În România, după 20 de ani de la Revoluţie, a fost impus un sistem legislativ nou, care acoperă toate domeniile. Din păcate, aşa cum reiese şi din acest interviu, scopul legilor, în mare parte, nu este atins. Asta face ca instituţia închisorii şi a pedepsei să fie marcată de eşec. Închisoarea contribuie la creşterea subculturii infracţionalităţii, iar fostul deţinut este respins de societate. Pornind de la aceste realităţi, societatea trebuie să găsească alte soluţii, care să înlăture sau să ţină sub control un rău ce distruge viaţa multor oameni pedepsiţi cu închisoarea.
Preotul, spune profesorul Petronel Dobrică, este singurul om care inspiră încredere acestor suflete disperate şi are multe soluţii pentru a le readuce pacea cu societatea, în general.
Domnule profesor, cum a evoluat la noi, după Revoluţie, filosofia sau viziunea asupra pedepsei? Într-un fel, bănuiesc, se petreceau lucrurile în comunism şi-n alt fel după aceea. Ce lucruri noi au apărut în viziunea pedepsei?
O să vă surprindă ce o să vă spun... Perspectiva asupra pedepsei, funcţiile şi scopul acesteia reflectă în mai mică măsură schimbările de regim politic. E un domeniu în care schimbarea socială ocupă un loc periferic. Codul penal din perioada interbelică (Codul lui Carol al II-lea din 1938) şi legea de executare a pedepselor propun un anumit mod de a înţelege pedeapsa, scopul acesteia, instrumentele prin care trebuie atins scopul. În perioada postbelică, principala lege este Legea 23 din 1969. Interesant este faptul că această lege (cu câteva modificări) a fost aplicată până în 2006, când a fost adoptată Legea 275. Cât priveşte perspectiva asupra pedepsei, punctele comune domină diferenţele. Dincolo de limbajul utilizat şi de terminologie, scopul pedepsei este, teoretic, acelaşi, anume: recuperarea deţinutului, a infractorului, indiferent că vorbim de resocializare, reabilitare sau recuperare morală. Scopul mai larg este reintegrarea socială a foştilor deţinuţi. Diferenţele apar îndeosebi la nivelul instrumentelor utilizate. De exemplu, în Legea 23 din 1969, principalul instrument era munca; munca era obligatorie pentru deţinut, iar "stăruinţa în muncă" era cel mai important indicator al "îndreptării" acestuia. Legea 275 din 2006 aduce două modificări importante: munca încetează să mai fie obligatorie, iar instrumentele resocializării, în sistemul progresiv de executare a pedepsei, sunt predominant de natură educativă şi psihosocială.
Presupun că "recuperarea morală" are o perspectivă largă, ea ţine de tradiţie. Pe de altă parte, România rămâne în zona asta, a tradiţionalităţii. Ea n-a intrat încă, să spunem, cu totul în modernitate. Să ne amintim că, în acelaşi fel, parcă vorbea Dostoievski, în "Crimă şi pedeapsă" sau în "Amintiri din casa morţilor"... Definiţi cât puteţi noţiunea de pedeapsă în sens tradiţional.
Indiferent că e vorba de perioada interbelică, comunistă sau contemporană, instituţia închisorii şi a pedepsei ca atare e marcată de acelaşi eşec pretutindeni în lume, inclusiv în Europa Occidentală sau în Statele Unite. Vorbeaţi de Dostoievski, dar mai este şi cunoscutul roman "Învierea", al lui Lev Tolstoi, care poate fi citit şi ca o analiză a sistemului penitenciar. Nota comună în ambele romane, în "Amintiri din casa morţilor" de Dostoievski, cât şi în "Învierea" de Tolstoi, e critica pedepsei şi a sistemului penitenciar, ca spaţiu al executării acesteia, pornind de la o întrebare fundamentală. Pe ce se întemeiază dreptul unor indivizi de a pedepsi pe alţi indivizi şi care e rostul să cheltuieşti atâta energie extraordinară, păstrând nişte oameni perioade foarte lungi de timp între zidurile unei închisori?
Această întrebare mai este valabilă? Nu a căpătat, între timp, un răspuns?
Evident că mai este valabilă... E valabilă de 200 de ani, de la naşterea închisorii moderne. Vă propun să recitiţi cele două romane şi mergeţi în orice penitenciar din România, după aceea, veţi avea destule argumente ca să spuneţi că întrebarea e valabilă. O să vedeţi că discursul asupra închisorii, la Tolstoi şi la Dostoievski, cu câteva mici diferenţe, poate fi aplicat asupra închisorii contemporane fără nici un fel de probleme. Nu numai în România, peste tot în Europa. E un tip de instituţie ce produce aceleaşi efecte peste tot, de unde şi criticile la adresa închisorii, care merg până la variante radicale, cum ar fi conceperea unei societăţi fără închisoare. Mai interesant este faptul că, indiferent de diferenţele culturale sau temporale, instituţia păstrează aceleaşi trăsături fundamentale. În romanul "Învierea", personajul principal vizitează o închisoare ca să stea de vorbă cu o doamnă. În penitenciarele contemporane, există două tipuri de vizită. Vizita "la masă" şi vizita cu dispozitiv de separare. Mă rog, există şi variante intermediare, care ţin de modul în care sunt organizate penitenciarele. Veţi constata următorul lucru: excluzând vizita "la masă", schema de interacţiune, modul în care indivizii sunt aşezaţi, modul în care se petrece vizita ş.a.m.d., toate sunt extrem de asemănătoare. Pe mine faptul acesta m-a şocat, când am fost pentru prima dată într-un penitenciar, pentru că mi-am dat seama că, la o sută şi ceva de ani distanţă, schema de interacţiune sau modul în care fiinţele umane interacţionează nu s-a schimbat deloc. Să revin la încă o chestiune... Este un argument de drept, care ţine de modul în care societatea îşi reprezintă pedeapsa. De ce trebuie să se întâmple aşa cu indivizii pedepsiţi şi care-i rostul privării de libertate ca atare? Din 1938, până în 2006, au trecut aproximativ şaptezeci de ani, trei stadii fundamental diferite. Ne-am aştepta la diferenţe fundamentale în domeniul pedepsei şi modului de executare. Acestea ar fi trebuit să reflecte modul în care societăţile respective îşi gândesc mecanisme de autoconservare. Sigur că Legea privind executarea sancţiunilor privative de libertate din 1969 a fost modificată, după aceea, prin câteva regulamente şi ordine. Dar nu e ciudat că, din 1990 până în 2006, abia după şaisprezece ani, a fost dată o altă lege privind executarea sancţiunilor privative de libertate? Este foarte interesant că foarte multă lume s-a grăbit să aplaude ca o noutate faptul că, prin Legea 275 din 2006, se introduce sistemul progresiv şi regresiv de executare a sancţiunilor privative de libertate. De fapt, sistemul, ca filosofie, a fost aplicat pentru prima dată în perioada interbelică. Adică nu e o noutate din acest punct de vedere. Sigur, etapele prin care trecea deţinutul, atunci, erau diferite, ca şi modul în care erau aranjate ele. Dar filosofia era următoarea: individul este primit în sistemul penitenciar şi trece prin diverse stadii de executare a pedepsei. Ele au o dublă finalitate: o dată, oferă celor disciplinaţi, stăruitori, care dau dovezi temeinice să treacă într-un regim mai blând. Al doilea scop este reobişnuirea treptată a individului cu viaţa în societate, pentru că fiecare regim presupune mai multe grade de libertate. Aşa funcţionează sistemul în momentul de faţă sau aşa ar trebui să funcţioneze. Aşa funcţiona în perioada interbelică, cel puţin. Astăzi, se trece de la regimul de maximă siguranţă, la regimul închis, apoi, la regimul semideschis şi la cel deschis. Teoretic, ar trebui ca, în regimul deschis, deţinutul să plece dimineaţa din penitenciar, să lucreze undeva şi să se întoarcă înapoi, seara, fără pază, fără nimic. Or, datele pe care le oferă Administraţia Naţională a Penitenciarelor arată că, de fapt, regimul deschis oferă deţinutului mai multe grade de libertate, dar în interiorul închisorii.
Scopul mai larg al legii este reintegrarea socială a foştilor deţinuţi
Vorbind despre cele două logici diferite, aţi ajuns la problema din scrierile celor doi mari scriitori ruşi amintiţi. Ambii propun viziuni creştine asupra pedepsei. Şi Tolstoi, şi Dostoievski spuneau cam în felul următor: omul este privat de posibilitatea de a iubi şi privat de posibilitatea de a-şi exercita responsabilitatea. Acestea constituie atacurile mari ale lui Dostoievski şi ale lui Tolstoi la realitatea lor, atacuri ce se simt în subtext. Adică, în închisoare, omul nu are individualitate, nu este privit ca persoană, nu are responsabilitate, iar forţa din închisoare îi ucide sufletul, nu-i pune la lucru iubirea. Toate personajele, fără nici o excepţie, ajung astfel la trăiri religioase puternice, în acest loc îşi regăsesc calitatea de om.
Aceasta este şi raţiunea pentru care preotul este un personaj extrem de important în penitenciar. Vă pot spune o scurtă istorie pe care am aflat-o într-un penitenciar. Personajul este un fost deţinut, care l-a descoperit pe Dumnezeu în închisoare. Acum este călugăr şi-i ajută în continuare pe deţinuţi. La schitul unde este călugăr, organizează, uneori, expoziţii de icoane pe sticlă, făcute de deţinuţi din penitenciar, ajutându-i cât poate pe deţinuţi să vină înspre credinţă. Unii dintre aceştia nu avuseseră vreodată vreo preocupare artistică sau religioasă, ei au învăţat în penitenciar. Dar, bineînţeles, nu toţi deţinuţii se fac după aceea călugări sau preoţi. Relaţia cu Biserica e o chestiune importantă pentru deţinuţi, de aceea există capele în toate penitenciarele din România. Probabil, preotul este singurul individ care îi priveşte pe deţinuţi în altă manieră decât o fac ceilalţi, pentru care stigmatul de deţinut sau de fost deţinut este neimportant.
Haideţi să vorbim mai pe larg despre ce se întâmplă cu deţinutul care iese din închisoare. Când scapă din închisoare, mediul, ceilalţi oameni, nu-l iartă... De ce se întâmplă astfel?
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, erau din când în când decrete de graţiere date de Ceauşescu. Apărea atunci o frică socială extraordinară. Dacă se dădea un astfel de decret, părinţii nu mai lăsau copiii să iasă din casă, căci, se spunea, ies deţinuţii... Exista o proiecţie apocaliptică asupra lor, de parcă erau nişte monştri care se puteau repezi oricând la oricine să ucidă. După o săptămână-două, oamenii se relaxau. Ieşirea deţinuţilor din închisoare producea frică, pentru că atunci când spunem "deţinuţi" sau când ne gândim la cei din închisoare facem o extindere a criminalului, a violatorului, a celor care comit infracţiuni extrem de grave asupra tuturor celor de acolo. Din cei 25 de mii de indivizi care populează penitenciarele, doar o mică parte sunt închişi pentru infracţiuni de violenţă. Dacă mergi în penitenciar şi stai de vorbă cu cei de acolo, imaginea criminalului fioros, care nu trebuie eliberat, care trebuie reţinut cât mai mult acolo nu are nici un fel de temei. Majoritatea sunt condamnaţi pentru infracţiuni pe care orice individ adult care participă la viaţa socială ar putea să le facă. Cel puţin este o probabilitate destul de mare să se întâmple astfel. Studenţii au remarcat, când am mers cu ei la penitenciar, cât de fină este graniţa asta dintre libertate şi detenţie. Citesc acum Jurnalul lui Dostoievski şi, la un moment dat, se referă la categoriile morale. La prima vedere, aceste categorii par extrem de clare: cinste, onoare, demnitate etc. În realitate, viaţa individului în societate nu se desfăşoară în cadre marcate cu atâta claritate.
Populaţia penitenciară în România: 25.000
Ne aflăm, am putea spune, într-o situaţie de criză, situaţie în care ceea ce este rău, în majoritate, nu este pedepsit? Sau asistăm la un fel de echilibru al forţelor rele şi nefaste şi, în ansamblu, căutăm soluţii noi?
Din punctul meu de vedere, ordinea socială este posibilă nu datorită existenţei legii şi sancţiunilor punitive. Ci pentru că indivizii sunt socializaţi, până în momentul în care dezvoltă un anumit ataşament faţă de norme, de valori, de modul de a gândi, de a simţi. Există fapte care pun în pericol atât ordinea socială, cât şi viaţa indivizilor. Aici trebuie intervenit prin pedeapsă. Din punctul meu de vedere, însă, principala chestiune care ar trebui abordată este măsura în care sunt utilizate sancţiuni alternative la privarea de libertate. Cadrul nostru legislativ permite acest lucru. Nu cumva, în continuare, pedeapsa privativă de libertate este utilizată în mod excesiv? Sunt indivizi care, odată scoşi din societate, sunt fixaţi în poziţii marginale. Aţi pomenit aici de Foucault, iar el spune: "Închisoarea este o instituţie care produce delincvenţi". Şi ne vom aştepta ca persoana care intră la închisoare pentru o infracţiune minoră - şi care ar putea fi foarte bine pedepsită printr-o măsură alternativă - după ce intră în penitenciar, să se obişnuiască tot mai mult cu delincvenţa... Nu cred că România se află într-o situaţie care ar putea genera un soi de frică socială. Mă uit la televizor, urmăresc şi ziarele, în general, cred că, pornind de la fapte excepţionale, se creează un soi de curent, potrivit căruia societatea românească devine din ce în ce mai nesigură. Populaţia penitenciară, în România, în momentul de faţă, este la un nivel scăzut: 25.000. Rata infracţionalităţii, indiferent de modul în care este utilizată sancţiunea represivă, tinde să fie constantă. Asta se întâmplă peste tot în lume. Pe de altă parte, mass-media aduce în prim-plan mai mult fapte cu care noi nu eram obişnuiţi.
Ne puteţi spune cum evoluează structura infracţionalităţii? Spre ce se deplasează această subcultură, spre apariţia unor tipuri de reţele mafiote la toate nivelele? Au apărut noi infracţiuni în România? Asimilăm noi această subcultură? Iată, apar spargerile de bănci, reţele de droguri şi carne vie. Va creşte şi rata furturilor mărunte?
Evident că au apărut noi infracţiuni, căci au apărut noi norme legale, creându-se, astfel, condiţia unor noi infracţiuni. Despre criminalitatea economico-financiară, vă pot spune următorul lucru: acest tip de criminalitate apare în sociologie drept "criminalitatea gulerelor albe". Un sociolog american, Edwin Sutherland, are o teorie asupra "criminalităţii gulerelor albe". A celor respectabili şi respectaţi. Elementele care compun acest tip de criminalitate sunt peste tot aceleaşi: căi ferate, transporturi, drumuri, bani publici. Statisticile arată că, în sistemul penitenciar american, numărul celor care aparţin acestei categorii şi care populează penitenciarele nu depăşeşte câteva procente. Acelaşi lucru se întâmplă în România. Rata acestui tip de criminalităţi a crescut, în ultimul timp, dar nu poate spune nimeni exact în ce măsură. Creşte, în mod clar, însă, criminalitatea de subzistenţă. Criza va spori sărăcia. Am putea emite ipoteza că rata infracţionalităţii de subzistenţă, a furturilor mărunte, va creşte. Cred că sporirea cuantumului pedepselor nu e o soluţie nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Poate părea o soluţie, însă pe termen mediu şi lung vom asista la transformarea unor indivizi marginali din punct de vedere economic - care trebuie ajutaţi prin politici de suport - în delincvenţi de profesie. Este un risc enorm să aplici măsura închisorii pentru oameni care, uneori, nu au alte mijloace de supravieţuire, decât aceste mijloace nelegale.
Organigrama penitenciarelor nu are funcţia de sociolog
Ce face societatea, la noi, ca deţinutul să ajungă la o relaţie bună şi cu ceilalţi, dar şi cu el însuşi? Ce programe specifice există?
Societatea furnizează tehnică: psiholog, asistent social, educator, care lucrează cu deţinuţii. Numărul sociologilor este foarte redus şi nici nu există o asemenea funcţie în organigrama penitenciarelor, se pot angaja ca educatori. Există o sumedenie de programe aplicate. Cât cunosc eu, educatorii, psihologii, asistenţii sociali sunt oameni tineri, care chiar vor să-şi facă treaba. Salariile nu sunt motivante, ca să justifice dificultăţile de a lucra într-un asemenea mediu. Vocaţia profesională şi pasiunea sunt elemente foarte importante. Numai că numărul asistenţilor sociali, al educatorilor este extrem de redus. El e disproporţionat cu modul în care ar trebui să funcţioneze instituţia penitenciară. Cea mai mare parte a resurselor este alocată supravegherii şi abia o cantitate infimă de resurse este alocată psihologilor, asistenţilor sociali etc. Aceasta spune foarte mult şi despre rezultatele pe care le are instituţia penitenciară. Adică raportul dintre resursele supravegherii şi controlului şi resursele alocate reeducării prin şi din perspectiva personalului angajat marchează, cred, în mod fatal, rezultatele funcţionării instituţiei penitenciare.
"Din 1938, până în 2006, au trecut aproximativ şaptezeci de ani, trei stadii fundamental diferite. Legea privind executarea sancţiunilor privative de libertate din 1969 a fost modificată, după aceea, prin câteva regulamente şi ordine..."
"Numărul sociologilor este foarte redus şi nici nu există o asemenea funcţie în organigrama penitenciarelor, se pot angaja ca educatori. Există o sumedenie de programe aplicate. Cât cunosc eu, educatorii, psihologii, asistenţii sociali sunt oameni tineri, care chiar vor să-şi facă treaba."
Un ideal: aşezăminte pentru foştii deţinuţi
Sociologul lucrează cu instrumentele ştiinţei... Cum apreciaţi că sunt folosite mijloacele pe care le poate oferi Biserica unui deţinut?
Am mers destul de des în penitenciar şi am observat că nu doar Biserica Ortodoxă, ci şi celelalte biserici şi culte sunt primite în penitenciar şi reprezintă un element important pentru deţinuţi. Când discutăm despre reintegrare socială, desemnăm în termeni foarte simpli, faptul că un individ care iese din penitenciar ocupă un anume loc în societate, un loc anume, care-i permite să funcţioneze ca fiinţă socială. Reintegrarea este un termen extrem de vag. E operaţionalizat prin câteva dimensiuni extrem de importante: familie, profesie, loc de muncă, diverse asociaţii, Din punctul acesta de vedere, faptul că individul simte că aparţine unei comunităţi, de orice tip, inclusiv de natură religioasă, nu e altceva decât un liant social extrem de important, în care individul împărtăşeşte nişte valori, norme şi modele împreună cu alţii. Din acest punct de vedere, Biserica ar trebui să joace un rol şi mai important decât îl joacă acum. Mă gândesc în special la perioada în care deţinutul iese din penitenciar. Ideea unor aşezăminte în care indivizii ieşiţi din penitenciar, care sunt părăsiţi de familie, nu mai au casă, loc de muncă, să-şi găsească o perioadă un pat, şi trei mese pe zi. Biserica ar putea să-i implice pe ei în activităţi de ajutorare a nevoiaşilor.
Există asemenea instituţii, care se ocupă de reintegrarea foştilor deţinuţi?
Da. Şi mai ştiu că există şi o iniţiativă din partea Patriarhiei, dar nu ştiu cât este de avansată. Cred, totuşi, că, şi pentru Biserică, şi pentru misiunea ei socială, ar fi creştinesc să ofere un pat şi o masă unui om respins de toată lumea. Îl poţi astfel ajuta şi-i poţi folosi energia pentru ajutorarea altor oameni în nevoi. Cred că ar fi un lucru exemplar.
