▲ „La începutul secolului al XXI-lea, România a intrat în Uniunea Europeană cu un milion de căruţe.“ ▲ „De fapt, ceea ce numim «tranziţia la economia de piaţă» a fost, după părerea mea, un proces de «defrişare economică» a fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est.“ ▲ „Nu mai este o presupunere, ci o certitudine faptul că, în cel mult 10-15 ani, se va declanşa o criză alimentară la nivel mondial. Pentru cei mai mulţi dintre analişti concluzia este simplă: criza alimentară va da o şansă extraordinară ţărilor exportatoare de alimente, care vor avea venituri uriaşe de pe piaţa mondială a acestor produse. România nu mai are mult petrol, dar grâu ar putea avea cât să hrănească întreaga Europă.“ ▲ Interviu cu domnul Mircea Coşea, profesor universitar la Facultatea de Economie Generală a Academiei de Studii Economice din Bucureşti ▲
Domnule profesor, care au fost marile programe de reorientare a economiei, de aşezare a ei pe bazele economiei de piaţă, programe care au eşuat?
De aproape două decenii, guvernele României n-au avut timp să se ocupe de România, fiind prea ocupate cu diferite reforme. Astfel, s-a făcut reforma justiţiei, dar corupţia a rămas nepedepsită, s-a făcut reforma educaţiei, dar numărul de analfabeţi a crescut, s-a făcut reforma sănătăţii, dar spitalelor le lipsesc medicamentele, s-a făcut reforma economică, dar nu avem infrastructură. România a intrat în secolul al XXI-lea şi în Uniunea Europeană cu un milion de căruţe. Necazul nu ar fi atât de mare dacă arhaicele mijloace de transport ar avea măcar pe unde să circule, dar, în România, doar 49,5% dintre drumuri sunt asfaltate, deşi pretindem că am realizat cu succes tranziţia la economia de piaţă. De fapt, ceea ce numim „tranziţia la economia de piaţă“ a fost, după părerea mea, un proces de „defrişare economică“ a fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est. În perioada anilor 1990, toate aceste ţări aveau grave probleme economice, exprimate chiar prin apariţia unor stări de penurie alimentară sau energetică. Probleme aveau însă şi puternicele economii occidentale. Nu erau nici pe departe probleme de penurie, ci probleme de inadecvare la noile rigori pe care le impunea competiţia pe piaţa globalizată. Economiile occidentale aveau urgentă nevoie de două elemente pentru a rezista competiţiei globale: reducerea costurilor de producţie concomitent cu suplimentarea cererii. Primul element se putea obţine prin reducerea ponderii costului forţei de muncă în structura totală a costului, cel de al doilea, prin mărirea extensivă a capacităţii de absorbţie a pieţei de desfacere. Cea mai simplă cale de realizare a acestor cerinţe pe care le impunea valorificarea capitalului în noile condiţii ale globalizării a fost considerată delocalizarea, adică mutarea producţiei în zone caracterizate prin pieţe emergente şi valoare mai scăzută a forţei de muncă. Evident, ideală din acest punct de vedere era zona fostelor ţări comuniste, care se afla nu numai într-o poziţie geopolitică favorabilă, ci şi într-un real decalaj de dezvoltare faţă de Occident. Poziţia şi decalajul nu erau însă suficiente pentru transformarea acestei zone într-o oportunitate providenţială de ridicare a eficienţei valorificării capitalului. Erau necesare şi acţiuni de „pregătire“ a delocalizării, care presupuneau aducerea acestei zone la un nivel suficient de permiabilizare şi permisivitate pentru pătrundrea fără probleme a respectivului capital. „Pregătirea“ a constat în curăţirea economiilor fostelor ţări comuniste de orice element care ar fi putut concura pătrunderea şi consolidarea capitalului străin, deoarece, în pofida decalajului de tehnologie şi productivitate, aceste ţări ar fi putut avea totuşi vocaţie concurenţională pe segmente de piaţă ale unor produse tradiţionale. Nu era exclusă nici posibilitatea creşterii rapide a capacităţii concurenţionale prin simpla trecere la un alt tip de management, prin renunţarea la rigiditatea planificării centralizate. Într-o perspectivă mai îndepărtată, se dorea şi întârzierea, cât mai mult posibil, a dezvoltării capitalului autohton din aceste ţări, pentru a feri capitalul străin de o eventuală concurenţă din partea acestuia.
„Terapia de şoc“ a fost elaborată de un american cu un stagiu efectuat în Bolivia
Marile instituţii care orientează economia mondială, precum FMI sau Banca Mondială, pot fi acuzate că au aplicat politici greşite, strategii neeficiente în ţările foste comuniste şi în România, bineînţeles?
Schema de lucru pentru această pregătire s-a numit „terapie de şoc“ şi a fost elaborată ex-catedra, special pentru ţările central şi est-europene, de către profesorul american Jeffrey Sachs, a cărui singură experienţă în conceperea unor reforme de asemenea amploare se baza pe un stagiu efectuat în Bolivia. „Terapia de şoc“ a constat în aplicarea concomitentă şi rapidă a unui mix de politici format din: descentralizarea deciziilor economice (eliminarea planificării centralizate şi autonomizarea funcţională şi financiară a întreprinderilor); crearea instituţiilor pieţei (privatizarea rapidă, liberalizarea preţurilor, înfiinţarea pieţei de capital); disciplina financiară (autonomia Băncii Naţionale, eliminarea subvenţiilor de stat); deschiderea spre economia mondială (liberalizarea comerţului exterior, liberalizarea fluxului de investiţii străine); regularizarea ratei de schimb (stabilirea unei rate unice de schimb şi trecerea la convertibilitatea internă). Schema „terapiei de şoc“ a fost amplu promovată de către organizaţiile internaţionale şi de către instituţiile financiare internaţionale. Preluarea şi aplicarea ei a constituit, în primii ani de după 1990, condiţia recunoaşterii pe plan internaţional a progreselor pe care fostele ţări comuniste le înregistrau pe drumul spre economia de piaţă. Calificativul de „fruntaş“ sau „codaş“ al tranziţiei se obţinea la Bruxelles, Washington, Londra sau Paris, în primul rând pe baza evaluării modului în care se respectau ad literam cerinţele acestei scheme. Ea a fost necesară tranziţiei fostelor ţări comuniste la economia de piaţă, dar, incontestabil, a fost necesară şi procesului de delocalizare a capitalului occidental din mediul său nativ, a cărei eficienţă însă era periclitată de efectele globalizării, într-un mediu mai favorizant pe care îl oferea vasta arie economică a fostelor ţări comuniste, o arie în care schema Sachs eliminase orice rezistenţă concurenţională prin deschiderea fără nici o rezervă a pieţei, prin reducerea drastică a producţiei agricole şi industriale, ca urmare a restructurării, prin accesul nelimitat al capitalului străin la dreptul de proprietate, ca urmare a privatizării.
România a căutat obsesiv, dar fără nici un rezultat, o cale „originală“
A existat o viziune proiectată pe o perspectivă mai mare la guvernele de după 1990?
România nu a respins ideea terapiei de şoc, aşa cum se aplica în Ungaria sau în Polonia, dar nici nu a ţinut prea mult seama de experienţa acestora, căutând obsesiv, dar fără nici un rezultat, o cale „originală“ de aplicare a acesteia. Să ne amintim de opiniile unor importanţi conducători politici ai României, care susţineau că trebuie să optăm pentru un model original şi naţional de dezvoltare, sau să preluăm modelul suedez, japonez sau german al economiei sociale de piaţă. De fapt, nu s-a creat un model original, nu s-a urmat cel suedez sau japonez şi, în general, nici un model. Ceea ce a caracterizat aplicarea în România a politicilor de reformă au fost întârzierile, inconsecvenţele şi lipsa unei strategii a priorităţilor.
Care au fost marile insuccese sau chiar eşecuri în programele de privatizare?
Încă din 1991, sub influenţa reformelor din Cehia sau Polonia, dar şi ca Ernst and Young, Samuel Montague şi Know How Fund al USAID, ideea unei privatizări prin piaţa de capital a început să fie privită ca o posibilă soluţie pentru România. Deşi apăruseră idei de natură egalitaristo-recuperatorie, care propăvăduiau o împărţeală aritmetică a valorii avuţiei naţionale la toţi cetăţenii ţării, ca şi tendinţa imitării unor metode iugoslave de privatizare (MEBO), metoda privatizării prin acţionariat pe piaţa de capital a fost acceptată de către guvernele de la acea vreme. Numită popular „cuponiadă“, metoda a încercat să rezolve concomitent două probleme pe care nici o altă metodă nu le rezolvase până atunci: problema eficientizării utilizării capitalului prin crearea posibilităţii de acumulare internă şi introducerea managementului acţionarial şi rezolvarea problemei „justiţiei sociale“ prin recunoaşterea dreptului fiecărui cetăţean de a beneficia de rezultatele muncii depuse în perioada dinainte de 1990. Cel mai important merit al acestei metode de privatizare acţionarială prin piaţa de capital („marea privatizare“) era acela al garantării transparenţei actului de privatizare prin eliminarea oricăror forme de corupţie sau interese clientelare. La începutul anului 1996, marea privatizare a început să fie sabotată chiar de cei care se aflau la guvernare deoarece devenise evident că transferul netransparent al avuţiei naţionale în proprietatea cercurilor de interese interne şi internaţionale nu putea să se realizeze atâta timp cât privatizarea se realiza prin intermediul pieţei de capital. Primul act important de sabotare s-a declanşat prin intermediul Fondului Proprietăţii de Stat, care devenise o instituţie puternic politizată şi care a impus introducerea unei aşa-numite categorii a „întreprinderilor strategice“ care nu puteau fi privatizate decât în folosul unor reprezentanţi ai clientelei politice. Al doilea act important de sabotare a constat în refuzul privatizării a două bănci fără de care procesul transformării cupoanelor în acţiuni nu era posibil: Bancorex şi Banca Agricolă. Cu toată subminarea, nu a putut fi blocat procesul de creare a pieţei de capital, care a reprezentat unul dintre cele mai importante momente ale creării economiei de piaţă în România.
„Nu mai suntem beneficiari, ci contributori ai bugetului UE“
Cum caracterizaţi condiţiile României de aderare la Uniunea Europeană, cu programele la care am aderat? Sunt ele avantajoase pentru noi sau au fost acceptate în grabă, de dragul aderării?
Intrarea României în sistemul integrat european este un pas extrem de important în efortul de modernizare al ţării, dar trebuie recunoscut şi faptul că aderarea României la UE s-a realizat printr-un act de voinţă politică a nucleului de ţări dezvoltate al UE. Închiderea politică a zonei de influenţă a UE era extrem de necesară, ceea ce a determinat acceptarea României şi Bulgariei, chiar dacă, din punct de vedere economic şi instituţional, aceste ţări nu erau încă pregătite. Decalajele de dezvoltare între acestea şi media europeană variau între 35 şi 80 de ani. Extinderea UE era necesară şi pentru consolidarea influenţei ei economice pe pieţele acestor ţări, considerate zone emergente favorabile valorificării prin delocalizare a capitalului din vestul european.
Cum caracterizaţi sprijinul real pe care l-am primit până acum din partea instituţiilor Uniunii Europene, ca să punem pe roate economia reală?
După mai mult de doi ani de la aderare, România nu este un beneficiar al bugetului UE, ci un contributor la finanţarea acestuia, cotizaţia plătită fiind superioară sumelor atrase prin programe structurale. Mai mult, intrarea pe piaţa europeană nu a însemnat un avantaj pentru întreprinderile româneşti, ci o pierdere datorită incapacităţii lor de a face faţă concurenţei, mai ales în situaţia în care au fost dezavantajate şi de aprecierea excesivă a leului. Piaţa europeană a muncii nu a fost deschisă decât parţial pentru români, ba mai mult, au apărut reacţii de tip segregaţionist de respingere violentă a acestora din unele ţări membre. Lipsa de compatibilitate care încă mai există între cadrul instituţional şi structural al economiei şi societăţii româneşti cu cel european determină incapacitatea noastră de a beneficia deplin de avantajele aderării.
Cum caraterizaţi actuala criză economică mondială? Ce filosofii de politică economică se vor schimba? Nu cumva tot ţările mici vor achita nota de plată? Vor fi ele chemate să plătească excesele marelui capital mondial?
Marea majoritate a analiştilor afirmă că actuala criză internaţională se caracterizează atât printr-un element „major“, fiind prima criză globală şi financiară, dar şi prin faptul că are tendinţa să „redeseneze sistemul de tip capitalist al economiei de piaţă globală“. Acest proces de redesenare presupune nu numai reaşezarea raportului dintre economia materială şi cea financiară sau reaşezarea raportului dintre beneficiu şi salariu, ci şi reaşezarea raportului dintre mecanismele pieţei globale şi instrumentele de reglementare a funcţionării acesteia. De aici şi tendinţa unor „piloni de forţă“ ai economiei globale de a folosi climatul de incertitudine şi restricţii al crizei pentru recucerirea şi consolidarea poziţiilor de leader. Fenomenul se manifestă, în primul rând, prin revenirea în forţă a instituţiilor financiare internaţionale pe piaţa internaţională a creditelor, dar şi prin crearea unor „antante“ de interese între acestea şi nucleele clasice ale economiei mondiale (Japonia, SUA, UE) în faţa presiunii concurenţionale pe care o exercită economiile emergente asiatice sau sud-americane. În ceea ce priveşte Europa Centrală şi de Est, membre ale UE, situaţia se complică şi mai mult datorită pericolului ca acestea să fie din ce în ce mai mult deviate de la parcursul lor european ca un efect al dependenţei aproape totale faţă de importul de gaze din Rusia, căruia UE nu este capabilă să-i creeze o alternativă viabilă.
