Pe Rodica Mandache am văzut-o prima dată în „Visul unei nopţi de iarnă“, de Tudor Muşatescu. Am rămas fermecată de candoarea ei interpetativă şi nu-mi pot imagina pe altcineva în rolul lui Doruleţ. Personalitatea ei complexă se vede în zecile de roluri din piese de teatru şi filme, în apariţiile radio şi TV, fiind nu doar actriţă (în prezent la Teatrul Odeon din Bucureşti), ci şi profesor la Facultatea de Teatru a Universităţii Hyperion, autoare de scenarii, dar şi semnatara unor articole de presă pline de sevă şi miez. Când i-am întâlnit cândva chipul luminat de rugăciune, la ieşirea dintr-o biserică, a încolţit în mintea mea ideea unui interviu pe tema credinţei. Am aflat că Rodica Mandache crede cu adevărat în Dumnezeu şi, cu toate că a fost puţin rezervată să vorbească despre aceste lucruri tainice, până la urmă a acceptat s-o facă.
Judecând după rolurile în care v-am văzut, mi-am dat seama că sunteţi o persoană apropiată de Dumnezeu, credincioasă. Este adevărat sau greşesc?
Nu ştiu cum se poate vedea asta, dar eu sunt, într-adevăr, o persoană credincioasă, datorită educaţiei primite acasă. Mama mea era aproape habotnică. Am fost patru copii şi nu toţi am fost atât de credincioşi, atât de îndreptaţi spre biserică. Sunt credincioasă pentru că altă şansă nu am. Am avut o viaţă grea, dar acum sunt fericită pentru tot ce am în spate, pentru tot ce am trăit, rău şi bun, şi cred că de fiecare dată m-a scos din asta credinţa. Nu prea e bine să spui „eu sunt credincios“, nici nu-i frumos şi este aproape indecent, dar dacă asta-i întrebarea aşa răspund...
Cum petreceaţi sărbătorile de Paşti în copilărie?
Sărbătorile erau fabuloase. Eu sunt din Iaşi şi acolo totul era fabulos. În primul rând, preotul din cartierul meu frumos, liniştit şi plin de flori şi pomi: pe preotul acela am să-l ţin tot timpul minte, până când o să-nchid ochii, pentru că sarcina lui, responsabilitatea lui era ca noi, copiii, chiar şi cei mai mari, să iubim biserica, să fim credincioşi. Şi nu era voie atunci să te afişezi că eşti credincios, era o complicaţie întreagă. Dar preotul era un om frumos şi foarte cultivat, atunci am învăţat Crezul şi l-am spus în biserică. Poate că-i prima mea ieşire într-un spectacol. Religios, dar spectacol. M-au ales dintre mai mulţi copii, pentru că toţi copiii din cartier au învăţat Crezul, dar m-au ales pe mine pentru că, hai să spunem, l-am spus mai bine sau pentru că emoţionam sau eram foarte emoţionată. Dacă eşti emoţionat, emoţionezi, cred.
Aşa este şi pe scenă?
Cred că da, altfel cum? Tehnica nu ţine loc de nimic.
Mă gândeam că actorii nu au emoţii…
A, nu există aşa ceva! Şi cei care nu au emoţii poate au alt fel de discurs artistic. Poate că sunt şi din ăştia. Dar cred că dacă nu ai emoţii, dacă nu eşti acolo, dacă nu plăteşti cu ceva foarte important din tine, nu emoţionezi pe alţii.
În copilărie mergeaţi la Denii?
Dacă mama era aşa credincioasă, sigur că mergeam. Eu şi acum încerc să ţin toate posturile, pentru că acum, când nu mai sunt tânără, îmi dau seama cât de bine îmi fac, nu numai pentru sănătate şi că-ţi eliberezi corpul de toxine şi aşa mai departe, dar e lupta cu voinţa ta, care în felul acesta nu rugineşte, e dorinţa de-a ajunge undeva cu gândul, şi postind poţi ajunge undeva cu gândul. Nu cred că postesc exact cum posteşte mama, ştii că la ţară se spălau vasele cu cenuşă, ca să nu fie nicio urmă de ceva laic acolo… Aşa ceva nu mi se-ntâmplă, nu fac asta, dar postesc, încerc să postesc şi îmi face bine, mă simt bine cu mintea, cu sănătatea, cu toate mă simt mai bine. E o încercare pe care oamenii ar trebui s-o înţeleagă.
Aţi trăit întâmplări care v-au arătat clar intervenţia lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră?
Trăiesc multe minuni şi de multe ori. Copilul meu a fost foarte bolnav, am trecut de asta, am trecut prin nenorociri foarte mari, de fiecare dată când cad la pământ se întâmplă şi mă ridică şi aproape zbor, astea sunt minunile obişnuite. Sigur c-am trăit multe minuni. Puterea pe care am avut-o pe scenă şi am simţit-o: şi aia este o minune, faptul că mă simt apărată şi că nu mă tem de nimic: şi asta este o minune. Minunile sunt mai nepalpabile, mai nevăzute, nu că am nevoie de o maşină şi ea vine…
De fapt, ar fi pornirea spre interiorul tău, privirea spre interiorul tău, aşa încep minunile, cu ce poţi tu face, ce ţi se poate întâmpla. Minune a fost că am scăpat de război nuclear, atunci în Criza rachetelor din Golful Porcilor. De foarte multe ori suntem conectaţi la Univers şi, dacă vrei să-ţi dai seama, îţi dai seama… Poate c-am fi dispărut atunci. N-am dispărut, însă, printr-o minune, şi poate că nici n-o să dispărem…
„Important este să fie biserica plină“
Aveţi vreun sfânt preferat, pe care l-aţi luat ocrotitor şi vă rugaţi mai mult la el?
Nu ştiu dacă am un sfânt preferat, dar la un moment dat, când am citit povestea Sfântului Antonie, eram foarte mică, eram la Iaşi, am rămas conectată la el şi mă ajută foarte mult. Când eram mică, sufeream şi eram jignită aproape că nu sunt în stare să-mi aduc aminte când e vineri ca să merg la biserică. Într-o carte scrisă de Carmen Stănescu, de memorii ale ei, scria că e bine să mergi vinerea la biserică, spunea că e ca o platoşă care te scapă de relele de peste săptămână. De atunci fac şi eu asta, şi atunci mă rog la Iisus Hristos, la Maica Domnului, la Sfânta Parascheva de care mă tem... Poate că, mică fiind, la Iaşi, m-am speriat, sau am trăit ceva când am văzut prima dată moaştele acolo. În periplul ăsta pe care-l fac vinerea îmi dau seama de viaţa fiecărei biserici, şi ce fac preoţii, chiar dacă se merge spre comercial câteodată, dar faptul că vine atât de multă lume la biserică este extraordinar… Unele biserici sunt goale, iar altele sunt arhipline. Până la urmă aşa şi trebuie să fie… Noi, oamenii, punem imediat etichete, negăsind partea bună a lucrurilor. Important este să fie biserica plină. Nu cred că trebuie să vezi partea rea, poate că asta-i o ciupeală de diavol care zice: „Ia vezi că-i aşa… nu mă mai duc că preotul ăla e aşa“...
Mă bucur că şi fiica mea este religioasă, dar este altfel decât mine, ea e mai profundă şi mai atotştiutoare, ea are explicaţiile metaforei şi… uite, pe ea ar trebui s-o întrebi. Ea are cu totul şi cu totul altfel explicaţiile şi e dintr-o generaţie tânără. E mare lucru că-i credincioasă.
La ea e aproape ştiinţă. Nu are de la mine asta, nu ştiu de unde are pornirea aceasta. Se poate să descoperi singur credinţa. Uneori necazul şi nefericirea te duc pe acest drum... Poate aşa te naşti sau cine ştie...
Credeţi că-i potrivit ca un actor să interpreteze roluri de sfinţi sau chiar rolul lui Iisus?
E o întrebare dificilă. Trăim altă perioadă de viaţă, suntem în alt secol şi lucrurile sunt altfel. Sigur că altădată ar fi fost blasfemie să intre un aparat de filmat în biserică, acum se pare că nu mai e. Şi Eminescu e greu de jucat, foarte greu accepţi să fie Eminescu jucat. Sigur că-i greu de jucat Iisus Hristos, iar actorul Robert Powell când a jucat în filmul lui Zefirelli se pare că totuşi a avut o cădere nervoasă foarte mare, el fiind un actor uluitor şi până atunci, în toate rolurile în care l-am văzut era extraordinar. Pe urmă, într-adevăr, a fost inimaginabil şi toată povestea lui Zefirelli, când povesteşte minunile care s-au întâmplat, Laurence Olivier care nu-şi mai aparţinea şi când a ţinut cuvântarea aceea s-a întors în timp, cu 2000 de ani. Asta înseamnă că Dumnezeu a coborât acolo pe platou şi a vrut să se facă filmul acela („Iisus din Nazaret“ - n.r.), care mie mi-a plăcut foarte mult şi poate că-i singurul care mi-a plăcut. Nu cred că e rău să se facă astfel de filme, pentru că ştiinţa şi religia popularizate ajută, duc oamenii înspre credinţă.
