Că românul s-a născut poet, o ştim; că, între timp, acelaşi român a înlocuit poezia cu maneaua, admitem cu regret. Ne indignăm, ne pierdem în dezbateri, invocăm numele înaintaşilor iluştri, cultura şi zestrea noastră spirituală, de multe ori, de dragul vorbăriei. Când vine vremea să acţionăm, să combatem în fapt cele susţinute verbal, ne limităm în a rosti din vârful buzelor: „Te lupţi cu morile de vânt. Ce rost are? Să facă alţii“.
Aceşti „alţii“ există, formează o categorie cu totul aparte şi sunt uşor de reperat, pentru că sunt acel soi de oameni care preferă să tacă şi să lase faptele să vorbească. Un astfel de personaj este Francisc Mraz, fotograf, regizor, director de imagine, scenarist, fondatorul Şcolii de poetică fotografică, un proiect interesant, unic, a cărei titulatură nu poate fi suspectată de fastuozitate gratuită. Citiţi în interviul ce urmează motivele care susţin cele menţionate anterior.
În 2007, aţi înfiinţat Şcoala de poetică fotografică, un proiect inedit în spaţiul artistic de la noi. Despre ce este vorba?
Sunt 30 de cursuri, predate timp de un an, împreună cu prietenul meu, conf. univ. Gyuri Ilinica, şeful Catedrei de Cristalografie a Universităţii de Geologie din Bucureşti. El se ocupă - şi începe să îmi placă din ce în ce mai tare - de poetica tehnicii fotografice.
Noi predăm instrumente, dar eu trebuie să am grijă de sufletul celor cărora le ofer informaţiile. Fără suflet nu pot aplica. Cred că am o atitudine deschisă, eu însumi mă pun pe masă, nu sunt perfect, îmi asum imperfecţiunea.
Mă simt un om căruia i s-au dat multe daruri. Spre exemplu, permisiunea de a intra în diferite locuri ascunse, cum este poetica fotografică, cum este prietenia, emulaţia. La prima generaţie de cursanţi mai să plângem unii pe umerii altora. Câţiva s-au autodeclarat repetenţi.
Cum sunteţi receptaţi în mediul acesta, al fotografiei actuale?
Şcoala noastră e oaia neagră a fotografiei actuale. Fotografia conceptuală domină totul, or conceptul e rezultatul unei gândiri logice. Ce caută toate astea în artă? Omoară eleganţa spirituală. Sunt pentru fotografia atmosferică, care se exprimă prin cumuli atmosferici. La fotografiile şcolii noastre modernul este în interior, nu este un sistem de a şoca exterior. Una dintre poziţiile mele cele mai frecvente este că dacă mă apuc să demonstrez în artă ceva, nu mai este artă. E simplu, fotografia, tehnic, este democratică. Printr-o simplă apăsare de buton, printr-o manieră automatizată, se înregistrează întreaga imagine.
„O fotografie care se adresează sufletului are şanse să fie o fotografie bună“
Mai exact, ce este pentru dumneavoastră o fotografie bună?
O asemenea fotografie trebuie să posede un grad complex de atmosfere, să aibă un interior cel puţin ambivalent şi opozant. Dacă pe fundal se instituie o tristeţe, spre exemplu o diagonală descendentă, care sugerează un sentiment negativ, şi în prim-plan am un portocaliu vesel, această vitalitate, realizată cromatic, se opune tristeţii, realizată compoziţional. Această expresie pe opoziţii atmosferice generează o citire polivalentă.
O fotografie care se adresează înţelesului este o fotografie proastă. Iar o alta care se adresează spiritului, sentimentelor, sufletului, aceea are şanse să fie o fotografie bună.
Pe de altă parte, să luăm exemplul unei clădiri. Pentru un fotograf neinspirat, subiectul este mort. Pentru un fotograf bun, subiectul este mortificat, adică fizicul capătă o importanţă din ce în ce mai mică în favoarea spiritului.
Diferenţa dintre un fotograf bun şi un altul mai puţin bun este aceea că celui dintâi, nu numai că îi ies mai multe accidente pozitive, dar începe să vadă zona în care cu siguranţă apare şi fotografia bună. Dacă vrea să devină autor total, adică el şi numai el să fie responsabil de acea fotografie, rezultatul va fi cu siguranţă prost. Chiar si subiectul trebuie lăsat să-şi aroge un spaţiu de manifestare a personalităţii, exterioară autorului.
În cei doi ani, de când predaţi acest curs, aţi organizat tabere fotografice în Dobrogea. De ce aţi ales această zonă?
Are o sărăcie care se instituie nu ca un element negativ, ci ca un fenomen plin de virtute, opus sentimentului de burghez comod.
O regăsiţi de fiecare dată cu potenţial artistic?
Din ce în ce mai prost. Scade. E şi acolo globalizare. Termopanul e peste tot. Unii oameni sunt reticenţi la vederea aparatului de fotografiat, întreabă ce câştigă ei din asta. Dominanta este, încă, partea pozitivă.
Aţi ales un spaţiu rural pentru taberele itinerante. Găsiţi că este o sursă de inspiraţie mult mai productivă decât mediul urban?
Ca potenţial artistic, sunt egale. Există un echilibru, totuşi, pentru că mare parte din lucrările de peste an sunt făcute în oraş.
Viziunea funcţionărească a artei în lume şi premoniţia raiului
S-a dovedit a fi un experiment reuşit această „şcoală Mraz“, cu atât mai mult cu cât cursanţii au devenit vizibili, cunoscuţi, prin expoziţiile organizate în urma taberelor. Mai aveţi în plan şi alte astfel de proiecte care să încurajeze tinerii?
Da. O şcoală de poetică cinematografică, pe care o voi deschide în toamnă. Unul dintre motivele înfiinţării acesteia este dorinţa asumată şi exprimată de a mă opune mediocrizării viziunii artei în Europa şi în lume, care este căzută la nivelul funcţionarului. Asta e privită de funcţionari, bonificată de funcţionari, finanţată de funcţionari. Vă daţi seama ce instrumente de depistare a valorii are un funcţionar. Aşa apar premiile…
Oricine se poate înscrie la acest curs, nu avem nevoie de aparatură performantă. O cameră turistică e suficient. Vreau să dovedesc că nu aparatul contează, ci ştiinţa scenariului, ştiinţa dramaturgiei, ştiinţa compoziţiei imaginii, ştiinţa manevrării sunetului, a compoziţiei acestuia. Toate la un loc fac un film bun.
Dincolo de pasiunea pentru fotografie, sunteţi cunoscut în branşă şi ca regizor, scenarist, director de imagine. Prin ce se disting filmele dumneavoastră de producţiile cinematografice autohtone?
Prin filmele mele încerc să fac omul să-şi simtă propriul suflet. În condiţiile date suntem doi autori - cel care a compus opera spirituală şi cel care a putut să o accepte. Îl ridic la rang de creator pe consumatorul meu. Îl respect şi îl iubesc.
Pe care dintre documentarele spirituale realizate până acum îl îndrăgiţi cel mai mult?
Cel mai mult îmi place cel de Schitul Pătrunsa, Vâlcea. Am avut parte de atâta prietenie, atâta diversitate, lipsă de orice gând ascuns… Aproape că am avut premoniţia raiului.
Şi mi-au rămas în minte cuvintele unui călugăr de acolo, care a spus: „Să nu credeţi că un om care nu crede în Dumnezeu are sufletul gol, locul acela este imediat ocupat de cel rău“.
Relaţia cu Creatorul este de la distanţă cea mai importantă, cea mai determinantă, cea mai ordonantă. La mine, întâlnirea cu Dumnezeu s-a întâmplat în 1991, după o conversaţie lungă cu un preot, care mi-a zis „Tu îl ai pe Dumnezeu în tine“. El a fost cel care mi-a deschis o portiţă şi apoi mi-a căzut cu tronc. De atunci chiar totul este guvernat de El.
Şapte ani, şapte piedici
Trăiaţi aceleaşi sentimente şi în perioada comunistă?
În comunism m-am adâncit în lecturi, am acumulat enorm. Cu ochii de atunci mi se părea că sunt un oropsit, pentru că nu reuşeam la admitere, aveam tot felul de colegi mult prea puţin instituiţi cultural şi care zburau cu ajutorul mătuşii, a unchiului, terminau facultatea şi eu tot aşteptam acolo la poartă. Eram destul de încrâncenat.
De şapte ori am dat examenul de admitere la IATC, UNATC-ul de azi. Am intrat târziu, la 33 de ani. Ziua lucram la un studio de film documentar şi după-amiaza eram la cursuri. Cei cinci ani de studenţie au fost minunaţi.
Trebuie să-l amintesc aici pe cel care mi-a fost profesor de dramaturgie, Dumitru Carabăţ care, după gustul meu, este unul dintre cei mai valoroşi teoreticieni ai filmului. Mi-a fundamentat viziunea structurii cinematografice şi convingerea că dacă ştiu structuri nu înseamnă că am învăţat totul.
Mai târziu, am verificat de unul singur această diferenţă între a şti şi a simţi, pentru că asta e diferenţa şi între Mozart şi Salieri. Amândoi au ştiut egal teorie, Mozart a simţit, Salieri nu a simţit.
Aţi absolvit la clasa cunoscutului profesorul Mircea Gherghinescu...
Da. Admirabil om. Mi-a dat în condiţiile învăţământului comunist o libertate incredibilă. A ţinut mai mult de hazard. Aş aminti aici „Plimbare de duminică“, filmul cu care am câştigat Costineştiul (Festivalul Naţional de la Costineşti, 1986), al doilea, care este un film mult mai complex, pe care l-am făcut în anul al IV-lea de studenţie, „Pe deal în sus“.
Mi-am făcut singur filmul. M-am ocupat personal de regie, iar teoria a fost una de regie, nu de imagine. Experienţele de atunci mi-au creionat drumul spre scurtmetraj.
La un moment dat aţi colaborat cu renumitul regizor Andrei Bleier. Cum a fost experienţa cu domnia sa?
Andrei un suflet de o căldură extraordinară. M-am dus la el într-o perioadă în care nu am avut nici un câştig material. Eu sunt un muncitor, mi-a fost dată plăcerea de a munci fără greutate, dar s-a întâmplat să nu mă pot descurca timp de un an de zile.
M-am dus şi la Andrei în acea perioadă, care era decanul Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Media. M-a întrebat dacă vreau să fac regia spotului publicitar. Am acceptat şi mi-am dezvoltat o teorie a spotului publicitar de 30 de secunde, de ajunsesem să vizionez un spot de 30 de secunde timp de trei, patru ore. A devenit cel mai audiat curs din facultate. Mai târziu am făcut şi pentru televiziuni astfel de producţii comerciale, dar acelea au fost făcute doar pentru că trebuia să-mi asigur existenţa la un anumit timp. Nu le recunosc. De aceea îi atenţionez pe prietenii care fac spoturi publicitare sau fotografie publicitară, să aibă grijă să-şi întreţină sufletul, că numai aşa pot traversa balta de noroi.
„Un film care se poate povesti nu e bun“
Le-aţi da acelaşi sfat şi tinerilor regizori români premiaţi la festivaluri de film din străinătate?
Aici e o criză mare. Tinerii aceştia sunt departe, ba chiar îi refuză pe Rubliov, Tarkovski, Fellini, Bergman, Mentzel, Chaplin. Printr-un fals detector valoric suntem cuplaţi la importanţa filmului românesc multipremiat la Cannes, Berlin sau oriunde.
În momentul în care premiul a fost oferit, lumea a şi uitat filmul, regizorul. Filmele care sunt premiate sunt teziste, mono-atmosferice şi cu prim-planul non-estetic - social, moral. Nu sunt poetice. Or filmele poetice rămân în memorie.
Să înţeleg că pentru dumneavoastră un film bun trebuie musai să fie un film poetic...
Americanii spun că un film care nu se poate povesti în jumătate de pagină nu este bun. Eu zic altfel: un film care se poate povesti nu e bun. Trebuie să câştigi atmosfera.
Şi-atunci cum facem să transmitem, totuşi, subiectul, să convingem şi pe alţii sau, din contră, să-i punem în gardă?
Dacă ajungi să povesteşti filmul Rubliov, se vor spune simple superficialităţi. Spun toate acestea, pentru că pornesc de la muzică. După Dumnezeu, muzica îmi dirijează gândirea, viaţa. Când trebuie să găsesc soluţii, mă gândesc „Stai puţin, acolo Beethoven a făcut aşa“, nu ca biografie, bineînţeles. Îi ascult muzica. Asta mă pune pe potecă, pe drumul bun.
Apoi, complexul personalităţii unui individ mă poate convinge în privinţa unui film sau a altuia. Când cineva avizat spune „mi-a plăcut“, e mai mult decât o încercare de povestire. Tipul de film National Geographic este acela care te obligă şi te obişnuieşte să nu participi sufleteşte. Ţi se dă tot, ţi se explică tot şi nimic mai mult. În momentul în care te-ai obişnuit şi, aparent, e interesant, sunt doar informaţii, nici măcar ştiinţifice.
Cu mijloace mai degrabă specifice intuitismului artei, comunică teoretic, dar incorect. Un talmeş-balmeş total, dar credibil.
Acea producţie comercială se adresează unui public larg, nici nu se doreşte a fi un film de artă.
E făcut ca să neutralizeze masele, să le radă personalitatea. Acesta este scopul adevărat.
Există inşi cu un nivel de inteligenţă submediocru care nu pot înţelege un film de artă, în schimb, pot recepta mesajul unui documentar simplu.
Dumnezeu nu a dat personalităţi submediocre.
Medicina v-ar contrazice şi ar da exemplul celor cu sindrom Down...
Sunt cazuri speciale. Mai trebuie să muncească. E posibil ca aşa cum au fost ei lăsaţi pe lume să fie cu sufletul la un nivel în care să nu mai fie nevoiţi să comunice terestru. În această boală, care este considerată cruntă de omenirea asta burgheză şi comodă, sunt concentrate cele mai înalte atitudini umane posibile. Bunătate fără limită, fără condiţie. Doar bunătate, nimic altceva. De aici încolo isteţimea terestră înseamnă şmecherie - cum să-l păcălesc pe celălalt, cum să scot bani din asta, din ailaltă.
▲ Francisc Mraz s-a născut în Bucureşti la data de 14 septembrie 1951.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia imagine film şi TV, la clasa profesorului Mircea Gherghinescu.
În 1986, a obţinut premiul pentru cel mai bun film studenţesc cu „Plimbare de duminică“, la Festivalul Naţional de la Costineşti.
Între anii 1978-1993, în calitate de scenarist, regizor şi director de imagine, a semnat imaginea a 39 de filme documentare de scurt şi lungmetraj. În aceeaşi perioadă s-a remarcat ca autor total a 15 producţii comerciale, precum şi a două eseuri cinematografice, sub sigla „Sahiafilm“.
Ca să enumerăm doar câteva dintre premiile câştigate, amintim anul 1994, la Festivalul de Film de Scurtmetraj Siofok (Ungaria), unde a obţinut premiul special al Televiziunii Ungare pentru filmele „Muzică pentru corzi, percuţie, celestă şi Nagy Imre“ şi „Temă şi variaţiuni“. În acelaşi an, în cadrul Festivalului Filmului de Istorie şi Istoria Artei, a primit premiul al II-lea pentru producţia „Când fotografii erau pictori“, pentru ca filmul „Margareta Sterian“ să primească distincţia Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.
A participat în numeroase jurii internaţionale de film de scurtmetraj şi a susţinut prelegeri şi prezentări legate de filme de scurtmetraj. De asemenea, la nivel naţional, a făcut parte din câteva jurii de fotografie, mai mult a predat cursuri de fotografie studenţilor din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Târgu Mureş.
În calitate de regizor, operator, scenarist de spoturi publicitare şi filme de prezentare, s-a remarcat la o serie de televiziuni importante de pe piaţa media autohtonă.
Trecem peste o serie de premii, expoziţii şi ajungem în 2007, octombrie, moment în care Francisc Mraz a fost coordonatorul itinerariului expoziţiei Tabăra Internaţională de fotografie, Bistriţa 2001-2007, în 5 ţări din Europa de vest: Mayschoss (Germania), Bruxelles (Palatul Parlamentului European), Paris (Les Caves), Madrid (ICR) şi Lisabona (ICR).
În acelaşi an, în cadrul Fundaţiei Culturale Societatea de concerte Bistriţa, la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti a debutat Şcoala de poetică fotografică Francisc Mraz, curs de poetică şi tehnică fotografică de un an. Profesor asociat: conf. univ. Gheorghe Ilinca. Proiectul a adus bucurie nu numai iniţiatorului şi asociatului său, ci şi absolvenţilor care s-au arătat extrem de mulţumiţi şi încântaţi de colaborarea cu mentorii lor.
Din 2008 şi până în prezent, Francisc Mraz este director artistic TRINITAS TV al Patriarhiei Române, loc în care, după cum a mărturisit, „mă simt mai bine decât în oricare altă televiziune în care am lucrat“.
