Profesorii luminaţi nasc umanitatea educată

Câți dintre profesori mai sunt astăzi purtători ai cunoașterii, ai înțelepciunii dumne­zeiești? Și câți dintre învățăceii lor mai socotesc că în ceea ce li se predă e un licăr care nu ține de lumea aceasta? Răspunsul la aceste întrebări nu e uşor de dat. Fiindcă o persoană se califică la statutul de discipol atunci când simte nevoia unui model care să-i înlesnească drumul spre desăvârşire. Iar modelele autentice sunt rarisime. Profesoara Francisca Băltăceanu poate fi considerată unul dintre ele. Specialistă în filologie clasică și ebraică, profesoară la Facultatea de Litere, precum și la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București, domnia sa ne vorbeşte în interviul de faţă despre importanţa educaţiei şi cum poate un profesor să te facă să te îndrăgosteşti de şcoală.

Doamnă profesoară, învăță­mântul presupune formare și instruire. Formarea ține de dobândirea unui mod corect de a fi, a unui comportament și a unei gândiri care să-ți ghideze viața. Instruirea are în vedere mai degrabă transmiterea unor cu­noș­tințe care să te facă capabil de un anumit mește­șug, să poți face o cizmă sau să operezi un om, să pledezi la un proces sau să conduci un avion. De ce e nevoie de ambele direcții ale învă­țării? Lumea tinde astăzi să zică: Mă interesează la un om să fie bun meseriaș, profesionist în domeniul lui. În rest, e viața lui privată, acolo, nu mă amestec. E corect acest raționa­ment?

Cred că, în mod normal, formarea și instruirea merg împreună: în mare măsură profesorul contribuie la formarea elevilor prin felul cum predă, prin felul cum se poartă, prin manifestarea personalității sale. Sunt și aspecte specifice ale „formării”, dar și acelea sunt mai ales relaționale, nu teoretice. Îmi amintesc până azi, de exemplu, câte am învățat pentru viață, în studenție, în ziua în care un profesor al nostru ne-a luat, pe cei care voiam – dar cine ar fi lipsit? –, într-un fel de „excursie” dincolo de marginea orașului, ca să-l vizităm pe un alt profesor internat în spital (și nici măcar nu erau prieteni cei doi, dar era un coleg bolnav...). 

Contează doar ca omul să fie un bun meseriaș? Cum ar fi meșterul iscusit pe care n-ai avea curaj să ți-l bagi în casă de teamă să nu te fure? Sau cercetătorul care ar falsifica datele ca „să-i iasă” rezultatul dorit? Și nu contează doar ce-ți oferă ție specialistul, ci și cum ajunge să fie el în sine, în toată viața lui, publică sau privată. Ca profesor, ai o răspundere, pe cât îți e cu putință.

Cum putem scăpa de su­ficiența de sine? Și care este pericolul care ne paște atunci când suntem auto­suficienți? De multe ori credem că noi chiar le știm pe toate. Și deși această cre­dință ar stârni propriile zâmbete dacă ne-am gândi mai mult la ignoranța noastră, totuși, ne înfumurăm cu bruma noastră de cu­noștințe.

Ideea că le știi pe toate? Trebuie să fie tare puține cele despre care îți închipui că sunt „toate”! Tot așa, îmi amintesc din stu­denție cum umblam prin biblioteca de la Studii clasice în anul I. Ne gândeam că, evident, nu știm toată înțelepciunea care se ascunde acolo, dar o vom dobândi neapărat: cărțile ne chemau, prietenoase, iar noi ne apropiam de ele deja competenți... Și îmi amintesc ziua în care, în anul V, priveam aceleași rafturi din care prea puțin ajunseserăm să citim și senzația era: Doamne, uite câte lucruri nu știm, cât mai avem de învățat... E vorba de o creștere în luciditate. Și de o doză de umor: cum se zice: „Ferice de cel care știe să râdă de sine însuși, căci va avea mereu motive de râs”. 

Dar autosuficiența profesorului e mai gravă. În liceu, profesorii ne dădeau impresia că sunt atotștiutori, poate nu dinadins, ci de teamă să nu „scape din mână” clasa. Dar ce șoc am avut, în cel mai bun sens al cuvântului, la Universitate, în primul an, când, la o întrebare a unui student, profesorul a spus: „Nu știu. O să caut, o să mai cercetez și apoi o să vă spun”. A fost extraordinar. „Deci omul acesta știe să deosebească între ce chiar știe și ce nu; atunci când spune ceva, e chiar sigur, e chiar adevărat...”, ne gândeam noi. Era ca în „Apărarea...”, când Socratele lui Platon povestește cum Zeul de la Delfi l-a proclamat drept omul cel mai înțelept, pentru că, atunci când nu știa, își dădea seama că nu știe, pe când alții, când nu știu, își închipuie că știu și astfel își blochează posibilitatea de a mai învăța...

Predarea autentică se face prin forța exemplului. Ce credibilitate poți avea atunci când viața nu depune mărturie pentru vorbele tale? Aș adăuga la întrebarea din debutul dialogului lui Platon, pusă de Menon: Se poate învăța virtutea?, pe următoarea: de ce e nevoie să fie învățată virtutea? O lume fără virtute, fără căutarea ei, poate avea vreo șansă la viitor?

Nu știu dacă se poate „învăța” virtutea. Ar trebui întâi să o definim, dar nu despre asta e vorba acum. Se poate trăi virtutea, dar fără „autosuficiență”, într-un mod prietenos, în așa fel încât să fie contagioasă. Și poate că există, printre cele general valabile, accente de o mai mare importanță profesională. De pildă, profesorul să vină mereu bine pregătit, să dea atenție lucrărilor elevului/ studentului etc. Sau... îmi amintesc descumpănirea uluită cu care am aflat, pe atunci, în studenție, că la unele facultăți se dă „șpagă” pentru a lua examenul! Nu ni-i puteam măcar închipui pe vreunul din profesorii noștri „cerând”, „primind” horribile auditu... Și te gândești: cum mai poate apărea în fața elevilor/stu­denților un profesor care face așa ceva sau are o astfel de repu­tație? Nici la liceu, la „Caragiale”, unde îmi era drag să merg la școală, nu se auzea atunci de așa ceva. Iar când eram în clasele mici, mai fugeam în pauze până la florăreasa vecină, luam un buchet de flori pentru câte un profesor de care ne plăcea mai mult. Principiul moral al nostru, al copiilor, era că profesorul trebuie să le găsească gata puse pe catedră, să nu știe de la cine anume sunt: erau de la toată clasa. 

Căutarea virtuții de către profesor? Predare cu competență, trăirea cu demnitate sau, pentru omul credincios, efortul de a trăi după voia lui Dumnezeu. Dar fără afișare și declarații, ci în așa fel încât tinerii să fie atrași să trăiască această „normalitate”...

Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Am fi ipocriți să spunem că lucrurile nu stau tocmai așa. Și cu toate acestea, sunt valori care nu se pot cuan­tifica în aur. Capacitatea de a învăța pe cineva, de pildă. Care ar fi cea mai potrivită plată pentru un profesor autentic din școala românească? Re­câș­tigarea dem­nității profesiei? Sau un salariu motivant? 

Plata potrivită pentru profesor? E importantă recâștigarea dem­nității profesiei. Atâta se vorbește despre „tarele” învăță­mântului nostru, cu rost, dar și uneori fără rost, încât tinerii ajung să nu mai ia în serios școala. Dar plata principală e, în primul rând, plăcerea de a preda (chiar dacă sunt momente când numai asta nu-ți mai răsare în față!). Și roadele: sunt meserii în care rareori vezi pe dată roadele, iar învățământul e printre ele. Dar când poate, peste o vreme, sau peste ani, îți spune câte cineva cât de mult l-a atras ce i-ai predat, cât de mult i-a folosit..., în speță cum s-a îndrăgostit de Biblie... Sau, odată, o colegă a mea a primit o scrisoare de la o instituție de învățământ din străinătate, care îi mulțumea pentru că a învățat-o atât de bine pe fosta ei studentă X, care acum preda la ei... E o mulțumire motivantă cu asupra de măsură.

Ce face din profesor o autoritate în domeniu pentru discipolii lui?

Autoritatea profesorului e formată din multe: competența, dar și priceperea de a explica; plăcerea vizibilă de a preda, dar și cea de a intra în clasă, de a se întâlni cu tinerii. Foarte important, și de prea multe ori neglijat, e respectul pe care trebuie să-l aibă și să-l arate elevilor, oricât de mici, și stu­denților cu atât mai mult. Dacă tu, profesor, nu-i respecți, de unde să învețe ei să te respecte? Mă tem însă că mai există și un imponderabil: sunt și oameni cu multe calități, dar care, pur și simplu, nu pot „ține clasa”.

Profesorul vede acolo unde privirea elevului nu ajunge încă, dar speră că va ajunge într-o zi. Iar înțelep­ciunea lui, cunoașterea lui, este instrumentul care-l ajută să trăiască o viață împlinită. Cu toate acestea, lumea de azi nu mai vrea cunoaș­terea. Așa cum spunea Nietzsche, oamenii nu-l mai caută pe Apollo, nu mai aleargă după rațiune, ci și-au închinat viața lui Dionysos, plăcerilor. De ce? De ce nu mai vrem să trăim frumos, ci credem că frumusețea unei vieți stă doar în a face ce vrei?

„Profesorul vede mai departe”: de obicei da; și trebuie să vrea tot timpul ca elevii să-l ajungă. Dar ce bucurie dacă, uneori, elevul, sau mai degrabă studentul, doctorandul, zărește mai departe! 

Cât despre preferința de azi pentru Dionysos în dauna lui Apollo, nu trebuie să generalizăm. Am cunoscut destui tineri excepționali, cu un enorm chef de cunoaștere, cu studii strălucite „înăuntru” și „afară”. Păcat că n-au loc în România pe măsura valorii lor. Dar, general vorbind, poate că azi, mai mult decât în trecut, trebuie făcut tot ce e posibil ca tinerilor să le placă să învețe, să cunoască; am folosit dinadins vorba „chef”. Nu există rețete infailibile, dar sunt multe lucruri de amănunt care se pot face. Dacă intri în clasă cu „Fiți atenți: azi avem o lecție foaaarte grea” (cred că mai există obiceiul), atracția va fi minimă. Dar i-ai putea oare trezi cu un „Să vedeți ce lucru interesant avem de văzut azi~ (de exemplu: „să vedeți cum se fabrică ablativul absolut, ce multe sensuri poate avea, dar și nuanțe care se cheamă unele pe altele”; și există teme mult mai atrăgătoare decât ablativul absolut!), poate că îi faci curioși. Într-adevăr, trebuie făcut tot ce se poate (cu multă imaginație) ca tinerilor „să le placă la școală”, chiar dacă e vorba de studenți în ultimul an! Și pentru că a fost vorba de învățarea virtuții, idealul ar fi să vrei să trăiești frumos.

Principiile și valorile verificate în timp și experimentate de cei de dinaintea noastră se subsumează unei tradiții. Există tradiții bune și tradiții rele în învățământul românesc de astăzi. Cum ați evalua învățământul românesc din perioada 1945-1990 în comparație cu cel interbelic sau post-revoluționar? Ce ar trebui să păstrăm din trecut, de ce ar trebui să ne debarasăm, concret?

Mi-e greu să vorbesc despre tradițiile învățământului, să fac o imagine comparată între epoci. Doar câteva lucruri pe care le-am observat direct: vorbind cu oameni simpli, țărani ori meseriași, care nu aveau probabil mai mult de patru clase primare, am văzut că nu neapărat știau mai multe lucruri, dar le asimilaseră mai bine și continuau să fie importante pentru ei - literatură, geografie, istorie...

Aveam un vecin, zugrav de meserie. Într-o zi îl văd șezând în curte și citind. M-am uitat mai bine, era cufundat în Proza istorică latină, cea apărută la ELU în 1962! Mă apropii și îl întreb timid, să nu-l jignesc cumva: „Vă place?” „Sigur că da; doar e vorba de strămoșii noștri!” Adică nu era o întâmplare. Oare unul din generațiile mai noi ar fi citit-o la vreo 30 de ani de la terminarea „primarei”?

Mă tem că și faptul de a învăța și a putea practica în continuare scrisul și cititul scrierii de mână riscă să devină o „tradiție a trecutului”. Sigur, sunt foarte bune toate „gadgeturile”, dar depinde ce faci cu ele... Odată, la un curs, spun la un moment dat: „Să vedem direct textul biblic”. Și văd o masterandă „frecând” un telefon. Mă gândesc cu jale: „Până și ei se joacă la ore?” Când colo, mă întreabă preocupată: „Ce ediție a Bibliei preferați?!” Cred că poate fi un fragment de răspuns.