Profesorul Alexandru Pesamosca, cel mai mare pediatru pe care l-a avut România, a trecut la Domnul anul acesta pe 1 septembrie. A fost un medic dedicat deplin meseriei lui şi vocaţiei de a-i ajuta pe oameni, putând fi denumit fără exagerare un doctor "fără de arginţi" al vremurilor moderne. Cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice, cel care a trăit şi a lucrat pentru copiii suferinzi ai acestui neam a oferit un ultim interviu despre cele trecute, cele prezente şi cele viitoare ale medicinei româneşti, subliniind în mod special importanţa dăruirii pentru cercetare a celor tineri şi nevoia propriei jertfelnicii a fiecărui cadru medical pentru cât mai multe izbânde.
Domnule profesor, ce lucruri noi au apărut în felul cum este concepută meseria de medic, cel puţin la nivelul medicinei care se ocupă de copii? S-au pierdut pe drum nu numai dimensiunea spirituală a acestei nobile îndeletniciri, ci chiar atributele fireşti, normale. Care-i situaţia astăzi?
S-a pierdut total. Lumea vede aceste activităţi medicale din cu totul alte considerente. Şi, cum vedeţi, mă confrunt cu această situaţie, unde se face alegerea cadrelor medicale. Tinerii vin şi bat la uşa instituţiei medicale din dorinţa de a participa, de a deveni cadru medical, dar, în final, ne trezim cu cadre medicale care n-au absolut nici o chemare din punct de vedere omenesc şi spiritual. Nu poţi să ajungi un cadru medical dacă-ţi lipsesc calităţile esenţiale. Şi cred că la admitere ar trebui pornit de la depistarea acestor particularităţi deosebite, care să permită unui cadru medical să-şi îndeplinească chemarea pentru care ni s-a adresat nouă. Dar, cum vedeţi, evoluţia este alta.
Nu cumva, în şcoală, în general, pe diverse nivele - medici, surori, tehnicieni -, lipseşte această pregătire, să zicem, umanistă, prealabilă? S-a deplasat cumva profesia de medic către statutul comun de meseriaş, de prestator de servicii?
Vedeţi evoluţia aşezămintelor medicale, care de la Ştefan cel Mare încoace au constituit fundamentul activităţilor medicale din ţara noastră, al şcolilor grozave de cadre medicale, care au constituit mândria lor, şi faceţi comparaţie cu cele de astăzi. Ajungeţi la nişte comparaţii absolut uluitoare. Aveţi de-a face cu două contingente diferite. Unul a fost creat şi cu dorinţa interioară de a ajuta şi de a face un gest de omenie, manifestat prin comportament, prin ţinută, prin demnitate, prin tot ce vreţi. Alături de aceştia, vedem o cohortă întreagă de tineret, pe care nu-l interesează în esenţă activitatea medicală. Când unul dintre aceştia vine să te ajute, îi este scârbă de tot ce face. Îi este scârbă de puroi, de tuse... Atunci pentru ce a venit?
Această situaţie, cu aceste criterii de alegere a profesiei de medic, nu se regăseşte, cumva, şi în alte ţări? Totuşi, medicina este, în momentul de faţă, doar o meserie prin care se prestează servicii în schimbul banilor. În felul acesta, domeniul medicinei a ajuns să fie manipulat printr-o seamă de ideologii, de anumite puteri: financiare, politice etc. Ţinta lor: medicina să se ocupe mai degrabă de creşterea confortului omului.
Pentru mine, sora de spital este simbolul activităţii medicale dintr-o instituţie. Ea devine automat ajutorul de neînlocuit al doctorului. Ea este cheia întregii activităţi medicale, care porneşte de la gesturile elementare, de la curăţenia de pe culoare, de la starea paturilor, a lenjeriei etc. până la cele mai sofisticate activităţi, legate de folosirea aparaturii. Acest fapt presupune o înţelegere deosebită din punct de vedere ştiinţific. Care este nenorocirea? Pe multe cadre medicale nu le interesează partea asta, unde ar putea să contribuie la înfăptuirea actului medical foarte bun. Nu le interesează decât partea cealaltă. Spun asta după ce am văzut unităţi spitaliceşti în toată lumea. În Europa bătrână, să zic - Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Ţările de Jos -, care a reprezentat, la un moment dat, să zicem, un fel de model de selecţionare a cadrelor de îngrijire medicală. Acolo, sora are o mare statuie. Peste tot în aceste ţări, sora este deosebită, are o pregătire postliceală deosebită, care o ajută să fie de mare folos, pentru pregătirea ulterioară, pe care trebuie s-o aibă în activitatea ei, ca ajutor de bază al medicului. Ea beneficiază de respect. Aceasta e poziţia sorei în Occident. Altceva este poziţia sorei la noi. La noi, acest statut s-a pervertit în aşa hal, mai ales din cauza sărăciei generale. Apoi, din cauza faptului că pentru şcolile sanitare programa analitică este superficială şi nu vizează fondul problemei. Nu mai vorbesc de pregătirea umanistă a întregului personal. Nu există nici o oră în şcoală acordată rolului pe care trebuie să-l aibă sora medicală.
Cum a evoluat la noi, după Revoluţie, asistenţa pentru copii?
Poporul nostru a ţinut foarte mult la Dumnezeu şi, cred, suntem ţara care a avut cea mai mare natalitate din toată Europa. Numai că aveam şi cea mai mare mortalitate. În timp ce alţii s-au îngrijit şi de partea a doua, noi am rămas cu mortalitatea infantilă foarte mare, care este un barometru al evoluţiei medicale a copiilor. Aşa cum este el acum, ne arată că nici în regimul nenorocit al lui Ceauşescu, nici acum, noi n-am reuşit să ieşim din toată Europa.
Codaşii asistenţei medicale a copilului
Vreţi să spuneţi că spitalele de copii au involuat, între timp, că situaţia nu s-a schimbat, în fond, că am rămas aşa cum arătau la Revoluţie?
Lucrurile chiar au involuat faţă de spitalele de adulţi. Pentru copii, de atunci, nu s-a realizat nimic. Am fost în China, de exemplu... Aveau nişte centre deosebite, începând cu Beijing, Shanghai şi altele. Extraordinar de instructive... În ţara asta, unde te aşteptai să moară ca muştele, erau copii mici foarte frumoşi, cel mai frumos îmbrăcaţi... Activitatea medicală însă este diferită. Asta le-am spus şi celor din ţară, când m-am întors. La chinezi, dacă desfăşori activitate medicală şi i-ai dat unuia în îngrijire un bolnav, îl îngrijeşte până la sacrificiu, aproape că îl sufocă cu asistenţa. E o mare cinste pentru un chinez să facă ceva ce i-ai cerut.
Din ce cauze consideraţi că, totuşi, starea de sănătate a copiilor români a rămas atât de proastă?
În primul rând, ea este legată de partea materială. Nu putem să abordăm serios nimic dacă nu vorbim de sărăcie. Apoi, după partea financiară, urmează partea educativă. Suntem un popor de pravoslavnici. N-am avut foarte multe calităţi, dar măcar frica de Dumnezeu este unul din elementele cele mai importante în educaţia unui copil. Să nu furi, să nu înjuri - toate acestea au fost trimise copilului prin filiera Bisericii. Acest lucru a dispărut complet odată cu această generaţie, o generaţie de atei. Atei complet. Sunt copii care n-au de la cine să înveţe, pentru că părinţii lor n-au primit nici un fel de educaţie creştină. Nu se duc la spovedit, la împărtăşit... Au mai rămas insule la ţară pe care ar trebui să le conservăm ca pe nişte flori rare. Pe vremea comunismului îşi făceau copiii cruce şi cu limba când treceau pe lângă o biserică, dar n-a rezistat acest lucru peste tot. Această nebunie a lui Ceauşescu, de a ne face campionii ateismului din această parte a Europei, ne-a distrus. Este una dintre cele mai mari greşeli pe care le-a făcut Ceauşescu. A urmărit oamenii ca pe puii de crescătorie. Ba mai multă atenţie dădea crescătoriilor de păsări, decât "crescătoriilor" de copii. Nu le-a acordat oamenilor nimic în plus. Acesta este genocidul adevărat, care s-a întâmplat în ţara noastră. Partea morală a fost distrusă sistematic.
Credeţi că au apărut boli mai grave la copiii de la noi, boli noi, în ultima vreme? Sau se înmulţesc doar cele ştiute?
Malformaţiile cele mai grave ale copilului sunt malformaţiile congenitale de cord. Toată chirurgia cordului, care s-a extins la adult, porneşte de la realizările făcute la copii. De acolo a pornit chirurgia modernă a cordului, extinzându-se de la copil la adult. Am reuşit să depistez trei lucruri extraordinar de importante, unde suntem deficitari. Întâi, nu avem organizată perfect asistenţa de urgenţă a copiilor, în raport direct proporţional cu implicarea copiilor în traumatisme, care apar din cauza numărului mare de accidente existente în fiecare ţară, în fiecare zi, în fiecare oraş. De aici defectele, când trebuie să rezolvi o urgenţă multiplă la un adult, faţă de aceeaşi urgenţă la un copil. La copii n-ai strictul necesar încă. Apoi, un lucru foarte greu de realizat este asistenţa copiilor cu cancer. Dezvoltarea noastră în raport cu restul lumii, cu Europa de Vest, s-a făcut într-un procent destul de important, dar necorespunzător în raport cu diferenţa de nivel ştiinţific cu care s-au tratat aceste probleme. Este extraordinar de mare diferenţa care există între această grijă pe care o avem vizavi de copilul cu cancer, în ciuda realităţii de la noi. Unele boli sunt mult mai grave la copii. Iar îngrijirea lor este infinit mai grea. Este o realitate la care noi nu reuşim să facem faţă.
S-au înmulţit cancerele la copii?
Da... Nici nu ştim câţi sunt bolnavi... În primul rând, înregistrarea trebuie să fie extraordinar de corectă, apoi, urmărirea este extraordinar de pretenţioasă. Lipsesc toate acestea. Ca să le ierarhizez, în primul rând, este implicarea copilului în vârtejul traumatologiei generale şi, în mod special, a traumatologiei copilului, elev, adolescent ş.a.m.d. În al doilea rând, este importanţa îngrijirii copilului cu cancer, care, din nefericire, este lăsat la urmă, poate şi pentru că presupune o investiţie extraordinară, începând cu cercetarea şi terminând cu tratamentul. Al treilea lucru, legat de stabilizarea situaţiei, cât de cât, este tratamentul malformaţiilor congenitale de cord. Nu avem în toată ţara un singur serviciu care să rezolve chirurgia malformaţiilor de cord la copil. Am primit în cursul anilor multe vizite. Mulţi chirurgi pe care i-am cunoscut cu diferite ocazii s-au oferit să vină în ţară şi să înfiinţeze ei instituţii de tratamente. N-a vrut nimeni de la noi. Scade asistenţa la adult. La noi, trebuie să fie chirurgi care operează şi la copii, şi la adulţi. Pe când, în afară, sunt chirurgi care operează numai la copii sau numai la adulţi.
Putem spune că se înmulţeşte numărul de oameni bolnavi maturi din cauză că nu se tratează în copilărie?
Şi asta se poate... Deşi, în principiu, foarte mulţi copii care au avut şansa să primească cele mai corecte indicaţii şi tratamente chirurgicale din perioada de nou-născut au mai bune şanse să nu mai aibă deficienţele de care vorbiţi.
Cum se poate reduce mortalitatea infantilă? Situaţia aceasta ne-a creat o faimă proastă în afară.
De acest indicator nu prea avem cum să scăpăm, decât dezvoltând la maximum tratamentul bolilor, aşa cum am spus mai devreme. Depistarea lor de la naştere, apoi tratamentul lor. Se fac acum, în lumea civilizată, nişte tratamente la naştere de rămâi trăsnit...
Avem specialişti tineri care ar putea să lucreze încât să rezolve aceste probleme semnalate de dumneavoastră?
Avem oameni câţi vrei. Avem copii deştepţi, dar aceşti copii deştepţi, angrenaţi în aceste patru rădăcini vitale pentru dezvoltarea asistenţei medicale a copilului, trebuie să fie apţi pentru cercetare, dăruiţi pentru cercetare. Nu pentru bani. Am reuşit să implantez aici un neurochirurg de copii, deosebit de dotat. Îmi demonstrează că e posibil, este de mare calitate faptul că reuşeşte să fie performer aici. Dar, după atâta tevatură la televizor, se adaugă necesitatea creării unui serviciu de chirurgie cardiovasculară pentru malformaţiile de inimă ale copilului. Am făcut un plan cu tot ce am văzut în China, căci am venit din China cu foarte multe învăţăminte. Chinezii nu că ar fi fost mai deştepţi decât noi, ci ei erau înaintea noastră cu mult, pentru că aveau toată tehnica de la americani. Am venit întors pe dos de acolo. Şi, apoi, trebuie să ai pasiune pentru treaba asta. Tehnologia ne este pusă nouă la dispoziţie de cei din Occident. Eu am câţiva profesori de chirurgie de malformaţii congenitale de cord din străinătate, care, când le-am spus care este incidenţa numărului de cazuri nerezolvate la noi, au venit, au spus, venim să ajutăm aici... Sunt malformaţii congenitale de inimă care, depistate de la naştere, pot fi realizate cu un procedeu chirurgical simplu la nou-născut, pentru tot restul vieţii. Necazul meu, mâhnirea mea, este că ţara noastră avea toate premisele să continue dezvoltarea de după Primul Război Mondial. De la al Doilea Război Mondial, evoluţia ei însă a rămas aşa. Avea chirurgi de fală în toată lumea, avea chirurgi care, operând în alte ţări, rămâneau asistenţii cruciţi de performanţe.
Credeţi că lucrurile se vor îmbunătăţi în acest domeniu?
Evoluţia va fi următoarea... Pe măsură ce studenţii sunt foarte buni şi foarte bine instruiţi, vor reuşi să păşească în Occident. Vor fi obligaţi acolo să se debaraseze de tot balastul acesta, de toată această preocupare cum să facă rost de bani, cum să facă să-şi ia maşini luxoase. Dacă reuşesc să se lipească de un colectiv de cercetare, dacă reuşesc să lucreze împreună cu ei şi se dezvoltă suficient şi au prins, pot veni în ţară, ca să implanteze aici un colectiv la fel. Este singura soluţie. Nu există alta. Există o groază de chirurgi tineri români, care lucrează în străinătate şi sunt foarte solicitaţi. Nu pot să vină la noi dacă nu se au bine cu şeful, dacă nu au nici o pilă la minister, dacă nu au nici o pilă la partide.
