Rănile migraţiei

Fenomenul migraţiei se extinde tot mai mult în România. Şi cele mai mici cătune au deja localnici care bat lumea, de la Atlantic până la Urali, în căutare de munci cât mai bine plătite. Din păcate, multe din consecinţele nefaste ale acestui fenomen nu sunt luate în seamă de autorităţi. Multe din aceste consecinţe încă sunt ascunse, ca un aisberg ucigaş. Multe familii se destramă în aceste condiţii, mulţi copii rămaşi singuri acumulează suferinţe psihice greu de rezolvat. Plecaţi în lume, nefiind bine informaţi, mulţi români cad victime reţelelor internaţionale de trafic de persoane. Migraţia, de asemenea, produce o rană de unde se scurg minţi strălucite şi dedicate în România.

Ce-i determină în general pe români ca să migreze?

Aceleaşi lucruri ca peste tot în lume: dorinţa unei vieţi mai bune este probabil cel mai bun răspuns. Pentru unii poate să însemne doar un salariu mai mare, pentru alţii şansa de realizare profesională, unificarea cu familia care este deja plecată sau, uneori, dorinţa de a putea oferi copiilor şansa de a creşte în condiţii sociale normale sau părinţilor, o bătrâneţe cu îngrijiri decente. Uneori există şi visuri construite de către persoane fără scrupule, care se termină dureros, cu exploatare prin traficul de persoane.

Acum "ţara" a devenit doar mai mare, adică de la Atlantic la Urali

Se poate vorbi şi de o stabilire în masă a românilor în alte ţări europene?

Încă din 2003 am observat că românii au un tipar special pentru migraţia europeană, şi anume un fel de "navetism". Înainte de 1989, locuitorii din Oaş peregrinau prin ţară închiriindu-şi talentele de cosaşi şi se întorceau acasă toamna. Acum "ţara" a devenit doar mai mare, adică de la Atlantic la Urali. S-au creat în acest fel trasee favorite care leagă anumite localităţi din România cu altele din Europa (Iaşi - Torino, Craiova - Bologna, Satu Mare - Paris etc.), deoarece un om care a reuşit într-un an va lua cu el în acest exerciţiu şi pe prietenii sau rudele interesate. Există comunităţi formate în multe ţări, în special Italia sau Spania, dar mai recent chiar şi în Ţările Nordice. Nu poate fi vorba în acest context de o stabilire în masă, ci mai degrabă de o stabilizare a locului de muncă internaţional.

Este însă adevărat că, în contextul crizei, condiţiile din aceste ţări de domiciliu temporar au fost uneori considerate ca fiind mai bune decât acelea din România, şi aceasta a dus la o oarecare reticenţă în legătură cu întoarcerea acasă. Mai există însă încă un aspect, şi anume acela al familiilor plecate împreună la muncă. Copiii acestora se nasc în Europa, merg la şcolile din ţările respective, şi este puţin probabil că vor dori să revină să locuiască în patria părinţilor lor, un loc despre care nu ştiu multe.

Ce experienţe tipice de migraţie au adoptat românii?

Această întrebare necesită, ea însăşi, un studiu. Pe scurt, toate experienţele. De la migraţia definitivă, cu viză de şedere obţinută legal în Canada, SUA, Australia, Noua Zeelandă, loteria vizelor, migraţie pentru muncă în domenii mai mult sau mai puţin specializate, studii, reîntregire familială, până la migraţia ilegală cu toate riscurile ei, toate aceste aspecte se regăsesc în ceea ce numiţi "migraţia românilor".

Tipizarea apare doar atunci când experienţa de succes a cuiva declanşează experienţe similare în grupul prietenilor şi familiei lărgite, şi atunci apar acele itinerare care leagă localităţi din România de localităţi din Europa. Lipsa finanţării de studii în acest domeniu face imposibil un răspuns mai precis.

Nu migraţia rromilor în Europa supără, ci impactul ei social

Ce ne puteţi spune de tipul de migraţie a rromilor din România? De ce stârneşte proteste în Franţa sau în alte ţări europene?

Nu cred că generalizarea poate aduce vreun beneficiu, mai ales în acest subiect. Altfel zis, nu migraţia este aceea care supără, ci impactul ei social. Evident, cu cât mai mare impactul şi costul acestuia, cu atât mai mare supărarea. Explicaţia poate fi complicată şi poate genera conflicte, cel puţin de opinie. Soluţia este, după părerea mea, ceva mai simplă, şi anume necesitatea stabilirii şi asumării la nivel naţional şi european a unui plan de asistenţă socială comun. Instituţiile de asistenţă socială pentru străini au fost inventate de Sfântul Vasile cel Mare, deci presupun că şi atunci migraţia cauza probleme.

Care este amploarea fenomenului ilegal al migraţiei în care sunt implicaţi românii?

Lucrăm cu statisticile, însă eu personal am faţă de acestea o atitudine cel puţin circumspectă. Pentru că marele pericol al statisticilor este de a ne arăta pădurea şi de a ne face să uităm copacii. Ca lucrător într-o organizaţie umanitară, trebuie să fiu atent la fiecare om în parte. Migraţia ilegală este un termen destul de generic, care include zone cenuşii, cum ar fi, de fapt, migraţia nereglementată. Uneori, în cursul unei foarte scurte perioade de timp, migrantul legal poate deveni ilegal fără să fie necesară vreo acţiune a sa. Marea problemă a migraţiei nereglementate este că aspectele ei devin vizibile mai ales prin efectele lor negative, traficul de persoane fiind doar unul dintre ele. Amploarea? Dacă aş lansa o cifră, să zicem 4.000 de persoane implicate în aspecte ilegale ale migraţiei pe an, în comparaţie cu cele 20 de milioane ale populaţiei, ar rezulta un procent nesemnificativ. Dar sunt în România multe comune cu mai puţin de 4.000 de locuitori. Ca distribuţie geografică în ţară, pot spune că harta regiunilor mai afectate de migraţie poate fi uşor suprapusă peste harta sărăciei.

Comunitatea internaţională este conştientă de aspectul riscurilor sociale ale migraţiei şi de aceea există un foarte puternic curent de opinie în sprijinul unor procedee care să ia întâi în calcul respectarea drepturilor omului, cum ar fi Repatrierea Voluntară Asistată (AVR). În România OIM desfăşoară programe de AVR de mulţi ani, la început din finanţări internaţionale, mai apoi din partea Statului român şi acum cu sprijinul Fondului European de Returnare.

În momentul de faţă, OIM desfăşoară în România un proiect care adresează în mod specific problematica migraţiei ilegale şi Repatrierea Voluntară Asistată - proiectul "Consolidarea programelor de returnare voluntară asistată în România" contribuie la îmbunătăţirea măsurilor de repatriere voluntară umanitară implementate de Statul român, promovând returnarea voluntară umanitară asistată ca alternativă la returnarea forţată în rândul migranţilor cu şedere ilegală pe teritoriul României. Consilierea directă şi furnizarea de informaţii corecte sunt menite a ajuta migrantul să ia o decizie informată. Activităţile de informare şi consiliere sunt completate de cursuri vocaţionale, vizând întărirea şanselor de reintegrare a migranţilor în ţara de origine după returnare.

Mulţi români plecaţi în Europa ajung victime ale reţelelor internaţionale

de trafic de fiinţe umane

Ce ne puteţi spune despre traficul de fiinţe umane - de la copii şi femei până la oameni cu handicap - la nivel internaţional, unde sunt implicaţi şi români, de la victime până la "beneficiari"?

Traficul de Fiinţe Umane (TFU) este, din păcate, cum spuneam şi mai sus, doar una din cele mai vizibile feţe ale migraţiei eşuate. În 1984, Organizaţia Naţiunilor Unite a finalizat o definiţie internaţională a TFU. În 1999, OIM România s-a regăsit în faţa primului caz de trafic internaţional de oameni pentru repatrierea cărora ni s-a cerut asistenţă. De atunci până la finele lui 2007 am asistat prin programe de repatriere şi reintegrare socială peste 1.300 de victime. La aceste programe am fost ajutaţi de multe organisme şi instituţii, inclusiv Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române.

După 2007, din păcate, situaţia a devenit mai dificilă. Dacă până atunci România era în principal ţară de origine şi tranzit pentru victime, de atunci şi până astăzi situaţia s-a modificat, în sensul că România a devenit şi ţară de destinaţie. Respectiv, acum, unii dintre cetăţenii români sunt şi beneficiari ai acestui flagel al sclaviei moderne. Traficul de Fiinţe Umane nu are o singură specializare, respectiv aceea mediatizată mai des, exploatarea victimelor în industria sexului. În consecinţă, nu există vreun profil social care să se considere imun la trafic. Victima TFU poate fi femeie sau bărbat, copil sau adult, persoane cu dizabilităţi sau în plinătatea puterilor lor. Exploatarea poate fi şi prin muncă fizică, prin cerşetorie, prin silirea copiilor la a comite mici infracţiuni. Unele din aceste victime, chiar şi atunci când reuşesc să iasă din infernul TFU, nu vor vrea să recunoască experienţele prin care au trecut şi deci nu vor apărea în nici o statistică. Ca exemplu, câţi bărbaţi care au muncit în construcţii sau agricultură în locuri unde nu le-au fost respectate drepturile şi de unde au plecat uneori cu mai puţini bani decât aveau la început nu consideră experienţa respectivă decât un simplu ghinion personal, pentru care se învinovăţesc doar pe sine pentru că s-au lăsat păcăliţi?

Părerea mea este că nu îşi poate asuma nimeni răspunderea pentru faptele celor care aleg să încalce legea şi deci că a pune problema în legătură cu numărul de victime nu este cea mai fericită alegere. Nu putem răspunde de ceea ce fac traficanţii, dar trebuie să răspundem de ceea ce facem noi, respectiv de capacitatea de a asigura buna informare a cetăţenilor asupra riscurilor migraţiei, de calitatea serviciilor de reintegrare şi protecţie socială oferite victimelor, de eficienţa şi fermitatea sistemului de combatere a TFU.

Unul din lucrurile esenţiale pe care le-am observat despre victimele TFU este că elementul de protecţie cel mai puternic este tăria legăturilor personale cu familia, comunitatea, Biserica. O persoană care îşi trăieşte viaţa în legătură cu oamenii din jur are mai multe şanse să nu devină o victimă.

Răspunderea unei societăţi de a-şi preţui oamenii

Ce ne puteţi spune despre fenomenul numit "exodul de creiere", s-ar spune un fenomen cultural, dar care face parte din ansamblul migraţiei şi care va avea consecinţe nefaste asupra României?

Îmi amintesc o experienţă personală de acum ceva vreme... Un tânăr isteţ şi întreprinzător dintr-o comunitate rurală fusese trimis la un "schimb de experienţă" în agricultură, undeva într-o ţară europeană. A fost plecat câteva luni şi, când s-a întors, primele lui cuvinte către mine au fost: "Am muncit pentru alţii cum nu muncisem niciodată până acum în viaţa mea. Acum vreau să fac asta pentru mine!"

Consider că nici acest fenomen nu poate fi judecat unilateral. Poate că o ţară pierde, să zicem, un savant valoros pentru ea, dar acesta, plecând, capătă acces la mijloace şi resurse care fac posibilă o descoperire ştiinţifică de care beneficiază întreaga omenire. Însă acest exemplu să spunem că nu este caracteristic. Mai des constatăm plecarea unor profesionişti care par să lase o lipsă în urma lor. Ce trebuie ţinut minte în aceste cazuri este că migraţia este, la fel ca viaţa, un proces viu. Nu poţi trage concluzii având în minte doar un moment îngheţat în timp. Poate că după plecare, acei profesionişti acumulează experienţe şi bani cu care se întorc acasă şi deschid propria afacere. Poate că trimit acasă colegilor şi familiei doar noile lor experienţe şi cunoştinţe şi în felul acesta ajută la un transfer de calitate şi eficienţă. Sau, cel mai simplu şi vizibil, poate că trimit acasă doar bani care sunt cheltuiţi în comunitatea lor şi care alimentează întregul sistem social.

Este răspunderea unei societăţi să îşi recunoască şi preţuiască oamenii valoroşi şi să încerce să îi păstreze. Pe de altă parte, nu poate nimeni să interzică vreunei persoane exercitarea dorinţei pentru o viaţă mai bună. Dintr-un anume punct de vedere, toţi migranţii sunt eroi sociali. Pentru că ei au ales să rişte şi să schimbe ceva ce nu le convenea, în speranţa unei vieţi mai bune pentru ei şi copiii lor.

Specialist în legislaţia migraţiei

Ciprian Niţă s-a alăturat echipei Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie Misiunea în România, în ianuarie 2001, în calitate de asistent administraţie şi finanţe şi responsabil cu organizarea activităţilor de asistenţă pentru victimele traficului de persoane. De profesie teolog, Ciprian Niţă a urmat cursuri de specializare în legislaţia migraţiei, experienţa sa de lucru incluzând:administraţie, resurse umane, management de proiecte, evaluare, training şi dezvoltare de personal, dezvoltare comunitară etc.