chip şi slavă a Sfintei Treimi. Vor să-l descreştineze şi să-l neopăgânizeze, aducându-l la starea de animal, obiect sau robot. În mai toată mass-media de astăzi se vorbeşte despre animalitatea umană: crime, desfrâuri, violenţă. Apoi, ştiinţa aduce o nouă provocare prin manipulările genetice, culminând cu clonarea umană - o ştiinţă fără de Dumnezeu. Iată doar câteva dintre rătăcirile şi căderile omului în faţa provocărilor postmodernismului.

„Postmodernismul distruge valorile în virtutea nonvalorii absolute“

Pentru omul care a crescut şi trăieşte în realitatea postmodernă, deci care nu cunoaşte altă „doctrină“, care ar fi soluţia salvatoare?

În faţa lui Dumnezeu, valoarea omului este aceeaşi, cea pe care a avut-o la creaţie. Cu toate căderile şi rătăcirile lui, cauzate de provocările postmoderne, omul rămâne tot chipul lui Dumnezeu. Singura soluţie pentru salvarea omului de la provocările postmodernismului este întoarcerea la Hristos, urmarea lui Hristos şi trăirea vieţii în Hristos. În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Credem aşadar că aceste probleme de criză puse de cultura postmodernă îşi vor găsi rezolvarea şi salvarea printr-o nouă cultură creştină, prin spiritu-alitatea ortodoxă, cea care îl are ca model pe Dumnezeu Omul - Domnul nostru Iisus Hristos, „care ieri, azi şi în veci este acelaşi“ (Evrei, 13, 8).

Care sunt mijloacele specifice prin care Biserica acţionează ca răspuns la provocările postmodernismului?

Biserica conţine destule mijloace pentru purtarea unui dialog, sub aspectul atât al problematicii aduse de postmo-dernism, cât şi al soluţiilor reale pentru ieşirea omului recent din criza şi căderile sale. Realismul antropologic al teologiei patristice, dar şi accentul pe dimensiunea duhovnicească sunt două aspecte de bază care se regăsesc în perspectiva îndumnezeirii omului. Aici se descoperă omul în toată amplitudinea staturii sale, de mediator sau sacerdot între Dumnezeu şi creaţie, între cer şi pământ, însă această perspectivă nu poate fi utilizată eficient dacă teologia şi morala rămân extaziate în faţa formelor gândirii patristice şi nu pătrund până la duhul sau conţinutul acestei gândiri. Părintele Stăniloae ne atrage atenţia spunând că „ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor“. Conţinutul acestei perspective este destul de uşor de transpus în categoriile omului contemporan (dacă există dispoziţie şi voinţă), omul este natură şi persoană, creată după chipul lui Dumnezeu şi creat din ţărână, având o alcătuire fiinţială complexă, în care se întâlnesc nevăzutul şi văzutul, spiritul şi materia.

În mod natural, omul tinde la asemănarea cu Dumnezeu, dar nu-şi poate întâlni destinul dacă nu iese din starea păcatului şi nu se angajează într-un efort de colaborare cu harul divin ce izvorăşte din Hristos în Biserică. Fiind creat după chipul Sfintei Treimi, el, omul, este deschis spre comuniune cu alte persoane. Spiritualitatea ortodoxă ca ţintă spre desăvârşire morală are la bază adevărul chipului şi asemănării, pe când postmodernismul se fundamentează pe negaţii şi eliminarea oricărui criteriu. Structura lui este parazitară, are permanentă nevoie de valori pe care trebuie să le distrugă. Imaginea pe care o creează este terifiantă: postmodernismul distruge valorile în virtutea nonvalorii absolute. Dar, oare, această nonvaloare nu devine ea însăşi criteriu şi valoare în postmodernism sau post-postmodernism?

Ce se întâmplă cu cei care se identifică cu postmodernismul?

Ar trebui să ne inspire doar milă. El a apărut ca o expresie a unei grave decăderi spirituale şi culturale. În numele postmodernismului sunt produse azi în cultură multe bazaconii şi chiar fapte detestabile. De aceea, atitudinea firească faţă de provocările ideologice postmoderniste nu poate fi decât una de categorică respingere şi distanţare. În faţa provocărilor secularizante sau pietiste ale zilei de astăzi, Biserica Ortodoxă nu trebuie să piardă din vedere nici o clipă că lumea tot mai tehnicizată, robotizată şi frustrantă, are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitate, de comuniune şi de sfinţenie. Toate acestea îşi au izvorul nesecat în Sfânta Treime şi în relaţia sinergetică dintre Dumnezeu şi om prin Sfintele Taine, dintre lume şi cosmos. Cât timp omul rămâne ancorat şi statornic în această relaţie dată de harul dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său şi de sine însuşi şi poate tinde spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării sale.

În calitatea noastră de creştini şi mărturisitori ai valorilor spirituale şi culturale, avem datoria să respingem ferm şi categoric aceste provocări ale postmodernismului şi să ne facem din nădejde un mod de viaţă firesc. Personal, nădăjduiesc că toate aceste provocări vor avea un rol pozitiv, în a descoperi frumuseţea creştinismului, a lumii de la începutul mileniului al III-lea.

Crăciunul postmodern seamănă cu Saturnaliile Romei antice

Spuneaţi că postmodernismul caricaturizează tradiţiile. Iată, ne aflăm în preajma marii sărbători a Naşterii Domnului şi oricine poate afirma că „nu mai este Crăciunul ca altădată“. Credeţi că stilul în care se sărbătoreşte astăzi Crăciunul este un produs al postmodernismului?

Într-adevăr, Sărbătoarea Naşterii Domnului şi sărbătorile tradiţiei creştine au fost denaturate ori înlocuite cu serbări convenţionale. De cele mai multe ori, desacralizarea şi convenţionalismul au mers până la uciderea ideii de sărbătoare. S-a ajuns acum la sărbătorirea Crăciunului în stil saturnalian. Ştim că Saturnaliile erau zilele de serbare închinate zeului prosperităţii Saturn, în care abunda veselia vitalităţii. Era un fel de „nebunie religioasă“ şi un alt mod de a arăta dragostea de viaţă, voluptatea şi prosperitatea. După acel model, lumea creştină secularizată a transformat Crăciunul şi Anul Nou în serbări saturnaliene, cu explozii de vitalitate, cu răsfăţul mesei superbogate, cu sclipirile hainelor „de marcă“ sau cascadele de râs alimentate de fluide bahice. Bucuria Naşterii Domnului nu mai transpare în zâmbetul isihastic al creştinului împlinit şi mântuit obiectiv. Crăciunul contemporan nu mai trimite la adânca smerenie din peştera luminată şi blândă, plină de zâmbetul cald şi matern al Maicii Domnului. Chiar dacă nu se mai recunoaşte, Crăciunul trăit de omul postmodern nu mai este bucuria naşterii Pruncului, ci mai degrabă Saturnaliile Romei în haină creştină. Revenind la poporul nostru, care a trăit, şi nădăjduiesc că încă mai trăieşte, în modul cel mai sublim Evanghelia, el a ştiut să-şi exprime bucuriile marilor praznice împărăteşti într-un stil cu totul aparte, ce emană jovialitate sănătoasă şi multă moralitate. De aceea, trebuie să promovăm autenticele şi adevăratele tradiţii şi datini româneşti cu frumoasele colinde din această perioadă a anului, cu pregătirea duhovnicească prin post, intensificare a rugăciunii, milostenie ca dimensiune a iubirii aproapelui, spovedanie şi unirea reală cu Hristos în Euharistie.