Nu vă e dor de melodiile de odinioară, cântate cu simţire, cu patimă, cu sens? De mesajele lor, încărcate cu iubire, candoare, sinceritate? De cuvintele alese cu grijă, ca să nu deranjeze gingăşia din sufletul celuilalt? De acele cântece care aduc linişte, alinare, care te fac să te simţi bun, demn, mulţumit? De acel „dumneata” respectuos, cu aroma cuminţeniei?
E simplu să ajungi la ele, pe internet, atât de la îndemână. Dar să asculţi „pe viu” un om care încă interpretează acest gen de muzică e deja... altceva. Vă oferim un interviu cu artistul basarabean Anatol Latîşev, care n-a cântat niciodată decât „pe viu, pentru oameni vii”.
Domnule Anatol Latîşev, când aţi simţit chemarea muzicii?
Bunul Dumnezeu m-a înzestrat cu un talent pentru care sunt nespus de bucuros şi mulţumit. Eu cânt de mic copil. Am cântat la şcoală, la diferite manifestări, în ansamblul de la Odesa cât am făcut armata timp de doi ani, apoi la Filarmonică trei ani, în Ansamblul „Rapsodia” condus de marele ţambalagiu Victor Copacinschi. Am fost angajat apoi în Orchestra de muzică populară „Fluieraş”, cu care am colindat mult, timp de 20 de ani. Am fost în multe ţări ale Europei, în fosta Uniune Sovietică, în România. La „Fluieraş” am colaborat cinci ani cu marele maestru Nicolae Sulac. Astăzi cânt cu Orchestra „Trandafir de la Moldova” condusă de acordeonistul, dirijorul şi compozitorul meu Ion Olaru. Mă bucur că m-am dus de la Filarmonică, pentru că acum cânt ce vreau eu, ce vrea publicul de fapt. Dacă nu îi place poporului cântul meu, dacă nu-i ajunge la inimă, ca să nu-l mai scoată de acolo, eu nu-l mai cânt.
Mai credincioşi, mai blânzi, mai iertători, mai cuminţi
Cum auziţi vocea publicului?
De-acuma eu simt, ştiu ce place publicului. Publicul aplaudă, plânge, e îngândurat. Şi important e mesajul cu care ieşi pe scenă.
Şi care este mesajul dumneavoastră?
Eu cânt din inimă şi la inimă ajunge. Spunea maestrul Nicolae Sulac: „În primul rând, ca să cânţi trebuie să ai voce. Şi suflet!” Prin cântul meu îmi doresc să educ publicul, pe moldovenii mei dragi în primul rând, ca să fie mai credincioşi, mai blânzi, mai iertători, mai cuminţi, mai frumoşi.
Vă adaptaţi cerinţelor publicului - tinerilor, atât de diferiţi de cei din perioada debutului dumneavoastră?
Publicul te-nvaţă, publicul e cel mai aspru judecător. Ori te primeşte, ori te îngroapă! Cu publicul nu-i de jucat! Eu ştiu că trebuie să transmit un mesaj bun, şi dacă reuşesc asta, el merge unde trebuie. Cântecul fără suflet nu are viaţă.
Împărtăşiţi-ne, vă rugăm, câteva din bucuriile şi satisfacţiile pe care le aveţi ca artist.
Am trăit o mare bucurie când, copil fiind, din primii mei bani câştigaţi la nunţi şi cumetrii, i-am cumpărat un costum de lână nemţăsc, luâ tata şi un costum frumos pentru mamica. În semn de recunoştinţă că, iată, Dumnezeu mi-a dat un talent, şi aşa eu mă răsplătesc în faţa Lui şi-n faţa părinţilor mei.
Chiar dacă am trecut prin vremuri grele şi-a trebuit pentru un timp să-nlocuim muzica noastră cu cântecele patriotice, sfinţenia poporului, creaţia lui a rămas intactă, comoara aceasta a muzicii populare n-a fost risipită. Mi-e tare dragă Moldova noastră ortodoxă, pentru ea cânt.
Eu, când vin de la concerte, am atâtea emoţii pozitive, atâtea bucurii...! Se întâmplă să vină oamenii la mine, să mă cuprindă şi să-mi spună: „Mulţumesc că eşti pe acest pământ!” Iată, pentru aceşti oameni eu trăiesc.
„Muzica pentru mine e un dar pe care-l merităm doar atunci când îl dăruim”
Cum împletiţi muzica cu viaţa religioasă, pe care acum o trăiţi intens?
Eu foarte bine o împac. Vocea e darul Domnului. Muzica pentru mine e un dar pe care-l merităm doar atunci când îl dăruim. Vocea e ca apa din fântână, din ea beau toţi. Vocea-i pentru toată lumea, ea nu s-ascunde, ea trebuie dată oamenilor. Eu aşa Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru dar, Îi cânt.
Daâ în posturi mă stărui să nu cânt. Citesc foarte mult literatură religioasă, iar Sfinţii Părinţi ne învaţă cu duh sfânt că postul înseamnă reţinere de la distracţie, stăpânirea trupului, pocăinţă. Şi am ispite în posturi. Atâtea comenzi, atâtea propuneri, atâtea invitaţii, pentru bani grei. Da' stau şi mă gândesc: „Doamne..., lumea se osteneşte la biserică cu post negru, dar eu cânt, distrez... Nu!”
Spre viaţa religioasă m-a purtat bunica mea, care era foarte evlavioasă. M-a învăţat Tatăl nostru când eram copil iac-aşa micuţ, sub masă mergeam... De la ea am prins credinţa. Ardea căndeluţa mereu la icoană în casa ei.
„Viaţa fără Dumnezeu este pur şi simplu pierdută”
Sunteţi şi ctitorul bisericii din satul natal...
Visul vieţii mele a fost să construiesc o biserică şi l-am împlinit cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi-al oamenilor, al prietenilor mei, spre binele sătenilor din Dobrogea Nouă, care n-aveau biserică. Că ce e biserica? E raiul pe pământ. Rai pentru oamenii care-au să vină să se pocăiască. A fost foarte greu, dar Dumnezeu nu ne-a lăsat. Se întâmpla să se termine banii şi să nu am cu ce veni la Chişinău: aşa erau rele timpuri. Am cântat foarte mult, am investit foarte mult, dar slavă Ţie, Doamne...
Ce v-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu?
Eu când vedeam cum mor prietenii mei, cu toate bogăţiile lor, cu toată slava lumească, şi n-are cine să facă nimic pentru ei, am înţeles că viaţa fără Dumnezeu e viaţă pur şi simplu pierdută. Fără Dumnezeu degeaba trăim! Dumnezeu este sufletul, Viaţa, mântuirea, Dumnezeu este veşnicia!
Trupul e casa sufletului. Trupul trebuie să fie curat, îngrijit, păzit de păcate, ca să se simtă bine sufletul.
Melodii care trăiesc o noapte
Maestre, ce părere aveţi despre muzica zilelor noastre?
Uitaţi, astăzi la noi cântă toţi cei care au gură. Cântă despre toate şi despre nimic. Cu părere de rău... Este foarte trist!
Cea mai mare dorinţă a mea e ca să nu fie dezamăgit publicul nostru, să fie educat corect, cu melodii frumoase, de neuitat, de nivelul celor ca „Radu mamei”, „Căsuţa noastră”, „Trandafir de la Moldova”, „Bulgăraş de gheaţă rece”. Cântăreţii noştri de-acu cântă un cântec care trăieşte o noapte, ca ţânţarul. Şi nici versuri, nici muzică, nici interpretare… nimic nu e de el! Şi omul, nevrând, îl ascultă. Iată care-i nenorocirea! Nu tot ce-i galben e aur. Cântecul trebuie trecut prin sită bună!
Eu toată viaţa am cântat live, pe viu, pentru oameni vii. Publicul ne hrăneşte pe noi, artiştii, nu? Dacă noi cântăm fonograma aşa-numită, atunci banii ar trebui daţi prin xerox, aşa să ne plătească. După cântec, şi remunerarea. Arată că eşti cântăreţ! Asta e mândria cântăreţului, când el cântă pe viu. Că în sală nu ai roboţi, ci oameni cu suflet, cu emoţii!
Anatol Latîşev s-a născut în satul Dobrogea Nouă, raionul Sîngerei, Basarabia, la 23 martie 1961. Tatăl său, Foma, a fost lăcătuş de profesie, iar mama sa, Matrona, a lucrat în colhoz. A făcut zece clase în satul natal, apoi la Dubăsari, în Transnistria, şcoala muzicală - acordeon. A urmat apoi Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Muzica de operă a studiat-o, împreună cu artistul Gheorghe Ţopa, cu maestrul V. Zavolokin, artist emerit al Republicii Moldova, solist la Opera Naţională din Chişinău. Este de douăzeci de ani membru al Uniunii Muzicienilor din Moldova. La iniţiativa sa s-a interzis playbackul în Palatul Naţional din Chişinău. Ajută mult bisericile şi mănăstirile din Moldova.
