„Prutul devine o linie de integrare europeană”

Frontiera pe Prut a revenit, în ultima perioadă, în discursul public, fiind asociată dezbaterilor legate de războiul din Ucraina, dar și de eșecul intrării României în spațiul Shengen. Despre povestea acestei frontiere, despre cum s-a conturat și cum se redimensionează, am discutat cu istoricul Octavian Țîcu, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie din cadrul Academiei de Științe a Moldovei de la Chișinău, specialist în istoria contemporană a Europei de Est, istoria Uniunii Sovietice și a spațiului post-sovietic. 

Cum s-a conturat granița pe Prut, din perspectivă istorică?

De la 1812 și până în 1944, această frontieră s-a schimbat de șapte ori, fiind hotar între România și Imperiul Rus, apoi Uniunea Sovietică. Schimbările s-au produs în contextul geopoliticii europene, pentru că la 1812 această frontieră ar fi putut fi așezată cu ușurință pe Dunăre sau pe Siret, așa cum cereau rușii la negocieri. Asta ar fi însemnat ca Iașiul și celelalte orașe din nordul Moldovei să fi ajuns în Imperiul Rus. Invazia lui Napoleon a determinat stabilirea frontierei pe Prut. Azi s-a intrat într-o normalitate europeană, aș spune, pentru că, sigur, este un râu de frontieră, dar oamenii nu mai au senzația sârmei ghimpate. 

Într-un studiu pe tema frontierei pe Prut, istoricii Valentin Arapu și Radu Dan vobesc despre o militarizare excesivă pe partea moldovenească, în perioada de dinainte de 1990. Care a fost politica sovietică privitoare la această graniță?

Cam prin anii 1946-1947 au început să construiască frontiera în mod rigid, prin condamnări. Trecerea frontierei era considerat un act de trădare. Discursul intern de conturare a frontierei a început prin răspândirea ideii că România a ocupat Basarabia în perioada interbelică, că sovieticii ne-au eliberat și că peste Prut s-ar afla ocu­pan­ții. Proiectarea acestei imagini de dușman este una foarte curioasă, în condițiile în care ambele state erau socialiste. Nu era o linie de demarcare precum cea dintre Germania de Est și Germania de Vest. Această frontieră a fost întărită treptat. Punctul principal de militarizare a devenit Ungheni; acolo s-au stabilit podul, calea ferată, o unitate de grăniceri și o divizie de artilerie dotată excepțional. Ungheni a devenit un oraș închis, în care 40% din populație erau militari și oameni veniți la întreprinderile de tip sovietic. Orașul a devenit un cap de pod pentru proiectarea imaginii pozitive a Uniunii Sovietice în raport cu România. Pe dealul de la intrarea în Ungheni a fost construit un mare palat al culturii, alb. De altfel, multe clădiri de felul acesta au fost construite de-a lungul Prutului, pentru a arăta o imagine contrastantă cu cea deplorabilă a malului românesc. Era o luptă a ima­ginii la frontieră, un exercițiu de propagandă sovietică clasică. El a fost experimentat în perioada interbelică și la linia de demarcare între Tighina și Tiraspol. La început, pe granițe erau niște coșuri de nuiele; așa povestea bunica mea. După care s-a pus un rând de sârmă ghimpată, în anii ‘70 s-a mai pus încă un rând de sârmă ghimpată, iar în anii ‘80 un sistem de detectare a mișcării între cele două rânduri de sârmă. 

Deci, cumva, granița aceasta era cea mai militarizată din URSS?

Era una dintre cele mai militarizate. Cea mai militarizată era cea cu China. Mai exista o graniță la fel de închisă spre Iran, o frontieră foarte rigidă cu Japonia. Dar cea de pe Prut a fost cea mai militarizată din cadrul blocului comunist. Mai mult, în proximitatea frontierei, la vreo 20 de kilometri, era plasată Armata a 14-a, o armată de acțiune directă înspre Balcani, înspre Ungaria și România. 

Ce a însemnat asta pentru locuitorii de pe malul râului?

Cei din proximitatea frontierei au fost pur și simplu mobilizați, atât din punct de vedere educa­țional, cât și din punct de vedere civic și politic chiar, pentru a veghea la această frontieră. De la Briceni și până la Cahul a fost creat un lanț de pichete de grăniceri, la o distanță de 15-20 de kilometri unul de altul. Construcția identitară sovietică a fost axată pe construcția lui homo moldovanus, un tip profund antiromân, convins că este altceva decât român, că vorbește altă limbă decât cea românească. Un tip foarte comunizat, sovietizat, rusificat, cu respect și adulație față de Rusia și cultura Rusiei și mândru că aparține unei supraputeri. Toate „ingredientele” astea s-au construit cu românofobie și antiromânism. Dar cel mai diabolic a fost, probabil, lucrul cu copiii. Noi, cei din școlile din localitățile de lângă Prut, am fost prinși, atât în orga­ni­zația de pionieri, cât și în cea de comsomol, în planul Moscovei de a construi „Tinerii prieteni ai grănicerilor”, o rețea în care eram angrenați în diferite tabere, eram duși la pichetele de grăniceri, puși să desfacem automatul Kalașni­kov, ni se arăta cum poți împușca cu un Kalașnikov, ni se arătau câinii dresați cum prind dușmanii. Ne puneau să curățăm frontiera de buruieni și noi, cu sapele, făceam treaba asta. Regimul proceda și la lansarea așa-numiților spioni în zona de frontieră - oameni îmbrăcați normal, care veneau și puneau întrebări: „Tovarășe, nu știi cum aș putea să trec frontiera?” De obicei, copiii erau cei mai atenți. A fost și un caz hilar la noi în sat (Costuleni, pe malul Prutului), când un ziarist de la „Moldova socialistă”, îmbrăcat în impermeabil, deci corespunzând tiparelor inoculate de regim, întreba cum să ajungă la școală, unde e sovietul sătesc. Copiii repede s-au alertat, au sunat la pichetul de grăniceri, au venit grănicerii, l-au legitimat, apoi și-au cerut scuze, evident. Dar copiii au fost lăudați pentru vigilență. Totuși, această idee a dușma­nului nu a fost crezută niciodată în realitate. În primul rând pentru că oamenii de lângă Prut au avut întotdeauna senzația unității. Avuseseră relații cu cei de pe malul celălalt, nu aveau plenar sentimentul frontierei, chiar dacă Uniunea Sovietică o construia cu atâta migală. Judec asta și prin prisma „Podului de flori” de la 6 mai 1990. Eu atunci nu am flost la Ungheni, ci la mine-n sat. Și am asistat la o scenă unică: oamenii s-au pus pe un mal și pe celălalt al Prutului și se strigau unii pe alții, întrebau unul de altul. 

„Toate drumurile spre UE vor trece peste Prut, prin România”

Partea românească a Văii Prutului este azi o zonă izolată și foarte săracă, perspectivele de dezvoltare sunt aproape inexistente. Care este situația pe malul basarabean și ce perspective de revigorare a zonei vedeți?

În perioada sovietică, zona Prutului era ca o vitrină. Satele basarabene erau inundate în lumină, în contrast cu cele de pe malul românesc, în care vedeam o lumină doar dacă mai trecea vreo mașină pe drumul de la Iași spre Albița. Acum s-au inversat lucrurile. Prăbușirea Uniunii Sovietice a dus la sărăcie. Integrarea României în Uniunea Europeană (UE) a adus bunăstare. Iașiul are un impact foarte mare asupra imaginarului basarabenilor, reprezintă intrarea în România. De aceea, este foarte important ca această zonă să nu mai fie una calamitată. Este neplăcută senzația satelor sărace din zona frontierei, în condițiile în care mulți dintre moldoveni, având această pregătire antiromânească de tip sovietic, gândesc și în termeni comparativi. Acum, satele basarabene sunt într-o decădere totală, pentru că există o stare de degradare per general. În România, această stare este mai problematică, fiind legată de caracterul defavorizat al regiunii Moldova, care revendică necesitatea de a se dezvolta. Dezvoltare care, dincolo de raționamentele interne, trebuie privită și prin prisma relațiilor cu Republica Moldova. Războiul din Ucraina a complicat foarte mult lucrurile; înainte de război am fi gândit în termenii unor transformări majore de aderare și a Ucrainei la UE. Dar să nu uităm un lucru important: că în 1918 unirea s-a făcut de la Iași. Pentru Republica Moldova relațiile cu Moldova istorică sunt mai profunde decât cu Bucu­reș­tiul sau cu alte orașe. Este o ches­tiune istorică și, inevitabil, geo­grafică. Și, cu cât Moldova românească se va dezvolta mai accelerat și va avea performanțe mai mari, cu atât procesul de reintegrare a Republicii Moldova va fi mai intens. Asta înseamnă că marile proiecte, în primul rând de infrastructură, trebuie să aibă finalitate. Trebuie să ne asumăm mai mult în ceea ce privește legăturile directe. Stabilirea unui singur post de frontieră și vamă, așa cum se întâmplă acum, este o tendință foarte bună. Ar trebui să existe mai multe poduri peste Prut. Acolo unde există trecere între România și Republica Moldova lucrurile merg foarte bine. Spre exemplu, Sculeni, a devenit un centru de atracție pentru ieșeni, care vin la piața noastră, fac cumpărături. La fel, foarte mulți moldoveni din Ungheni lucrează la Iași, trec cu bicicletele zilnic prin vama Sculeni. În condițiile în care avem o guvernare pro-europeană, cu interes pentru dezvoltarea acestor proiecte, ar trebui să existe același interes și din partea României și, poate, un plan comun de relansare a zonei. La noi există o mare frică că o posibilă intrare a României în Shengen va complica foarte mult situația la frontieră, în sensul duratei de așteptare în vamă, și s-ar putea reinstala o frontieră mai rigidă. Aceste frici pot fi înlăturate doar prin proiecte comune.

Dar cum privește guvernul de la Chișinău frontiera pe Prut?

Pentru Chișinău mai problematică este frontiera pe Nistru decât cea de pe Prut. Să știți că imaginea față de Prut și Nistru la Chișinău se schimbă în funcție de culoarea politică. Noi nu avem alegeri bazate pe opțiuni de bunăstare, de prosperitate, de viitor, deci de ideologie, de doctrină. La noi alegerile-s geopolitice. Vin rușii, pleacă rușii. Vin europenii, pleacă europenii. Toboganul ăsta de geopolitică schimbă și culoarea politică, și atitudinea față de frontieră. De exemplu, în perioada guvernărilor comuniste, Voronin, cel mai neo­reac­ționar comunist, punea în mod expres problema frontierei ca o linie de demarcare și cerea României să recunoască această frontieră. Ceea ce România niciodată n-a recunoscut printr-un tratat, chiar dacă el a fost cerut și de la Moscova, și de mercenarii mosco­viți de la Chișinău. Ăsta e un mare merit al diplomației românești și al statului român. Frontiera pe Prut este, la ora actuală, una prietenoasă, una de legătură, de colaborare. Iar Prutul devine o linie de integrare europeană, aș spune. Pentru că, fie că vrei să te unești cu România, fie vrei integrare europeană, toate drumurile spre UE vor trece peste Prut, prin România. De aceea, tronsonul de autostradă Zagarancea-Chișinău-Iași trebuie finalizat cât mai curând, ca să avem o arteră de circulație fluidă. Apoi, trebuie să existe o uniformizare a prețurilor și a nivelului de dezvoltare economică. Pentru că, dacă se vor menține aceste decalaje de prețuri, vor întreține specula, contrabanda cu țigări. Sate întregi de pe malul Prutului sunt antiunioniste, pentru că ele trăiesc din contrabanda cu țigări. Și nu le convine ideea unirii cu România pentru că asta le-ar strica businessul. În plus, în zona Prutului există multe localități de coloniști (ucraineni și ruși), pentru că asta făceau imperiile din cele mai vechi timpuri - la frontieră își puneau elemente loiale. Eu le zic ăstora „cadoul țarilor ruși pentru Putin”. 

Ce valoare are această regiune pentru ambele state?

Deși s-a încercat impunerea stereotipului conform căruia Prutul este un râu de frontieră, spre bucuria noastră, a tuturor, nu mai este așa. Oamenii și-au luat cetă­țenie română, Prutul este trecut cu ușurință, unirea se întâmplă în fiecare zi. Avem nevoie ca cele două maluri să aibă o condiție de dezvoltare care să permită valorificarea potențialului acestui râu. Și, cumva, în timp, cred că va dispărea această imagine a despărțirii, pe care am cântat-o în atâtea cântece. Pentru că Prutul n-a avut o imagine pozitivă în memoria noastră, a românilor, spre deosebire de Dunăre, de Nistru. Este un fel de Milcov al epocii de până la 1859. Dar eu cred că, după felul în care românii știu să-și urmeze destinul, va deveni un râu european, o linie de comunicare și de beneficiu pentru ambele părți.