Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Redescoperim sensul vieţii în noutatea lui Hristos Cel Înviat

Redescoperim sensul vieţii în noutatea lui Hristos Cel Înviat

Un articol de: Augustin Păunoiu - 20 Aug, 2011

Vremurile actuale mărturisesc fără putinţă de tăgadă nesiguranţa unei omeniri care trăieşte permanent nelinişti şi schimbări rapide. Libertatea înţeleasă ca dreptul de a face orice a sfârşit în relativismul care nu acceptă existenţa unui adevăr absolut, de care să se ţină seamă. La întrebările: "Încotro ne ducem?" şi "Ce e de făcut?", fostul redactor-şef de la cotidianul francez "La Croix", părintele Michel Kubler, are o singură soluţie: Hristos. Redescoperirea prezenţei divine în viaţa noastră ne va aduce pace, bucurie şi armonie cu Dumnezeu şi semenii noştri.

Părinte Michel, cum putem înţelege precipitarea unor evenimente pe scena lumii, criza economică, pronia lui Dumnezeu şi libertatea omului? Care este raportul între ele şi pericolul cel mai mare pentru creştinii din vremurile noastre?

Providenţa lui Dumnezeu nu constă în a determina cursul evenimentelor lumii, ci în a avea grijă, a răspunde (aceasta este etimologia latină a verbului providere) la nevoile adevărate ale omului. Desigur, Făcătorul a toate are un plan pentru fiecare din creaturile Sale, care suntem noi: "Cel Care te-a făcut ştie de asemenea ce vrea să facă din tine", scrie Sfântul Augustin.

Totuşi, niciodată Dumnezeu nu răspunde în locul nostru; El este prezent în orice clipă şi în toate manifestările existenţei noastre pentru a ne ajuta să punem în lucrare libertatea noastră.

Pentru noi, creştinii de astăzi, pericolul ar fi să vedem în această libertate ocazia de a face ceea ce vrem noi, atunci când Dumnezeu aşteaptă ca noi să punem libertatea noastră în slujba creaţiei Sale. "Nu sunt decât un mic creion în mâna Domnului meu, spunea fericita maică Tereza de Calcutta… Bine ar fi ca întotdeauna El să scrie sau să deseneze ceea ce voieşte şi unde voieşte."

Cum putem să cultivăm şi să ne întărim conştiinţa eclesială?

Întrebarea dumneavoastră mă surprinde; eu, care vin dintr-o ţară unde creştinii par a se fi pierdut în societate, găsesc, din contră, că în România conştiinţa unei Biserici este mai degrabă ascendentă! Dar înţeleg preocuparea voastră ca o grijă prin care mulţimea credincioşilor se simte mai motivată şi mai unită prin viaţa Bisericii. Şi poate există încă, în ceea ce priveşte acest fapt, loc de şi mai bine. Nu cunosc deocamdată suficient eclesiologia ortodoxă pentru a vă indica un răspuns clar la chestiune. Poate s-ar găsi în ceea ce marii teologi contemporani, atât răsăriteni, cât şi occidentali, numesc eclesiologia comuniunii, care constă în a gândi şi a trăi Biserica ca pe o unitate profundă care se hrăneşte din diversitate. Personal, socotesc această viziune foarte mobilizatoare, pentru că ea îşi află rădăcinile în Taina Sfintei Treimi şi deschide perspective reale unităţii între ucenicii lui Hristos, astăzi divizaţi.

Doar mărturia valorilor trăite va câştiga adeziunea tinerilor

Cum se poate păstra vie convertirea sufletului?

Ascultând ceea ce ne spune Duhul Sfânt! Eu nu văd altă ieşire… Dacă nu, vom rămâne prizonierii reprezentărilor noastre, obiceiurilor şi prejudecăţilor noastre…

În perioade mai tulburi pentru omul de astăzi, care ar fi reperele fundamentale după care se poate ghida? Ce ar trebui să-l călăuzească mai întâi?

Sunt timpurile actuale cu adevărat mai "tulburi" decât cele de ieri? Pentru o ţară cum este România, fără îndoială nu era mai uşor să trăiască cu repere corecte în epoca comunistă, care pretindea să impună fatale direcţii de urmat. Evident că am intrat într-o perioadă în care fie că nu mai există practic repere, fie că totul pare să aibă o valoare: este epoca a ceea ce Papa Benedict al XVI-lea nu încetează să denunţe ca relativism, unde totul valorează pe de o parte, iar pe de altă parte, nici un adevăr nu pare a mai putea fi pus deasupra tuturor lucrurilor. În faţa unei asemenea situaţii există totuşi o regulă de aur care poate sluji drept reper pentru toţi, credincioşi sau nu, şi pe care o găsim în Scriptură: "Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi" (Deut. 30, 19). Creştinii dispun de repere mai explicite încă prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, învăţătura de credinţă a Sfinţilor Părinţi şi slujirea permanentă pe care o acordă Biserica; este suficient doar să se bazeze, să facă apel la ea de o manieră bineînţeles luminată atât de rugăciune, cât şi de înţelepciunea proprie.

Oamenii de astăzi, îngrijoraţi pentru locul de muncă, nu mai au timp pentru educaţia religioasă a copiilor lor. Ce trebuie făcut?

Nu cunosc încă destul contextul românesc pentru a diagnostica cauzele exacte ale scăderii de care vorbiţi cu privire la educaţia religioasă a copiilor. Dacă aş ţine seama de ceea ce observăm de mai multe decenii în Occident, cauzele sunt complexe şi pot fi analizate pe fondul procesului global al secularizării (proces care, de altfel, s-ar putea desfăşura şi în Răsărit).

În această perspectivă, problema priveşte transmiterea ansamblului de valori care determină până astăzi viaţa societăţii. Tinerii nu mai sunt sensibili în mod firesc la rolul fundamental al instituţiilor care stau la baza vieţii sociale: familia, Biserica, naţiunea…

S-ar spune că modelul tradiţional este falimentar… Evident, nu este părerea mea. Dar pentru a transmite noilor generaţii ceea ce le-a însufleţit pe cele de dinaintea lor, simpla învăţare a unor precepte nu reprezintă calea cea mai fericită; doar mărturia valorilor trăite va câştiga adeziunea lor.

Cum se poate apropia Biserica mai mult de tineri?

Tinerii sunt astăzi mult mai sensibili la mărturia celor în vârstă decât la ţinerea unor lecţii de morală sau chiar de catehism religios. Putem să deplângem acest fapt, dar asta e realitatea. Personal, întrezăresc şi aici o ieşire din situaţie: şansa unei credinţe creştine întrupate autentic în viaţa de toate zilele, şi nu doar în momentul Liturghiei. Bineînţeles, nu ignor caracterul central al Liturghiei pentru ansamblul vieţii creştine, mai cu seamă al celei din tradiţia ortodoxă. Dar poate că tinerii de azi, incluzându-i aici şi pe cei din Răsăritul creştin, sunt mai atenţi la serviciul liturgic când ei pot găsi acolo o legătură directă, concretă cu viaţa. Îmi pare că acesta este unul din motivele de succes ale Taizé-ului, comunitate monastică internaţională din Franţa, unde vin tineri din toată Europa, din Est, ca şi din Vest, pentru a descoperi şi a se bucura de frumuseţea rugăciunii şi de împărtăşirea de viaţă împreună, care sporesc una prin cealaltă (trebuie să asociem "lupta pentru dreptate socială cu contemplaţia", spunea Frère Roger, fondatorul acestei comunităţi).

Nu mai vorbim despre dimensiunea ecumenică de la Taizé, care-i atrage în aceeaşi măsură pe tineri; ei nu înţeleg şi chiar sunt adesea uimiţi că Bisericile noastre - Ortodoxă, Catolică şi Protestantă - nu reuşesc să depăşească diferenţele între ele.

Aproapele, testul cel mai important al coerenţei vieţii noastre creştine

Care este vectorul secularizării în lumea contemporană? Cum poate fi "contracarată" secularizarea?

Le doresc mult curaj celor care vor să "contracareze" secularizarea! După părerea mea, este vorba de fapt de o mişcare profundă, care vine de departe din istorie, răspândindu-se inexorabil în toate colţurile lumii; e drept, inspirată de iluminism, bazată pe o emancipare radicală a omului faţă de Dumnezeu, secularizarea constă în a concepe şi organiza viaţa în societate fără nici o legătură cu religia. Provocarea nu rezidă în a lupta contra acestui fenomen, care ne depăşeşte, ci împotriva efectelor sale, prezente atât în jurul nostru, cât şi înlăuntrul nostru.

Cum? Este greu de spus în câteva cuvinte! Aş zice că secularizarea ne obligă să dezvoltăm virtuţi care nu sunt întotdeauna familiare creştinismului, în Apus şi în Răsărit, aşa cum ar fi realismul (să ştii să recunoşti că a fi astăzi creştin nu mai e ceva ce vine de la sine, nicăieri în lume), creativitatea (să găseşti forme noi de a exprima credinţa de odinioară) şi supunere (să învăţăm a trăi în lumea asta "etsi Deus non daretur"/ca şi cum Dumnezeu nu ar fi, pentru a-l cita pe marele teolog german al secolului al XX-lea Dietrich Bonhoeffer. Noi însă se cuvine să redescoperim sensul în noutatea permanentă, care este cea a lui Hristos Cel Înviat.

În agitaţia oraşului, cu multă impostură în stânga şi în dreapta, cum poate creştinul să-i ajute pe cei nevoiaşi, pe cerşetori de exemplu? Se ştie că mulţi îi alimentează cu bani pe şefii lor sau se droghează. Sunteţi pentru o filantropie instituţionalizată sau nu?

Iată o întrebare esenţială, dar, vai!, imposibil de rezolvat. Ea este fundamentală pentru că noi ştim că credinţa noastră va fi în mod special judecată prin prisma milosteniei pe care o facem: "Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc" (Matei 25, 35). Este imposibil să fii creştin atât în planul credinţei tale personale, cât şi al instituţiei eclesiale fără a pune în lucrare credinţa prin iubire.

Săracii care populează străzile şi pieţele noastre, precum şi cei pe care noi îi vedem mai puţin şi care totuşi sunt uneori vecinii noştri apropiaţi constituie testul cel mai important al coerenţei vieţii noastre creştine.

Totuşi noi ştim, pe de altă parte, că a da pomană nu este întotdeauna soluţia cea mai fericită: generozitatea individuală nu rezolvă problemele structurale ale societăţii. Fără îndoială, Biserica trebuie să se implice la două niveluri: să uşureze necazurile oamenilor şi, în acelaşi timp, să condamne ceea ce papa Ioan Paul al II-lea numea "structurile păcatului", pe care le întreţin societăţile noastre. Este singurul mijloc pentru a nu putea întreţine sistemele perverse de care vorbiţi, când, de exemplu, mila pe care o dau unui cerşetor va sprijini organizaţiile mafiote.

Cine nu cunoaşte mesajul Evangheliei poate fi zdruncinat de orice veste

Consideraţi că ne aflăm în preajma sfârşitului istoriei?

Aceasta depinde dacă înţelegem sfârşitul lumii în accepţia de la Fukushima sau în viziunea lui Fukuyama. Catastrofa nucleară care s-a produs nu de mult în Japonia reprezintă

într-adevăr un mesaj important pentru întreaga umanitate: trebuie ca noi toţi să fim conştienţi că omenirea n-a încetat de mai multe decenii să se doteze cu mijloace care permit pur şi simplu să pună capăt vieţii pe Pământ. E nevoie să ne angajăm împreună, fiecare la nivelul său - şi creştinii în primul rând trebuie să facă aceasta -, pentru a păstra creaţia pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o.

Cât priveşte pe Francis Fukuyama, filosoful neoconservator american care a anunţat "sfârşitul istoriei", conform teoriei lui, lumea ar fi găsit un asemenea consens în capitalismul liberal, încât viitorul omenirii nu ar mai putea să ne rezerve de aici încolo nici o surpriză sau lipsă de conflicte ideologice… Nu cred nici un cuvânt din ceea ce susţine filosoful american, cum nu cred nici în legendele apocaliptice răspândite prin unele producţii literare sau artistice, al căror succes - mă gândesc la filmul "2012" - la marele public mă consternează; trebuie să nu cunoşti nimic din mesajul Evangheliei pentru a te lăsa zdruncinat de asemenea stupidităţi!

Cred, din contră, că istoria are un sfârşit în dublul sens pe care acest cuvânt îl are în limba franceză, acela de capăt şi de scop. Dar pentru un creştin, aceste două sensuri se unesc într-unul singur: este vorba de Hristos, Alfa şi Omega Creaţiei, pe care noi Îl aşteptăm la sfârşitul veacurilor pentru a da un sens deplin întregului Cosmos şi Istoriei lumii.

În slujba Bisericii şi a presei creştine

Născut pe 21 ianuarie 1955, la Villé (Bas-Rhin) în Franţa, părintele Michel Kubler a urmat studiile gimnaziale la Seminarul Catolic "Sainte-Odile" şi Colegiul episcopal "Saint-Etienne" din Strasbourg. După un prim ciclu universitar în specializarea matematică-fizică, el a intrat ca novice asumpţionist în anul 1975. A întreprins în acelaşi timp studii de teologie la Strasbourg, apoi la Lyon, terminate cu o teză de doctorat susţinută la Universitatea Catolică din Lyon, sub îndrumarea lui Henri Bourgeois, cu tema "Cristologie şi comunicare".

În 1982, el a depus voturile monahale în rândul membrilor Congregaţiei Augustinienilor Asumpţionişti, după care a fost hirotonit preot de Cardinalul Albert Decourtray. De-a lungul timpului, părintele Michel Kubler a împlinit mai multe slujiri: asigurarea pastoraţiei imigranţilor creştini veniţi din Turcia, profesor la Seminarul Teologic din Sibut, Africa Centrală, apoi cadru didactic la Facultatea de Teologie, Universitatea din Lyon, responsabil cu pelerinajul naţional al tinerilor la Lourdes, membru fondator al grupului Médiathec (Media şi teologia comunicării) de la universităţile din Lyon şi Geneva, colaborator la Radio-Fourvière.

Timp de câţiva ani, el a coordonat Centrul de primire asumpţionist din Valpré. În septembrie 1989, părintele Michel Kubler a început lucrul la Bayard Presse, în Paris. Începând cu acelaşi an, lucrează la cotidianul "La Croix", în cadrul Departamentului Religie, ajungând în 1992 redactor şef-adjunct. Din 1997 până în 2010 a deţinut funcţia de redactor-şef, urmând fostului responsabil, părintele Bruno Chenu. Asigură sarcina de delegat al superiorului provincial din Franţa pentru misiunea în Orient a congregaţiei asumpţioniste.

În septembrie 2010 este numit director al Centrului de studii bizantine şi întâlniri ecumenice "Sfântul Petru şi Sfântul Andrei" din Bucureşti, reînfiinţat de părinţii asumpţionişti.

Vorbitor de limbă germană şi engleză, părintele Kubler are mai multe cărţi publicate, printre care cele mai importante sunt: "Les médias. Textes des Eglises" (1990, Centurion), "Le pari de la presse écrite" (1998, Bayard), "La grace de vivre" (2005, Bayard).