Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune

„Luptă, rabdă și vei trăi!” este titlul cărții părintelui capelan Ionuț Butoiu, de la Spitalul Municipal Câmpina. O cutremurătoare mărturisire de credință, o lecție exemplară de luptă, răbdare și voință pentru toți cei care trec printr-o cumpănă majoră în viață. În anul 2007, în timp ce se afla cu familia la Costinești, a căzut în mare, fracturându-și coloana în zona cervicală, paralizând total de la gât în jos. Medicii erau convinși că va muri. Datorită credinței sale în Dumnezeu și Maica Domnului s-a vindecat în mod miraculos. Recent, sfinția sa ne-a vorbit despre această minune.

Părinte, a lupta, a răbda și a trăi sunt tot atâtea coordonate ale unei exis­tențe creștine. Ce înseamnă a mărturisi în acest „astăzi”, complex, tumultuos și supraîncărcat de provocări, un fapt de credință asumat cu atâta intensitate și curaj de sfinția voastră?

E greu să mărturisim, creștini fiind, în societatea de astăzi. A mărturisi este însă o datorie a preotului. Înainte să fim slujitori, trebuie să fim mărturisitori ai lui Dumnezeu. A mărturisi despre tine într-o societate divizată și din ce în ce mai secularizată nu este ușor. Însă eu mi-am asumat toate riscurile acestei spovedanii, pentru că nu o fac decât spre slava lui Dumnezeu și a Preasfintei Treimi, nu spre publicitatea mea. Este foarte greu să adeverești ceva, dar, când primești un canon de la duhovnic în acest sens, ai datoria să-l împlinești. A trebuit să treacă zece ani ca să apară această carte. Am așteptat să se „plămădească”, să văd dacă e bine sau nu să o scriu. Dar m-am gândit că, dacă nu voi mărturisi, mă va întreba Hristos la Judecată de ce nu am făcut-o, pentru că acesta a fost, sunt convins, scopul vindecării mele. Adică, a-L mărturisi pe Dumnezeu, puterea și bunătatea Lui, precum a arăta și faptul că în forța credinței noastre stă și vindecarea oricărei boli pe care am avea-o. Trăind o asemenea experiență, eu cred acum că nici nu există boală. Există doar bolnav. Boala este un accident în viața noastră. Dumnezeu ne face pe toți să­nătoși. Boala apare fie ca încercare de la El, fie ca pedagogie, fie ca o chemare la credință, la slujire.

Pentru ce ați scris această carte?

Pentru că, preot fiind într-un spital, am înțeles că acolo unde este deznădejde, unde cad oameni în disperare, unde văd în fiecare zi suferință, trebuie să ofer încredere celor care trec prin asemenea momente. Să știți că mărturia publică pe care o fac despre cazul meu mi-o și asum. Nu îmi este teamă de critici, de repercusiuni, de oamenii care nu cred în ea. Pentru cei care cred, am o mie de argumente în a o proba, în timp ce pentru cei care nu cred nu am nici măcar unul. Îmi este în schimb teamă de laude. Îmi este frică de „laurii” care mi se pun pe cap și nu-i merit. Pentru ceea ce mi s-a întâmplat mie nici nu aș putea să tac! Cum să taci când Dumnezeu a făcut o așa minune cu mine? Când El mi-a mai dat încă o șansă? Cum să tac? Ar striga pietrele în locul meu pe stradă dacă nu aș spune lucrul acesta! Să știți că Dumnezeu a făcut această minune cu un scop pedagogic, duhovnicesc, foarte clar, pe care noi nu îl înțelegem însă ușor: acela a-Și arăta Slava Sa prin oameni. Acest lucru s-a întâmplat și cu mine. Eu nu sunt altceva decât exponentul unei minuni. Autorul ei, firescul ei, este Hristos! Pe El trebuie să-L căutăm. Pe El trebuie să-L vedem, nu pe părintele Ionuț de la Câmpina. Părintele este doar o lucrare a lui Dumnezeu.

A vorbi cu ochii

Și dacă părintele Ionuț vorbește prin cuvânt despre ceea ce s-a întâmplat cu viața sfinției sale, privindu-vă, susțin că astăzi mărturisiți aceasta mai ales cu... ochii! Se poate, părinte, mărturisi cu ochii?

Cum să nu! Cine Îl cunoaște pe Dumnezeu Îl vede prin ochii preotului. Ochii sunt oglinda sufletului. Un om care este credincios și privește ochii cuiva află dacă este mințit sau nu. Cei care mă ascultă și se uită în ochii mei văd sinceritatea mea. Nu am absolut nici un motiv „să spun” ­alt­ceva decât a fost sau este, pentru că ținta este mântuirea sufletului meu. Orice cuvânt rostit pe „alături” va cântări greu împotriva mea la Judecată. Or, ținta mea și a celor pe care îi păstoresc și mă ascultă este să ne mântuim. De aceea este evident că nu voi spune mai mult decât a fost, ci, dimpotrivă, chiar mai puțin. Pentru că sunt unele lucruri pe care nu pot să le spun, ele rămânând doar între mine și Dumnezeu. Se poate deci mărturisi și prin ochi. Dar cea mai puternică mărturisire nu se face nici prin ochi, nici prin cuvânt, ci prin fapte.

Și, totuși, părinte, care este valoarea cuvântului rostit sau scris?

Amândouă pot fi nule dacă fapta nu mărturisește adevărul!

Ce ați simțit în mâna cu care ați binecuvântat în timpul agapei de după Taina Sfântului Maslu, când vi s-a cerut să binecuvântați cina, și v-ați ridicat pentru prima dată, după lunga perioadă de timp în care ați fost imobilizat în căruciorul cu care erați purtat de familie?

Ce întrebare grea! Cred că ar fi mai potrivit să mă întrebați ce am simțit în picioare, căci până în clipa aceea fuseseră paralizate! Dar vă răspund: în mâna dreaptă cu care binecuvântam am simțit trupul lui Hristos, pe Care L-am primit la hirotonire! Atunci, ­înainte să mă împăr­tășesc, am primit trupul Lui, dăruit de episcop, care mi-a spus: „Primeşte acest Odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine“. Asta am simțit.

În clipa aceea „v-a pus” din nou „în viață” Mântuitorul?

Cu siguranță! Altfel cum puteam să binecuvântez eu cu o mână moartă? Puteam binecuvânta prin cuvânt, dar cu o mână moartă nu. Dumnezeu a vrut ca falangele mele să se strângă în semnul sfintei cruci și să binecuvântez masa...

După zece ani de la accident, în 2017, v-ați dorit să mergeți în Sfântul Munte Athos. De ce ați vrut cu atâta ardoare să ajungeți acolo?

Pentru că acolo este Grădina Maicii Domnului. Iar cea care a lucrat atât de mult cu mine în clipa accidentului și în continuare a fost Maica Domnului. De aceea mi-am dorit să-i mulțu­mesc acasă la ea pentru tot ce a făcut pentru mine. Am pornit la drum împreună cu părintele Marian Ștefan, de la Parohia Telega 1, pe care l-am cunoscut după accident și cu care am rămas foarte bun prieten în duh. Sfinția sa mai fusese acolo de opt ori. Când am ajuns la Prodromu, mi-a spus că aici se nevoiește părintele Iulian, pe care sfinția sa îl cunoștea de mult timp și că ar fi bine să vorbesc cu cuvioșia sa. Părintele Iulian ne-a primit și timp de trei ceasuri i-am povestit ceea ce se întâmplase cu mine. Impresionat, cuvioșia sa mi-a spus că ar fi bine să scriu totul într-o carte, pentru că este o mărturisire despre Hristos, despre Maica Domnului, despre cre­dință. Propunerea m-a tulburat, pentru că nu mă gândisem la un asemenea lucru. Dacă până atunci pe mulți dintre prietenii și cunoscuții mei îi înfruntasem categoric când îmi propuneau să scriu o carte, pe părintele Iulian nu am putut să-l refuz, deoarece cuvioșia sa a reușit să-mi schimbe părerea pe care mi-o formasem despre un astfel de demers. De la sfinția sa am primit impulsul de a așterne totul pe hârtie. La câteva luni de la întoarcerea acasă, într-o seară ploioasă de toamnă, m-am așezat la masa de scris, cu candela aprinsă la icoana Maicii Domnului, și nu m-am ridicat de pe scaun până a doua zi la orele prânzului, când am finalizat cartea. A fost după aceea diortosită și publicată.

Celebritate, viață și moarte

Părinte, cum suportați în acest prezent din ce în ce mai secularizat și neîncrezător în minuni „aura” de om readus la viață printr-o minune?

Există o presiune așezată pe umerii mei. Dar o accept și mi-o asum pentru că știu că trebuie să mărturisesc lucrul acesta. Eu rămân același om, același preot. Sunt crescut la țară, în comuna Dragos­lavele din județul Argeș, am fost un om modest înainte de accident, la fel sunt și acum și voi rămâne la fel în continuare. Nu dau curs aplauzelor care mi se adre­sează, pentru că este foarte ușor să cazi în mândrie. Îmi fac datoria la Spitalul Municipal Câmpina, ca preot capelan, unde am construit, cu ajutorul credin­cioșilor, și o biserică, spre slava lui Dumnezeu, așa cum mi-o făceam și acum 12 ani, înainte de accident. Nici nu aș vrea vreodată să plec. Acolo este menirea mea, casa mea, acolo e parte din mine, din sufletul meu. Mă tem să nu creez invidii, acestea fiind un șarpe periculos. Nu doresc nimănui să treacă prin ce am trecut eu, nici nu știu dacă ar rezista. Nici eu nu aș fi rezistat dacă nu era Dumnezeu cu mine. Atât timp cât eu îmi fac datoria și rămân același om pe stradă, în biserică, la piață, nu simt nici că sunt celebru, nici altceva. Îmi doresc doar atât: ca oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, să-I slujească Lui și să înțeleagă că numai prin credință și prin puterea lor se pot vindeca de orice boală.

Ce este viața, părinte?

Hristos este viața.

Ce este moartea?

Opusul vieții. Trupește este o trecere dintr-o lume într-o altă lume. Este un prag. Pentru unii o bucurie, pentru alții o tristețe.

Unde se întâlnesc viața și moartea?

Viața nu se întâlnește cu moartea niciodată. Viața este Hristos, iar moartea, în lumea aceasta, doar un accident. Dumnezeu ne-a creat nemuritori. Și, dacă moartea există, lucrul acesta se întâmplă din cauza păcatelor protopă­rinților noștri. Moartea nu este atributul lui Dumnezeu, nu-I aparține Lui. Moartea este opusul lui Hristos.

Am aflat că urmați cursuri de medicină...

Da, urmez în prezent cursurile unei școli postliceale, după care voi continua cursurile Facultății de Medicină din Arad. Cu ajutorul lui Dumnezeu, și dacă îmi va fi îngăduit, voi face o specializare în neurochirurgie. Un domeniu care mă fascinează de mult, dar mai ales în urma a ceea ce mi s-a întâmplat. Vreau să pătrund niște taine care nu stau la îndemâna oricui, mai ales a celor care nu știu cum arată o sală de operații. Încerc astfel să înțeleg ce fac medicii pentru a salva Viața.

Are această specialitate vreo legătură cu suferința?

Cu siguranță, da. Ea poate să vindece. Dacă există o „simbioză” între mâna medicului și mâna lui Dumnezeu, ea poate să vindece. Eu cred că peste mâna medicului, dacă acesta intră în sala de operații cu credința că Dumnezeu îl va ajuta, se va așeza binecuvântarea Lui, sau va pune Maica Domnului mâna sa peste mâna lui. În ambele situații, reușita va fi sută la sută!

De la moarte la viaţă

În urmă cu 12 ani, părintele Ionuț Butoiu se afla cu familia la mare, la Costinești. La un moment dat, a alunecat de pe o piatră. Căzut în mare, a avut o revelație, intrând în dialog cu Maica Domnului, căreia i s-a rugat. Scos din apă și ajuns la spital, medicii nu i-au dat nici o șansă de viață. Dar Dumnezeu avea alte planuri cu el. Mai târziu, văzându-i evoluția, medicii i-au spus că va trăi, dar va rămâne paralizat de la gât în jos pentru totdeauna. După numeroase operații complicate, slujbe și rugăciuni, cu o infinită credinţă și dragoste în Dumnezeu, părintele şi-a revenit în mod miraculos, vindecându-se. În timpul unei agape ce a urmat Tainei Sfântului Maslu, în fața a 50 de preoți, părintelui i s-a cerut să binecuvânteze masa. Atunci sfinția sa s-a ridicat din scaunul cu rotile în care stătuse imobilizat ani la rând, a ridicat mâna dreaptă și a binecuvântat. Astăzi, vindecat, părintele Ionuț Butoiu slujește în mica lui biserică de la spital, vizitează bolnavi și credincioși și mărturisește tuturor ceea ce i s-a întâmplat.