„Regimul comunist a mimat interesul pentru învățământ”

Deși au trecut 30 de ani de la prăbușirea comunismului în România, urme ale dezas­trului produs în învățământ încă se văd. Peste acestea se suprapun alte deficiențe de sistem, acumulate în anii de democrație. Despre trans­formarea educației într-un front de lucru aservit puterii politice, despre mistificarea istoriei, despre „politehni­zarea” învățământului și despre crearea unei „indus­trii” școlare cu randament minimal am discutat cu istoricul Daniel Lazăr, conferențiar la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, specialist în istoria comunismului în România.

Există tentația de a cataloga drept „mai bun” învă­țământul din perioada comunistă, într-o comparație care mi se pare fără fundament. Privită ca sistem, cum poate fi evaluată edu­cația din acea epocă?

Ideea de a compara sistemul de învățământ de atunci cu cel de azi este una cu multe capcane. 

În România, din 1948 până în 1989, nu putem vorbi de un sistem comunist liniar cap-coadă. Există cel puțin două împărțiri în evolu­ția regimului. Este perioada dură (1948-1964), pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej o girează, a preluării puterii, a înlocuirii totale a instituțiilor cu cele noi, a răzbunărilor politice și de ordin social, a clarificărilor. 

Perioada a doua este subîm­părțită între un Ceaușescu „european”, în sensul de atunci, și un Ceaușescu stalinist, la bătrâ­nețe. Același personaj s-a schimbat radical pe parcursul prezenței sale în fruntea partidului: de la un om tânăr, dinamic, implicat în treburile cetății, vorbind cu oamenii foarte firesc, la acel bătrânel închistat, care în ultimii ani era complet izolat. O statuie de ceară. Contactul cu poporul lipsește. Cu cât lipsește contactul, cu atât se întărește cultul personalității. 

Într-un regim totalitar, învăță­mântul joacă un rol fundamental. Educația trebuia făcută în spirit comunist, nu al libertății de gândire. Din 1948 și până în 1989, învățământul a fost supus unui comandament. Cei care erau che­mați să educe copiii nu puteau scăpa de presiunea politicului. 

A fi pionier, spre exemplu, era o mică formă de „dresaj”, în sensul că erau recompensați cu cravata roșie, pe baza notelor. Dresajul însemna să crezi obligatoriu că în țara în care te-ai născut există cel mai bun sistem de pe lumea asta. Și că ești norocos că te-ai născut acolo. A fi pionier însemna și uniformizare - în sensul că se purtau uniformă, cravată, însemne.

Era, de fapt, un fel de „militarizare” a învățămân­tului.

La pionieri era un fel de militarizare, dar mai mult în joacă. De fapt, copilul era pregătit pentru ceea ce însemna mai departe disciplina impusă, ascultarea de superior. Raportul dat în careul din curtea școlii, drapelul care se înălța pe catarg în sunet de muzică de fanfară, salutul pionieresc, la fel ca în armată aproape, defilarea pionierilor erau mici forme de angajament al individului într-o masă de oameni.

Pionieratul s-a perpetuat din 1948 până în 1989. Din 1981, Ceaușescu a coborât vârsta înregimentării. De la 5-6 ani, copiii deveneau „șoimi ai patriei”. Era hidos ca niște copilași să poarte uniformă, să fie organizați ca pionierii. Asta arată foarte clar că sistemul nu mai ținea cont de niște pași elementari ai vieții. Și că mergea pe ideea că nu trebuie să existe oameni neînregimentați. 

Regimul comunist avea pre­tenția că reprezintă poporul. Era și un slogan, care nu prea circula, pentru că era un pic stupid: „Nu dorim să mai existe/ Cetățeni cu fețe triste!”. Adică, facem bine cu forța, noi știm mai bine de ce ai nevoie, nu tu decizi lucrul ăsta. Iar ideea că nu tu decizi, de la grădiniță până la facultate, inclusiv, era una foarte clară, impusă. Sistemul ghida viețile. 

În primele decenii de comunism, programa școlară cuprindea foarte mult con­ținut referitor la spațiul URSS. De ce?

Prima evidență că s-a schimbat ceva în domeniul învățământului a fost o lege - Legea învățămân­tului din august 1948. Nu se putea intra în noul an școlar, primul an al noului regim, cu o programă din perioada regalității. România, fiind obedientă sovieticilor peste măsură, simte nevoia ca această lege să dea de pământ cu tot ce a fost înainte: dispare învățământul privat, dispare învățământul confesional, apare învățământul de stat, cu schimbări radicale preluate din modelul sovietic. Preluând acest model, ofereau ga­ran­ția fidelității față de Moscova. 

Noua programă a vizat, în primul rând, domeniile umaniste. Apare ideea că limba română nu este una chiar latină, că elementul slav este predominant. 

Cea mai lovită a fost istoria. În orice societate, istoria explică un trecut. Dar nu poți explica un trecut antirusesc în regimul comunist, deși existau dovezi - că fuseseră în Principate de vreo șapte ori până atunci, că ne-au luat Basarabia. Istoria trebuia să fie una convenabilă prezentului și viitorului. Profesori vechi au fost înlocuiți cu două tipuri de caractere: cei care au fost buni în profesia lor, au avut idei de stânga în perioada anterioară și au devenit credibili, și marginalii, anonimi în regimul anterior, care nu știau prea multă carte, dar care sunt priviți ca fiind viitorul acestei profesii. Îi ajută un alt anonim, Mihail Roller, cel care a primit de la partid puterea de a schimba istoria țării într-o noapte. Un oarecare în anii interbelici, acesta devine reperul istoriografiei. 

Politehnizarea

În ce context s-a produs „politehnizarea” învăță­mân­tului superior?

Începând din anii ‘60-’70, partidul a încurajat ideea de dezvoltare a societății în plan industrial. Era o obsesie; pentru ei, industrializarea însemna progres. O teză de factură leninistă. Foarte mulți alegeau liceele reale. După aceea, în mod firesc, cei mai buni intrau la Politehnică. La finalul studiilor, viitorii ingineri ai țării erau avantajați, primeau repar­tiție în urban.

De pildă, România avea o puternică industrie textilă. Orice oraș avea o fabrică de confecții. Pe această filieră, exista, la Iași, Facultatea de Textile, care pregătea inginere. Apoi, „creșteau” cartierele ca Făt-Frumos. Așa că era nevoie de facultăți de con­-s­trucții. 

În anii ´80 s-a ajuns și la o „industrie” școlară - clase supradimensionate, învăță­mânt în schimburi, învăță­mânt seral. Cu ce randament?

În prima parte a perioadei comuniste, învățământul era de proastă calitate raportându-ne la un reper al momentului - excesiva sa politizare. La istorie și filosofie, minciuna era cât casa. Științele „periculoase”, ca sociologia, au fost scoase din programă. 

În partea a doua, învățământul nu mai era sub presiunea politică inițială. A fost chiar un racord cu Occidentul, în anii ‘70. Spre exemplu, revista „Secolul XX” avea un format de carte aproape, era foarte îndrăzneață, foarte prizată.

Dar sub Ceaușescu s-a degradat total, din cauza extinderii aberante a învățământului de masă. S-au construit licee peste licee cu profil industrial, pentru a acoperi nevoia de personal semicalificat sau calificat din fabrici. Dar asta a dus la scăderea calității învăță­mântului. Baza de școlarizare era precară, mediile slabe, foarte multe ore alocate practicii în detrimentul celor făcute la clasă.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari greșeli ale regimului comunist în privința sistemului educațional?

Fără a face neapărat un clasament, una dintre greșeli a fost subfinanțarea. Care a dus la limitări drastice în privința dotărilor. În clasa a IX-a, a X-a, învă­țam în laboratorul de biologie pe niște manechine din anii ‘60. La geografie, se învăța pe hărți rupte. Totul era vechi. La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la Facultatea de Litere, exista un laborator fonetic cu dotări din al Doilea Război Mondial.

Aceeași subfinanțare se resim­țea și la nivel de clădiri - insalubre, foarte vechi, friguroase. În 1986, la Iași, în Copou, în corpul de clădire în care noi, studenții de la istorie, făceam cursuri, moș Neculai, fochistul, făcea focul în sobă. Abia pe la 11:00 se încălzea. Ei, dacă în centrul Iașiului, la univer­sitate, se întâmpla așa, vă ima­ginați ce condiții erau în rest.

Apoi, lefurile foarte mici. Fiind foarte mici în raport cu alte meserii cu facultate la bază, apăreau frustrări. 

Lipsa de investiții duce la o primă concluzie, aceea că regimul comunist doar a mimat interesul pentru învățământ. Accentul a căzut în mod obsesiv pe ceea ce înseamnă industrializarea României cu orice preț. 

Apoi, disproporția între învăță­mântul de tip umanist și cel real. Nu se poate ca o țară de școlari, elevi și adolescenți să fie de la început ghidată, aproape spre obligatoriu, către un singur domeniu, cel tehnic. O țară de ingineri este foarte bună, dar nu bună până la capăt. Ceva îi lipsește. 

Azi, la 30 de ani de la momentul 1989, ce tare se perpetuează în educație?

Din comunism vine, până în clipa de față, ideea că a fi profesor este ceva asumat benevol, știind că vei fi un sărăntoc. Atunci, deși nivelul de salarizare era cam același, erai, cumva, marginal. Și un pic sărac, dar nu sărăntoc, ca acum. A rămas aceeași percepție.

Ce vine de după 1989 este refor­ma fără de sfârșit. E ca-n Crean­gă - căratul soarelui cu oborocul. Și părinții, și copiii sunt într-o derută totală. Nu există predictibilitate.

Apoi numărul tot mai mic de ore alocat unor discipline considerate cu rol secundar. Acum, în licee, istoriei i se alocă o oră pe săptămână. Ceea ce este rău, pentru că, dacă nu știi de unde vii, bâjbâi. La fel, numărul mic de ore alocat limbii române. S-a scos din programă caligrafia, spre exemplu. Cultura generală lipsește cu desăvârșire, este ceva care de-acum îngrijorează. Am în minte un exemplu ilustrativ pentru starea actuală a învățământului. La o oră de istorie, un elev curios, care aflase de la părinți că în 1989 magazinele erau goale, că era lipsă de alimente, întreabă așa: „Doamna profesoară, este adevărat că în 1989, în Iași, rafturile de la Carrefour erau goale complet?”. Când încurci atât de mult lucrurile, e clar că ai niște infor­mații foarte vagi despre trecut. Amestecul de lumi, confuzia în care trăiesc acești elevi ar trebui să ne îngrijoreze.