Părintele arhidiacon Gabriel Constantin Oprea, dirijorul grupului de psalți al Mănăstirii Stavropoleos din Capitală, este lector universitar și doctor în muzică al Universității Naționale de Muzică din București. După căderea comunismului, a fost deopotrivă martor și participant la reînvierea muzicii religioase de tradiție bizantină în Biserica noastră. În curtea micii Mănăstiri Stavropoleos, ca într-o oază de pace din tumultul orașului, l-am invitat să evoce această renaștere și să ne explice tainele muzicii bizantine.
În 1991, viitorul arhidiacon Gabriel Constantin Oprea absolvea Seminarul Teologic din Craiova. Îl avusese ca mentor pe pr. prof. univ. dr. Alexie Buzera, cel care inițiase generații întregi în tainele muzicii psaltice, afectată inițial de tentația occidentalizării de la finele secolului al XIX-lea și ulterior, în secolul XX, și de comunismul ateu. În 1991, tânărul Gabriel Constantin Oprea începea să studieze teologia la Universitatea din București și muzica religioasă la Universitatea Națională de Muzică, iar în 1994 punea bazele Grupului Stavropoleos din Capitală.
Cum s-a păstrat tradiția muzicii bizantine în Biserică până la căderea comunismului?
Aș putea să spun că era o tradiție mai atenuată. Toate cărțile de cult sau aproape toate erau în notație dublă, adică notație neumatică, hrisantică a semnelor și era tradusă în notația cunoscută, occidentală. Înainte de 1989, mai circulau casete care erau aduse din Grecia și pe care le ascultam fascinați de intonația lor. Din păcate, în timpul comunismului se desființaseră școlile de cântăreți bisericești, iar relația dascăl-ucenic fusese și ea serios afectată odată cu scăderea numărului de credincioși practicanți.
Cum s-a format Grupul Stavropoleos și cum și-a reluat avântul acest tip de muzică bisericească după căderea comunismului?
La începutul anilor 1990, părintele arhid. prof. univ. dr. Sebastian Barbu-Bucur înființa Formația Psalmodia a studenților de la proaspăt-reînființata Secție de Muzică Religioasă Bizantină a Universității Naționale de Muzică din București. Iar Grupul Stavropoleos s-a înființat câțiva ani mai târziu, prin 1994, la inițiativa părintelui ierom. Iustin Marchiș, duhovnicul Mănăstirii Stavropoleos din Capitală, și a pictorului Paul Gherasim. Acolo era un fel de laborator paralel cu ceea ce se întâmpla la Universitatea Națională de Muzică: abordam piese ceva mai dificile. Părintele Iustin a achiziționat numeroase manuscrise și tipărituri muzicale care să sprijine reînnodarea tradiției. Aceasta am încercat: să reconstruim pe fundația muzicii bizantine, fără a ne lăsa influențați de muzica occidentală. Ca o întoarcere la tradiție. Sper că am și reușit. După 1996 și ulterior, au apărut mai multe formații de muzică bizantină, nu numai în București, ci și în restul țării, inclusiv în Transilvania, unde până atunci se dezvoltase un alt tip de muzică religioasă, cu influențe din muzica populară românească.
Cine mai făcea parte din acest grup și ce vă mai amintiți din anii de început?
Erau teologi, viitori clerici. Era membru și pictorul Paul Gherasim, un om memorabil, mare iubitor de muzică bisericească autentică. Îmi amintesc ce liniște se făcea când citea Apostolul la slujba de Sfinții Apostoli Petru și Pavel: se auzeau doar vocea lui sobră, marcantă, și păsările care cântau în pridvorul bisericii. Chiar dacă nu era un cântăreț, ne ajuta prin isocratima pe care ne-o ținea. Era un bas foarte bun. Eu venisem cu o „cultură mixtă”, ca să spun așa: în seminar cântam și muzică bisericească, și corală, adică pe mai multe voci. Dar el era total împotriva muzicii occidentale în biserică. Nu accepta deloc inovații în tradiție, ci ținea foarte mult la strictețea și simplitatea din muzica bizantină: monodia însoțită de ison, adică ceea numim în limbaj specific isocratimă.
Chiar dacă nu era expert în muzică, puteți spune că ați învățat ceva și de la el?
Am învățat cât de importante sunt zelul pentru tradiție și nevoia de a fi cât mai mult împreună. Ținea foarte mult la activitățile extraliturgice comune, ne însoțea la concerte. În 1996, am avut concert la Festivalul de muzică sacră Gaude Mater de la Czestochowa, în Polonia, unde este cinstită icoana Fecioarei Negre. Noi am intrat după o formație de muzică gregoriană care cântase 40 de minute, iar auditoriul era destul de relaxat. Am început cu toaca înainte, ca la slujbă. Domnul Paul Gherasim era cel care bătea toaca mare în spatele formației. A lovit prima dată puternic și toți au tresărit ca treziți din somn. Concertul s-a bucurat de un mare succes.
Ce tip de public aveți la concertele pe care le susțineți?
Muzica bizantină nu este muzică de concert, ci de strană. Nu putem s-o interpretăm decât lângă icoane, nu pe scenă. Noi am dat concerte doar în măsura în care am simțit nevoia să dezvăluim această muzică unui public din afara Bisericii. La concertele din țară vin oameni din Biserică. La cele din străinătate vin și persoane de alte confesiuni, care primesc foarte bine această muzică. Îi impresionează. Am concertat la Kiev și Lavra Pecerska, dar și acolo unde Ortodoxia nu este majoritară și nu există o tradiție a muzicii bizantine: la Cracovia, München, Paris, Stockholm. Această muzică a fost foarte bine primită acolo, demonstrând că există public și în afara Ortodoxiei, că lumea este însetată de ceea ce ea transmite.
Care credeți că este principala calitate a unui psalt și cum ne ajută muzica aceasta din punct de vedere spiritual?
Este o muzică simplă, în sensul în care este doar linia melodică și isocratima. Este o muzică sobră, solemnă, care are calitatea fundamentală de a contribui la transmiterea semnificației textului. Textul este cel mai important. Ce face psaltul? Ca și preotul: aflat în fața cărților cu cântări de slujbă precum Mineiul, Octoihul, Triodul, răspândește Cuvântul. Și are nevoie să o facă cu dicția și vocea potrivită. Nu neapărat performanțele vocale sunt importante, cât sobrietatea și capacitatea de a face inteligibil textul. Iar cunoașterea teoriei și exercițiul individual trebuie combinate și cu slujba din biserică. Practica o faci prin slujirea din biserică - iată rostul acestei muzici.
Cât de important este că avem o secție de Muzică Bizantină la Universitatea Națională de Muzică din București?
Secția a fost înființată în 1990 de părintele arhidiacon Sebastian Barbu-Bucur. Eu și actualul prof. dr. Nicolae Gheorghiță, prorectorul Universității Naționale de Muzică din București, am studiat aici și apoi am ajuns să o coordonăm, îndemnând mulți studenți să facă practică și în Grupul Stavropoleos. Acesta a fost ca un „laborator” pentru ei. Una este să faci muzică bizantină în sala de curs, și alta este să o faci în biserică, acolo unde este locul ei firesc.
Ne dorim ca această secție să formeze și viitorii profesori de muzică bizantină. La nivel de licență urmărim ca ei să știe să predea această muzică de la zero, să știe să intoneze orice partitură la prima vedere: citirea unei cântări pe neume, sau chiar direct pe cuvinte. Iar la nivel de master, urmărim ca ei să aibă capacitatea de analiză a unor partituri complexe: chinonice, heruvice, irmoase calofonice. Ne dorim ca atât la master, cât și la studiile de licență, să vină oameni pregătiți și cunoscători ai muzicii bizantine. Se înscriu și persoane care au studiat doar muzica în sistem occidental, dar nu le este ușor. Muzica bizantină este un limbaj în sine.
