Educaţia este un aspect important al vieţii noastre; ea începe odată cu intrarea în viaţa conştientă şi continuă până la sfârşitul vieţii. Fie că este vorba de cei „şapte ani de acasă“, fie de educaţia primită în şcoli, universităţi etc., fie de educaţia primită pe tot parcursul vieţii, acestea sunt cele care ne definesc ca persoane. Bineînţeles, una dintre cele mai importante componente ale educaţiei este cea realizată şi primită în şcoală, pentru că e cea care ne ajută să ne croim drumul în viaţă.
Vorbim despre aceste lucruri cu părintele John Breck, care are o experienţă îndelungată, atât ca profesor, cât şi ca duhovnic, şi care cu generozitate a acceptat să ne împărtăşească sfaturile şi opiniile sale.
Părinte profesor, cât de importantă este educaţia în viaţa noastră, a tuturor?
Cred că este evident faptul că educaţia reprezintă un element esenţial al vieţii noastre, al dezvoltării noastre personale, iar acolo unde nu există educaţie, în sensul tradiţional al acestui cuvânt, există un fel de anarhie, aş zice, care se manifestă destul de des, sub diferite forme de violenţă. Îmi susţin afirmaţia pe faptul că am aflat nu de mult despre un om „puţin format“, un om ca mulţi alţii care sunt marginalizaţi, că a ucis mai multe persoane într-un mic orăşel din SUA. Acest fel de violenţă provine în special din lipsa educaţiei, în sensul cel mai larg al acestui termen: educaţia începută acasă de către părinţi, educaţia în şcoală (cum este şi cazul persoanei mai sus menţionate, care se pare că a părăsit şcoala înainte de a se încadra într-un spaţiu social convenabil) etc. Acest lucru nu vrea să spună că cei care sunt cei mai bine formaţi sunt cei mai buni cetăţeni, nici că cei care au puţină educaţie, o educaţie care pentru mulţi din ziua de azi pare inadecvată, nu pot fi buni cetăţeni sau, din perspectiva vieţii creştine, sfinţi. Acest lucru este clar, pentru că există un număr semnificativ de sfinţi care nu au avut parte de educaţie, de exemplu Sfântul Antonie, a cărui educaţie a fost făcută în mijlocul naturii. Dar, în general, trăim într-o lume în care, mai ales în prezent, un anumit nivel de formare este esenţial, nu doar pentru cunoştinţele dobândite, dar şi pentru adaptarea la o viaţă socială care cere, deci, o anumită aprofundare în domeniul tehnologiei, mai mult azi decât în trecut. Însă, ceea ce mă îngrijorează cel mai mult apropo de ceea ce se întâmplă în prezent în domeniul educaţiei este faptul că anumite valori educative din trecut au tendinţa să dispară. Ştim totul despre tehnologie, înţelegem totul despre diferite metode de război, cunoaştem bine economie etc., dar nu mai citim poezie. Este foarte dificil să facem copiii de astăzi să intre într-un mediu literar. Cuvântul şi-a pierdut valoarea sa pentru ca a devenit ceva banal, din cauza comercializării oricărui lucru. Nimeni nu mai ascultă, iar acest lucru mi se pare ca o lipsă, un vid prezent în viaţa multora, care va avea consecinţe grave în viitor.
În ceea ce priveşte educaţia religioasă, este atât de important pentru noi astăzi sa ne asumăm o astfel de educaţie, mai ales datorită faptului că o asemenea educaţie nu mai este ceva dat, ca în trecut, în ţările ortodoxe sau catolice, prin participarea regulată la slujbele divine. Vorbesc destul de des cu prieteni care predau la diferite universităţi din Europa, în special creştini, care îşi exprimă părerea de rău, marele regret, asupra faptului că studenţii nu ştiu nimic, chiar nimic, despre viaţa lui Hristos, despre semnificaţia vieţii Sale, despre conţinutul Bibliei şi tot ceea ce a fost acceptat ca element fundamental al vieţii umane până la începutul secolului trecut.
Limitele educaţiei contemporane
Putem spune că există diferenţe între persoanele cu o educaţie mai ridicată (vorbind de educaţia primită în şcoală) şi cele care au mai puţine studii, iar dacă există diferenţe, sunt ele vizibile în societate?
Întotdeauna a existat şi va exista în societate o ierarhie în acest sens. Au existat şi există persoane care sunt bine formate pe întreaga perioadă a vieţii lor şi care sunt capabile pentru acest lucru, însă eu cred că totul depinde de ceea ce fac cu aceste formaţiuni. De exemplu, cunosc pe cineva foarte educat, în mai multe domenii, şi această persoană este convinsă că darurile pe care le are vin de la Dumnezeu şi le are pentru a le putea împărtăşi şi altor persoane ca un ajutor dat lor. De asemenea, cunosc un artist remarcabil, care şi pentru el chestiunea se pune pentru bunăstarea societăţii.
În învăţămintele Mântuitorului Hristos nu există absolut nimic care să creeze o ierarhie de valori între diferite persoane, iar pe cel bine educat nu-l ridică deasupra celorlalţi, ci, dimpotrivă, pe cel simplu. Şi Sfântul Apostol Pavel zice: Înţelepciunea oamenilor este nebunie în ochii lui Dumnezeu, iar nebunia divină este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor. Cu toate acestea, în societate există această ierarhie, deşi nu doar cei mai educaţi ajung în posturile cele mai importante. Aceasta întrucât atracţia câştigului este irezistibilă, societatea noastră fiind cu adevărat guvernată de setea de bani; până şi educaţia din universităţi este îndreptată mai ales către anumite direcţii care, pe viitor, să permită un serviciu care să aducă câştiguri cât mai mari.
Când încercăm sa estimăm valoarea unei asemenea educaţii trebuie menţinute anumite perspective realiste; trebuie să ne amintim, de asemenea, că fiecare dintre noi este creat după chipul lui Dumnezeu şi că nu educaţia furnizată de către stat, de şcoală, nici cea primită în familie nu este cea care garantează ceva în ceea ce priveşte sfinţenia. Acesta este motivul pentru care trebuie să revenim la educaţia religioasă şi să vedem cum, în lumea în care trăim astăzi, putem să oferim tinerilor noştri o nouă deschidere în faţa Evangheliei, folosind un limbaj poate nou, dar păstrând, bineînţeles, imaginile şi limbajul biblic. Este indispensabil pentru Biserică în societatea de azi să înveţe să traducă această tradiţie lingvistică, tradiţia imaginilor, cea a Bibliei şi a Sfinţilor Părinţi într-un limbaj care să fie accesibil tinerilor de azi.
Persoanele care participă activ la viaţa Bisericii, chiar dacă nu au studii aprofundate de teologie, se deosebesc de preoţi sau de alţii care au studii de teologie şi se numesc „teologi“?
Nu putem spune că faptul de a fi preot garantează şi calitatea de a fi teolog. În calitate de preot afirm că preoţia, în afară de o mulţime de responsabilităţi suplimentare, nu garantează nimic. Este mult mai greu pentru o persoană să-şi aprofundeze credinţa sa într-o şcoală de teologie decât în alte domenii, pentru că avem mereu tendinţa să obiectivizăm studiile noastre şi să intrăm într-un domeniu de cercetare pe plan raţional, academic, pentru că asta este ceea ce se cere şi este ceva normal, nu este aşa? Acest lucru subliniază faptul că pentru studenţii în teologie este mult mai dificil să menţină o înrădăcinare în credinţă decât pentru un student care-şi petrece timpul într-un spaţiu secularizat.
Pentru toţi studenţii de peste tot slujbele divine sunt indispensabile, pentru a situa studiile într-o ambianţă de rugăciune, pentru că a spune o mică rugăciune dimineaţa înainte de începutul cursurilor e foarte puţin; ceea ce lipseşte este deschiderea în faţa lui Dumnezeu, este sensul prezenţei Sale în mijlocul studiilor, în mijlocul unui examen, a unei conferinţe, care poate este plictisitoare. Primim învăţăturile lor datorită faptului ca Dumnezeu este prezent şi ne cheamă să ne asumăm studiile Sale, nu pentru noi înşine, ci pentru a Sa mărire. Iar în ceea ce priveşte credincioşii care participă activ la viaţa Bisericii, chiar dacă nu au studii aprofundate de teologie, pot fi adeseori mai importanţi într-o parohie, decât un preot care este delăsător.
„Societatea „secularizată“ se fondează din ce în ce mai mult pe un refuz“
Ce părere aveţi despre faptul că, adesea, în Europa, importanţa educaţiei sexuale şi a celei religioase sunt puse în aceeaşi balanţă? Că, mai mult, în unele ţări, educaţia sexuală este obligatorie, pe când cea religioasă este opţională?
Nu-i aşa că această situaţie sună ca o ironie? Adică, în timp ce sesizăm îngrădiri tot mai evidente în ceea ce priveşte formarea religioasă, elevii sau studenţii sunt obligaţi să participe la orele de educaţie sexuală. Cred că unul dintre motivele care explică acest interes al autorităţilor pentru educaţia sexuală este prezenţa multor boli care se transmit şi pe cale sexuală şi care pun probleme la nivel mondial, cum este SIDA. Vedem că oamenii învaţă să se protejeze de ele în orice manieră posibilă, dar dacă aceste maniere nu sunt puse într-un cadru spiritual nu au nici un sens. În America, ca şi în Franţa, este strict interzisă religia în şcolile publice, oricare ar fi ea: creştină, musulmană sau iudaică, în schimb în şcolile private este posibilă. Ceea ce este regretabil este faptul că tinerii noştri, de generaţii întregi, ies din şcolile publice fără nici o cunoştinţă în ceea ce priveşte rădăcinile culturii occidentale, care în fond sunt biblice.
În România religia se studiază în şcoli ca şi în alte ţări ale Europei. Unul dintre motivele pentru care tinerii francezi îşi părăsesc ţara pentru a învăţa în Belgia e acela că acolo îşi pot însuşi o educaţie religioasă. Societatea „secularizată“ de azi se fondează din ce în ce mai mult pe un refuz, nu pot zice ateism, pentru că este vorba adesea de inconştienţă. Fie ne deschidem în faţa realităţii divine, fie de închidem, şi fiecare dintre acestea este o alegere teologică, spirituală, iar societatea a ales, în marea majoritate a cazurilor, să se închidă în faţa acestei realităţi, a acestei dimensiuni a realităţii, care este absolut fundamentală. În consecinţă, educaţia, chiar pe plan religios, depinde în întregime de viaţa personală, viaţa credinţei, iar dacă educaţia religioasă lipseşte din şcoli ea se poate face în cadrul familiei sau la biserică.
Când eram copil, în America, ziceam în fiecare dimineaţă o rugăciune banală: „Doamne, binecuvintează-mă pe mine şi familia mea. Amin!“, însă astăzi nu mai este permis. În urmă cu câţiva ani, în America, s-a discutat dacă trebuie să se accepte din nou ca elevii să poată zice împreună o rugăciune înainte de începerea orelor în fiecare zi şi, mulţi creştini, printre care şi eu, am fost împotriva acestui lucru din cauza faptului că în prezent există o mulţime reprezentări, de imagini despre Dumnezeu. Aşadar, cărui Dumnezeu se vor ruga?! Cum într-o clasă sunt elevi de diferite religii, nici musulmanii, nici evrei, nici creştinii nu vor fi puşi în raport real cu Dumnezeu. Deci mai bine trebuie, după părerea mea, să rămână responsabilitatea unei educaţii religioase reale, mai ales când este vorba de rugăciune, în sarcina părinţilor şi a Bisericii. Dar toate acestea presupun ca şi Biserica să-şi asume din nou, şi pentru noi ortodocşii acesta este un lucru foarte important, misiunea sa de mărturisitoare în societate. De fapt, toţi avem responsabilitatea de a mărturisii iubirea lui Dumnezeu realizată şi arătată prin jertfa lui Hristos pentru noi, de a mărturisi victoria asupra morţii, asupra a tot ceea ce distruge sufletul.
Dumnezeu determină vocaţia unui copil
Există, indiscutabil, o evidentă legătură între educaţie şi vocaţie. Cum îşi determină un copil, un tânăr vocaţia? Pe sfinţia voastră ce v-a determinat să alegeţi preoţia?
Asta depinde de pasiunea fiecăruia în parte, bineînţeles, de ceea ce-l atrage în mod deosebit, dacă nu cumva este îndemnat de părinţi sau o persoană apropiată să urmeze o altă cale decât cea dorită. Pentru mine această pasiune a fost şi este teologia. Am început cu filosofia, dar mi-a dispărut interesul, pentru că erau prea multe chestiuni pe care filosofia refuză din principiu să le abordeze, cum ar fi problemele de natură spirituală. Apoi, din fericire, am mers la o universitate care avea şi un profil teologic, unde era un profesor de Vechiul Testament formidabil, pe care l-am plăcut enorm. Acesta este un caz, însă nu mereu se întâmplă aşa. Când există persoane de acest fel, ne pot încuraja să intrăm într-un domeniu care corespunde cu interesele si pasiunile noastre. Dar dacă este vorba de părinţi care vor ca şi copiii lor să urmeze un domeniu, pentru că şi ei l-au urmat - de exemplu copilul să devină preot pentru simplul motiv că tatăl său este preot - atunci poate să iasă un dezastru. Aceasta este realmente o problemă de vocaţie şi nu sunt nici părinţii, nici prietenii, nici anturajul cei care determină o astfel de vocaţie, ci Dumnezeu. Acest lucru trebuie meditat împreună cu copilul în rugăciune şi împreună cu întreaga familie, dar nu pentru a impune ceva copilului, ci pentru a-l încuraja să caute între mai multe domenii ceea ce îl interesează cel mai mult şi să găsească acel domeniu în care se află şi inima sa. Apoi, din orice profesie putem face o vocaţie. Putem tot timpul să învăţăm, să aprofundăm ceea ce facem, să trăim acel domeniu într-o manieră în care, mai mult sau mai puţin, să fie făcut spre slava lui Dumnezeu.
Ce se întâmplă cu un copil care doreşte să înveţe despre Dumnezeu, să intre în relaţie cu Dumnezeu, dar nu găseşte sprijinul necesar la timp?
Există o posibilitate, neglijată de Biserică, posibilitate dată de cei pe care-i numim naşi, nu doar legaţi prin sânge de copil, ci legaţi într-un mod spiritual. Naşii pot avea un rol indispensabil doar dacă sunt de acord să-l accepte. Dacă copilul este botezat ortodox, trebuie ca măcar unul dintre naşi să fie şi el ortodox. Şi aceasta pentru că presupunem că acceptând să fim naşii unui copil, acceptăm responsabilitatea de a înrădăcina acest copil în plenitudinea credinţei. Acest lucru este foarte important, deoarece există numeroase cazuri în care familia a decăzut din cauza divorţului, alcoolismului, drogurilor etc. Şi trebuie ca măcar Biserica să propună familiei anumite persoane, din parohie de exemplu, care să accepte într-un mod serios rolul de naşi. Naşii trebuie să facă în aşa măsură încât copiii să vină către ei şi să găsească anumite expresii de dragoste pe care nu le pot găsi în altă parte. Deci rolul naşilor este indispensabil şi este regretabil că în majoritatea cazurilor acest lucru a devenit o simplă formalitate pe care nu o mai luăm în serios.
„Ceea ce profesorii furnizează în şcoli
şi în universităţi este doar o mică introducere“
Care este rolul autoeducaţiei în viaţa unui om?
Bineînţeles că termenul de autoeducaţie este unul important, de care trebuie ţinut seama în viaţă şi în orice domeniu de activitate. De exemplu, profesorul care, odată ajuns profesor, nu îşi continuă studiile sale într-un mod personal, cade într-un fel de rigiditate, pierde contactul cu tot ceea ce se petrece în însuşi domeniul său de activitate şi devine din ce în ce mai sec. El trebuie să continue studiul, să gândească, să vorbească cu colegii, să participe la întruniri şi astfel poate întotdeauna să înveţe de la ceilalţi şi să încorporeze cele aflate în propriul ansamblu de cunoştinţe. Şi acest lucru este valabil în orice domeniu de activitate, nu doar la profesori.
Aşadar, autoformarea este un factor esenţial în cadrul învăţământului, dar, din păcate, studenţii de azi au tendinţa să gândească faptul că merg la şcoală, la universitate, participă la curs şi, odată diploma primită, este totul gata, s-a terminat. Ei bine nu este deloc aşa. Trebuie înţeles faptul că ceea ce profesorii furnizează în şcoli şi în universităţi este doar o mică introducere, în orice domeniu ar fi vorba; se încearcă a fi furnizate bazele, dar aceste baze trebuie aprofundate şi extinse, iar aceasta este responsabilitatea fiecăruia în parte.
