„Acum şapte ani am stat la rând trei nopţi şi două zile. Am urcat de undeva, dinspre Podul de Piatră. Nici măcar un moment nu am simţit că vreau să abandonez. Probabil că a fost un canon al nostru, pe care l-am avut de împlinit“ - Elena, din Constanţa.
Un Constantin şi trei Elene sunt primii pelerini care s-au aşezat deja la rândul de care se va ţine seama, atunci când moaştele Sfintei Parascheva vor fi scoase afară, spre închinare. Oamenii sunt dispuşi să aştepte mai mult de 24 de ore, să se roage şi să mulţumească. „Avem şi scăunele, pentru când vom obosi. Avem şi haine groase, pentru la noapte, când se va lăsa frigul“, povesteşte Elena Săbiuţă. Are 70 de ani şi vine din Piatra Neamţ. Vine de mulţi ani aici. Este fericită şi plină de credinţă. „Este un sacrificiu pentru Sfânta Parascheva şi pentru sănătatea noastră. Simţim răspuns la rugăciuni. Mă duc acasă cu inima, parcă, mai împlinită. Nu mă mai doare picior, mână, nimic. Sfânta îmi dă sănătate! Nu simt frig, nu simt foame, nu simt oboseală“, continuă femeia. Cel mai mult a stat la un rând 30 de ore.
Însă, celelalte două Elene, mamă şi fiică, din Contanţa, au avut acum şapte ani o experienţă şi mai şi. „Atunci, am stat la rând trei nopţi şi două zile. Am urcat de undeva, dinspre Podul de Piatră. Nici măcar un moment nu am simţit că vreau să abandonez. Probabil că a fost un canon al nostru, pe care l-am avut de împlinit. De atunci, am mai venit cinci ani la rând şi niciodată n-am mai stat atât de mult. A fost, probabil, o încercare. Merită să ne închinăm sau nu mai venim niciodată?“, îşi aminteşte fiica. Mama este fericită, că a reuşit să ajungă şi în acest an. „Mă dor picioarele foarte tare şi, în general, nu prea pot sta mult într-un loc. Aici stau, că lung este drumul şi, cine ştie dacă mai ajung şi la anul? Barem, să stau acum“, spune femeia de 70 de ani, din Constanţa.
Aici e secretul, în răbdarea şi dragostea credincioşilor pentru Sfânta Parascheva. „Ca să pui mâncarea pe masă, cât trebuie? Un om tebuie s-o muncească în câmp, în piaţă trebuie să te duci s-o cumperi, vii acasă s-o pregăteşti şi mult mai târziu este bună de pus în farfurie. În biserică poţi veni şi mâine şi poimâine, însă aici, la rândurile cele mari, altceva este. Răbdarea!“, explică Constantin Mocanu, din Focşani. Se cunoaşte cu Elena din Piatra Neamţ de patru ani, de la rând, de la Sfântă. Şi împreună, cu celelalte Elene şi cu restul credincioşilor, cei patru îţi amintesc în fiecare an cum se trăieşte, dar mai ales ce satisfacţii aduce răbdarea.
Primii pelerini, uniţi de dragostea pentru Sfânta Parascheva
Pelerinajul a început. La Sfânta se aşază spre închinare oameni din toate colţurile ţării.
În dimineaţa zilei de joi, prima în care sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost scoase în faţa Catedralei mitropolitane şi aşezate în baldachinul special amenajat, rândul era format, predominant, din credincioşii din Galaţi. Din Iveşti sau Lieşti, tineri, bătrâni şi copii aşteptau într-o ordine sfântă. „Am venit, ca să ne mai ierte Dumnezeu de păcate. Până când om face altele... pentru că suntem păcătoşi... Ne rugăm pentru sănătatea copiilor. Ne e dragă Sfânta şi toţi sfinţii ne sunt dragi“, povesteşte tanti Mărioara. Oamenii ascultă şi dau din cap, confirmând toate cele spuse. Au venit şi în alţi ani şi nu puteau lipsi nici acum. „Sperăm să venim mai des, că ne-au ajuns bătrâneţile. Altceva nu ne mai dorim, decât credinţă. Asta ne salvează din toate şi ne dă putere“, exclamă o altă credincioasă. Însă, alături de bunici şi de părinţi sunt nepoţii. „N-am fost azi la şcoală şi mă bucur. Dar, nu mă bucur că am lipsit, chiar voiam să vin la Sfânta Parascheva. Aşa e bine“, spune Daniel, elev în clasa a VIII-a în Lieşti. Alături de fratele lui, Ionuţ, elev în clasa a V-a, şi de mama lor, Daniel duce mai departe credinţa străbunilor. (N.P.)
Îndureratele mame se roagă Cuvioasei de la Iaşi
Pelerinii veniţi în aceste zile la Sfânta Parascheva se roagă pentru sănătate. Pentru spor şi ajutor în casă, pentru linişte şi înţelegere. O categorie bine conturată a rugătorilor o reprezintă mamele, care nu încetează să se gândească la copiii lor. „Am copii căsătoriţi şi copii necăsătoriţi. Sunt cu bucurii, dar şi cu necazurile lor, fiecare. Poate i-o ajuta Sfânta şi pe ei“, spune o credincioasă de la Mizil.
Mamele nu se pot linişti nici măcar atunci când pruncii le devin oameni pe picioarele lor. „Avem copii buni, care au trecut prin multe examene şi care au terminat facultatea, dar care nu au serviciu. Este foarte greu. Ne rugăm neîncetat, dar nu aşteptăm minuni peste noapte“, mărturiseşte Maria, din Constanţa. Femeile din jur sunt, la rândul lor, mame. „Ne rugăm pentru tineret foarte mult, să rămână în ţară, să nu mai plece pe dinafară. E foarte greu printre străini...“, oftează Elena.
Dorul macină şi câştigul financiar nu reuşeşte să îndulcească inima. „Am şi eu copil plecat departe, în Anglia. Nu poate veni aici, la închinare. Pentru el, o să vin eu mereu, cât o să pot“, confirmă Aniţa, din Bârlad, focul din inima unei mame de 70 de ani. (N.P.)
„Dacă e adevărat, cum să nu crezi?“
Fiecare are libertatea de a crede - sau nu. Şi, totuşi, necredinţa este atât de greu de înţeles, în faţa a mii de oameni care se unesc în rugăciune, dispuşi să îşi sacrifice timpul, banii, odihna, viaţa! „Este o stare deosebită, sunt emoţii pe care nici nu le poţi exprima în cuvinte. Cine ar face acest sacrificiu degeaba?“, se întreabă, retoric, Aneta din Ploieşti. Nimeni nu face sacrificiul degeaba. Şi, dacă ar fi chiar aşa... degeaba... nimeni nu s-ar mai întoarce o a doua oară. „Dacă vii în fiecare an, nu poţi să mai rămâi vreodată acasă. Când se apropie ziua asta, simţi că trebuie să pleci spre Sfântă. Prima dată am venit când fata mea era mică, avea patru ani. Acum are 50“, povesteşte Aniţa, din Bârlad.
La rând la Sfântă orice barieră dispare. Femei şi bărbaţi, tineri, copii şi mai puţin tineri, români şi romi, săraci şi bogaţi, oameni bolnavi şi oameni complet sănătoşi devin un întreg. Creştini, uniţi de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Lui. „Dacă e adevărat, cum să nu crezi? Sfânta este mai ceva decât un om viu. Pe morţii noştri nu putem să-i ţinem în casă trei zile, din cauza mirosului şi a stricăciunii. Dar aici, după sute de ani, avem un corp întreg şi frumos mirositor. Ei, asta este o minune!“, spune Marcel Mihai, din Focşani. Vorbele lui sunt simple. Rostite din suflet. Necredinţa altora, numiţi înţelepţi, ori intelectuali, rămâne atât de greu de înţeles... (N.P.)
