Chiar dacă statisticile oficiale arată că 90% dintre români trec, la un moment dat, printr-o perioadă depresivă sau de anxietate, specialiştii în domeniu susţin că în rândul populaţiei persistă jena şi reţinerea de a recurge la suportul medical pe care îl poate oferi un medic psihiatru. Despre percepţia societăţii faţă de bolnavul psihic şi despre încercările autorităţilor sanitare de a reforma sistemul psihiatric românesc ne-a vorbit dna. prof. univ. dr. Roxana Chiriţă, specialist în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Socola“ Iaşi.
Aş vrea să vă întreb, pentru început, dacă au românii exerciţiul mersului la psihiatru?
Nu. Din păcate, psihiatria rămâne o zonă vulnerabilă din punctul de vedere al percepţiei comunităţii, pentru că boala psihică este încă stigmatizată. De aceea s-a şi iniţiat pe plan naţional o mişcare din partea profesioniştilor, cu suport din partea guvernului, pentru a convinge societatea civilă, dar şi angajatori, patronate, că bolnavul psihic este, de fapt, un om suferind, cu o problemă de sănătate. Pentru că, din nefericire, în boala psihică intră anumite manifestări, anumite modificări ale comportamentului, care sunt mai bizare sau de neînţeles şi care pot deveni chiar şi agresive. Lucru care devine nu numai de neînţeles, ci chiar de neiertat. Şi asta nu se întâmplă numai la noi, ci peste tot în lume.
Care este reacţia societăţii în faţa bolnavului cu probleme psihice?
Având în vedere aceste manifestări comportamentale, bolnavul este respins şi ideea de boală psihică la fel. Dacă întrebi un om ce crede despre boala psihică, poate să spună: „Doamne fereşte!“, „Numai asta să nu se-ntâmple!“. De multe ori auzim aceste expresii. Dar, dac-ar fi să fie în faţa unui bolnav psihic, deja inima li se mai „înmoaie“. Nu mai au această atitudine foarte dură. Românul este un om care acceptă foarte multe; este o persoană foarte tolerantă. Dar percepţia faţă de psihiatrie, din păcate, rămâne ca fiind o zonă cu care-ar fi bine să nu ai de-a face.
90% dintre oameni traversează, în timpul vieţii, un episod depresiv
Spuneaţi că nu există obişnuinţa vizitei la psihiatru. Când ajung bolnavii, totuşi, în faţa unui astfel de specialist?
În general, ajung la psihiatru nu în momentul în care simt sau îşi dau seama sau cei din jur le spun că ar fi o „problemă“. Fiecare trecem, la un moment dat al existenţei noastre, fie printr-un episod de depresie, fie printr-o perioadă de nelinişte, de agitaţie, care ne poate împiedica să ne desfăşurăm activitatea, fie printr-o perioadă cu tulburări de somn sau de astenie. Dacă ar fi să facem o statistică a persoanelor care traversează în timpul vieţii un episod depresiv, s-ar apropia de 90%. Dar nu se cere ajutorul unui psihiatru decât în momentul în care devine boală şi, mai grav, atunci când aceasta devine o povară. De aceea, nu ştiu dacă am avea neapărat nevoie de programe de prevenţie sau de promovare a sănătăţii mintale; astea-s lucruri care sună bine. Ar trebui ca oamenii să priceapă ceea ce se întâmplă în Occident, că a merge la psihiatru nu este nici ruşinos şi nici nu înseamnă să recunoşti în faţa ta că ai vreo slăbiciune.
E mai comod să înlocuieşti psihiatrul cu psihologul?
Se apelează mai mult la ideea de a merge la psiholog. Li se pare mai convenabil pentru propria imagine şi pentru imaginea pe care o conferă în faţa societăţii, a prietenilor, a celor din jur. „Am mers la psiholog“ sau „Aş avea nevoie de un psiholog“. Dar niciodată de psihiatru.
La reţinerea de a apela la un specialist în psihiatrie au contribuit, în opinia dumneavoastră, şi aprinsele dezbateri din ultima vreme legate de nevoia de reformă în spitalele de specialitate?
Una este să apelezi la serviciile unui psihiatru şi alta la ceea ce se cheamă spitalul de psihiatrie. Pentru că nu este nevoie să ajungi la spital. Ideea este tocmai de a intra în comunitate cu psihiatria. Deci, nu de a aduce comunitatea în spitalul de psihiatrie, ci de a implementa în sânul acesteia asistenţa psihiatrică. Şi nu numai pentru bolnavul cronic (schizofrenia, sindromul maniaco-depresiv, demenţa), ci mai ales pentru aceste „pasaje“ de viaţă ale celor mai mulţi dintre noi, pe care le-am putea traversa mai uşor asistaţi de un specialist. Ca să apelezi la serviciile spitaliceşti, într-adevăr, există cu atât mai multă reţinere, întrucât, din punctul de vedere al fondurilor care s-au alocat, psihiatria a fost întodeauna „Cenuşăreasa“ medicinei. Sunt multe locuri şi aici mă refer la spitalele de cronici, care, practic, sunt uitate de lume.
Bolnavul psihic nu este un pacient obşinuit. El nu are nevoie să stea la pat
Legislaţia referitoare la reformarea psihiatriei prevede înfiinţarea de centre de sănătate mintală, care să degreveze, într-o anumită măsură, activitatea de asistare spitalizată a bolnavilor psihic. În ce stadiu se află această etapă la Iaşi?
Centrele de sănătate mintală sperăm să le putem înfiinţa încă din acest an şi să le conferim posibilitatea de a merge în comunitate şi a de a oferi asistenţă medicală de specialitate. Deci, acolo nu doctorul este de primă necesitate, ci asistentul social şi asistentul medical. De asemenea, o altă parte din fondurile pe care le vom primi vor fi direcţionate spre terapia ocupaţională şi ergoterapie.
Cum va fi aplicată, concret, această terapie ocupaţională?
Bolnavul psihic nu este un pacient obşinuit. El nu are nevoie să stea la pat. Şi nici nu ar fi indicat să-şi petreacă ziua stând în pat. El trebuie să activeze. Binînţeles, există momente mai grele ale bolii (halucinaţii, delir), în care nu poate să facă nimic, dar în rest, el are nevoie să-şi ocupe timpul, să desfăşoare activităţi plăcute, dar şi unele utile, din care să poată câştiga bani. Acesta este principiul ergoterapiei. Şi dacă i se oferă nişte condiţii de lucru protejate, poate să facă o activitate simplă şi să iasă un produs finit care să pătrundă chiar şi pe piaţă. Ar fi ideal, pentru că înseamnă nu numai că-l ţinem ocupat, dar să îl şi valorizăm. Şi o valorizare chiar faţă de sine, pentru că, dacă e remunerat, se simte util. În felul acesta, putem pune şi o cărămidă la destigmatizarea bolnavului.
Vor exista centre de sănătate mintală şi în judeţ?
Da, pe hârtie avem proiectate astfel de centre şi la Hârlău, şi la Târgu Frumos, mai ales pentru acoperirea zonei rurale din jur. Iar centrul de sănătate mintală nu înseamnă numai locul acela din ambulatoriu, unde pacientul vine, ci acesta trebuie să se regăsească ca structură şi într-o secţie de spital, şi într-o secţie de cronici.
Personalitatea se formează abia după 20 de ani. Or, formarea aceasta este dureroasă
Vorbind de bolnavii psihic, ne referim nu numai la adulţi, ci şi la adolescenţi şi chiar la copii. Care ar fi cele mai frecvente boli psihice întâlnite la copil?
Din păcate, bolile care se manifestă la copii sunt grave, congenitale sau endogene, cum este autismul. Psihiatria la copii este un domeniu foarte trist. Pentru că evoluţia nu este cea dorită.
Un bolnav la care schizofrenia se instalează la 30 de ani, măcar a avut parte de anii de viaţă normală de până atunci, pe când copilul va fi dependent permanent de îngrijiri medicale.
Dar la adolescenţi?
În cazul adolescenţilor se întâlnesc alte probleme psihiatrice: consumul de droguri, de alcool, depresiile, care sunt extrem de periculoase, pentru că şi riscul de suicid este mai mare. Actul suicidar se face cu mai mare uşurinţă la vârsta adolescenţei.
În ultimii ani a crescut îngrijorător numărul adolescenţilor care recurg la medicamente de tot felul pentru a-şi pune capăt zilelor. Cum se procedează în astfel de cazuri?
Trebuie văzut, în primul rând, cum s-a ajuns în această situaţie. Pentru că în adolescenţă nu se poate vorbi încă de personalităţi. Personalitatea se formează abia după 20 de ani. Or, formarea aceasta este dureroasă. Putem întâlni adolescenţi mai vulnerabili, mai sensibili şi atunci se instalează mai uşor o depresie. Se pot întâlni cazuri cu labilitate comportamentală, în care măsurile sunt mai greu de instituit ca psihiatru, fiind vorba mai mult de metode educaţionale. În astfel de situaţii încercăm să vorbim mai mult cu părinţii. Pentru că apar defecte de educaţie: fie printr-o hiperprotecţie, fie prin neglijenţă.
Tentativa de suicid nu-i întotdeauna mânată de sentimentul de tristeţe pe care-l regăsim în depresie, ci poate fi provocată de dorinţa de a fi justiţiar sau de a demonstra ceva, de a impresiona chiar.
Cum ar trebui să arate un spital modern de psihiatrie în România?
Am vizitat multe spitale de psihiatrie în Europa. Diferenţe de structură şi de organizare nu există, ci doar de spaţiu, de facilităţi pe care le oferim pacienţilor, plus spaţiile pe care urmează să le creăm pentru terapia ocupaţională. În plus, la noi, în România, intervine un factor care în alte ţări nu există: aglomeraţia. Aici e problema noastră cea mai spinoasă, problema socială. Majoritatea bolnavilor cu afecţiuni grave nu au familie sau familia nu vrea să-i ţină şi-atunci ei rămân în spital, ca să poată fi îngrijiţi.
▲ Dr. Roxana Chiriţă este medic primar psihiatru la Spitalul de Psihiatrie „Socola“ şi profesor de Psihiatrie şi Psihologie Medicală la Facultatea de Medicină Stomatologică din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa“ Iaşi. Este membră a numeroase societăţi şi asociaţii medicale de prestigiu, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, printre care se numără Asociaţia Română de Psihoterapie, The Royal College of Psychiatrists - Philosophy Group - Marea Britanie, The European Society for Philosophy and Health Care (ESPMH), International Hipocratic Foundation of Kos, Asociaţia Română de Psihofarmacologie.
