„România povestită” pentru copiii din diasporă

Aproape 120 de copii și adolescenți români care trăiesc la Paris au avut parte în prima săptămână a lunii septembrie de povești. Nu orice fel de povești, ci unele meșteșugit spuse de Adriana Ene, îndrăgita realizatoare a emisiunii „Bucuria poveștilor” de la Radio TRINITAS și TRINITAS TV, care s-a aflat cu echipa de filmare în Parohia „Sfinții Trei Ierarhi”-La Courneuve din Paris. Am rugat-o pe inimoasa povestitoare să ne dezvăluie mai multe amănunte despre noul proiect, dar și despre relația ei cu lumea minunată a poveștilor și a copilăriei.

Demersul jurnalistic și educațional, desfășurat cu binecuvântarea Înalt­prea­sfințitului Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, și primit cu toată deschiderea de părintele paroh Mircea Filip, a fost o mare bucurie pentru participanți. De atelierele de povestit, susținute de Adriana Ene, care fac parte din proiectul „România povestită”, realizat în colaborare cu Departamentul Românilor de Pretutindeni, se vor bucura și copiii românilor din Italia și Austria. O parte dintre povești vor fi difuzate la Televiziunea TRINITAS.

Dragă Adriana Ene, cum s-a născut „România povestită”, ce propui prin acest nou format și cum se va încadra în programul Televiziunii TRINITAS?

„România povestită” este un proiect de poveste! El a fost propus și este realizat de către TRINITAS TV, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Ideea și textul proiectului aparțin părintelui Mihai Miron, director de programe în cadrul televiziunii. O parte din acest proiect va fi difuzată în spațiul emisiunii „Bucuria poveștilor”, asta înseamnă că poveștile pe care le voi spune copiilor din diasporă se vor regăsi în emisiunea care va împlini cinci ani în luna octombrie. „România povestită” se dorește a fi un program educațional pentru copiii și tinerii din diaspora românească, având ca puncte esențiale împărtășirea unor informații istorice, culturale, de limbă și de tradiție românească prin intermediul poveștilor. Cu alte cuvinte, încercăm să le vorbim copiilor despre țara în care s-au născut ei sau părinții și bunicii lor, să-i aducem mai aproape de rădăcinile naționale, să cunoască bogăția lingvistică, istorică și culturală a poporului din care se trag, să nu-și piardă identitatea românească cu tot ceea ce reprezintă ea. Alături de colegii mei, Alexandru Dincă şi Lazăr Enescu, care vor surprinde prin intermediul camerelor de filmat întreaga desfășurare a proiectului, voi călători spre cele trei destinații propuse: Paris - Franța, Torino - Italia, Viena - Austria. Dar nu voi spune doar povești. Voi susține ateliere de arta povestirii, în cadrul cărora jocurile se vor armoniza cu activitățile de învățare și înțelegere a sensului cuvintelor românești, cu creativitatea, încurajarea vorbirii corecte a limbii române și cu poveștile românești. Ceea ce nu se va putea difuza în edițiile emisiunii „Bucuria poveștilor” în perioada de desfășurare a proiectului, 14 septembrie - 15 noiembrie, miercurea, joia și vinerea, de la ora 20:45, se va putea vedea în cadrul unei emisiuni speciale. Aceasta va reflecta tot ceea ce am realizat pe parcursul acestui proiect, care va însuma aproximativ 15 ateliere de arta povestirii, peste 20 de povești spuse și întâlniri cu mai bine de 200 de copii.

Ce valori și idei dorești să transmiți prin „România povestită”?

Cel mai important lucru sau puntea esențială pe care îmi doresc să o construiesc alături de co­piii români din diasporă este consolidarea sentimentului de apartenență a lor la neamul românesc. Să se nască sau să renască în ei dorința de a vorbi în limba română, de a ști măcar o parte din istoria țării lor de origine, de a identifica valorile culturale și spirituale pe care este clădit poporul român, de a conștientiza faptul că, deși cresc în alte culturi, ei păstrează în gena lor o zestre bogată și complexă etnografică.
 
Ai avut deja un prim popas la Paris, la copiii românilor de la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”. Cum s-au desfășurat lucrurile acolo?

Așa este. Primul popas a fost deja făcut. Vă dați seama că, în afara granițelor țării, dacă vrei să aduni românii laolaltă, o poți face mai ales cu ajutorul preoților... Că ei sunt nucleul către care converg, asemeni unor raze, mare parte sau o parte semnificativă dintre românii plecați în străinătate? Acolo au spațiu de rugăciune, de regăsire, de sprijin, de întâlnire, de păstrare a tradițiilor, a limbii, a legăturii cu țara lor. Așadar, am ajuns în parohia părintelui Mircea Filip, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”. Aproape 120 de copii, cu vârste cuprinse între 4 și 18 ani, au participat la atelierele de arta povestirii și la sesiunile de povești pe care le-am susținut, împărțiți pe grupe de vârstă. Și acti­vitățile și poveștile au fost adaptate vârstei lor.

Este o experiență cu totul aparte aceea de a lucra și a împărtăși povești românești copiilor din diasporă. Foarte mulți dintre ei s-au născut în Franța. Legea prevede ca mamele să revină la lucru după șase luni de la nașterea copilului, astfel încât există instituții specializate care au grijă de prunci de la aceste vârste foarte fragede. Aud, deci, foarte multe cuvinte în limba țării în care trăiesc și doar comunicarea din sânul familiei și al Bisericii se mai poartă în limba română. Vă spun aceste lucruri spre a înțelege cât de important este un astfel de proiect, pentru a le oferi copiilor șansa de a-și însuși mai bine limba română, istoria, valorile culturale. Nu le menționez pe cele spirituale și familiale, nu pentru că nu am vorbi și despre ele sau nu le-am considera importante, ci pentru că acestea sunt elemente esențiale niciodată neglijate de preotul comunității. Am simțit că am adus bucurie, un strop de cunoaștere, șansa de a învăța prin joc, a descoperi poveștile românești și pe autorii lor, prin momentele pline de sens petrecute împreună.

Cum a fost colaborarea cu părintele paroh Mircea Filip?

Dacă ar fi să vă povestesc pe îndelete despre părintele Mircea Filip, ar fi multe pagini pe care mi-aș dori să le pot scrie cu un stilou ce-ar avea o cerneală nemuritoare. Asemenea documentelor importante, din vremurile de demult, ceea ce am găsit în miezul comunității de români călăuzită de părintele paroh ar trebui să rămână ca mărturie și îndemn pentru noi toți în a face tot ceea ce ne stă în putere și cât mai bine cu putință în profesia ori misiunea pe care ne-am asumat-o. Părintele Mircea Filip, alături de soția sa, doamna preoteasă Iulia Filip și copiii lor minunați, a strâns o comunitate mare, frumoasă și implicată în viața parohiei. Am găsit o biserică atât de frumoasă încât rostirea e de prisos, rămân uimirea și admirația pentru efortul și dăruirea cu care s-au făcut toate, pentru Liturghia impresionantă la care am asistat, săvârșită în mijlocul oamenilor plecați de 15, 20, 30 de ani din țara lor, cu prunci mulți, toți înveșmântați în portul lor drag popular. În biblioteca spațioasă, plină cu cărți în limba română, copiii ne-au așteptat și ne-au primit în zilele în care ne-am aflat printre ei. Au reușit părintele și doamna preoteasă să adune, în câteva zile, peste 100 de copii români și, credeți-mă, în diasporă, acest lucru nu este simplu. Dar aici au venit toți, curioși și dornici să ne cunoască și să lucrăm împreună.

Dintre multele lucruri aflate și văzute pe care le-aș împărtăși cititorilor, aș puncta un lucru esențial: împreună cu enoriașii săi și cu sprijinul acestora, dar, mai ales, cu nesecata dragoste a părintelui față de Dumnezeu, de țară, de cre­dincioși, a fost înființată Școala Românească „Regina Maria”. Vin copiii sâmbăta, aduși de părinții lor, de la distanțe mai mari ori mai mici, și sunt întâmpinați de profesorii lor români, pătrund în sălile Iulia Hasdeu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Mihai Eminescu etc. și învață despre țara lor. Un efort comun, într-un spațiu foarte frumos, modern și primitor, pentru a nu se pierde inima românească din piepturile acestor copii.

Grație comunicării actuale, în care putem transmite în timp real mesajele audiovizuale, emisiunile tale cu povești au ajuns deja în multe case ale românilor de pretutindeni. Este desigur altceva să fii prezent fizic într-o comunitate și să te adresezi nemijlocit auditorilor. Ce emoții ai detectat în privirile și inimioarele copiilor de la Paris?

Aș vrea să fac o mărturisire venită din conștientizarea importanței poveștilor și a misiunii mele. Oriunde merg, în țară sau în afara țării, peste tot întâlnesc oameni, adulți și copii, care știu emisiunea „Bucuria poveștilor” de la TRINITAS TV și de la Radio TRINITAS. Urmăresc poveștile, le iubesc, le ascultă cu nerăbdare și curiozitate. S-a întâmplat la fel și la Paris. De la cei mai mici până la cei ce știu că nu trebuie să fii mic pentru a iubi și a te bucura de povești și de valoarea acestora, am primit îmbrățișarea bucuroasă a prezenței noastre în mijlocul lor. Și, dacă cei mici, cu naturalețe, au făcut echipă cu mine, bucurându-ne împreună de întâlnire, jocuri, activități și, desigur, povești, vă pot spune că am cunoscut o doamnă în etate ce mi-a șoptit impresionată că urmărește po­veștile și nu credea că va ajunge să ne întâlnim vreodată. Cuvintele dumneaei au fost la fel de generoase și vesele ca ale copilașilor cu care m-am întâlnit.

Ce mai urmează în privința noului proiect?

Vom călători, după cum am amintit, la Torino și la Viena. Mă voi strădui să duc copiilor părți cât mai semnificative din ceea ce reprezentăm ca neam, din tot ceea ce avem mai bun și esențial în ființa noastră românească. Să fie un proiect cu folos pentru toți copiii din diasporă pe care-i voi întâlni. Să las o părticică din țara noastră celor care, născuți departe de România, trăiesc într-o altă cultură și poartă în interiorul lor lada de zestre moștenită de la bunicii lor.

Care era povestea ta preferată în copilărie?

Am avut așa de multe povești preferate în copilărie, dar dintre toate aș aminti Făt-Frumos din lacrimă, Neghiniță, Bunicul și bunica, Diamantul domniței și ce greu îmi este să mă opresc doar la câteva!

Copiilor tăi ce basme și povești le spuneai?

A spune povești copiilor înseamnă o între­țesere de fire ale bucuriei, ale timpului petrecut împreună, ale imaginației, îmbogățirii vocabularului și dezvoltării creativității. Așa încât, în funcție de vârsta și dispoziția lor, am parcurs etapele povestioarelor scurte, apoi ale celor mai complexe, cu basme și povești nemuritoare, ale celor inventate și completate cu intervențiile lor și ale mele. Din toate am construit un univers mult folositor pentru creșterea și dezvoltarea lor.

Ce bucurii ai trăit de-a lungul vremii datorită dragostei tale pentru povești?

Dragostea mea de povești mi-a construit o cale a vieții pe care am urmat-o încă din copilărie. Dragostea de povești m-a făcut să citesc foarte mult și să-mi îmbogățesc universul meu interior, dar și pe cel exterior. Datorită acestei pasiuni am întâlnit povestitori din multe locuri ale acestei lumi, am avut șansa să lucrez cu foarte mulți copii, tineri și adulți, să construiesc proiecte, să le utilizez ca terapie, să ajut și să fiu înconjurată de dragostea celor care, prețuind poveștile spuse de mine, mi-au transmis aprecierile și prețuirea lor. Și cred că cea mai mare bucurie a mea este bucuria celorlalți, deoarece a spune povești înseamnă a împărtăși, a dărui din ceea ce tu ai primit ca înzestrare de la Dumnezeu, înmulțind talanții spre folosul celorlalți.

Copiii au în general reacții spontane, își exprimă liber sentimentele. Ți-au rămas în suflet anumite reacții și gânduri din partea celor care te-au ascultat, fie în emisiuni, fie la atelierele de storytelling?

În atelierele de arta povestirii pe care le susțin îmbin întotdeauna jocurile specializate din acest domeniu cu poveștile. Ceea ce înseamnă că, pe lângă dezvoltarea aptitudinilor de comunicare și îmbogățirea vocabularului, copiii sunt încu­rajați să acceseze mesajele și valorile morale abordate în povești, învață să se cunoască pe ei înșiși, să se autodepășească în sensul pozitiv. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna este schimbarea care se produce în acești copii după atelierele de storytelling. Unii își depășesc temerile, alții timiditățile, unii încep să devină conști­incioși și să caute și ei povești pe care să le împărtășească în grup, alții se transformă din introvertiți în participativi. Unii devin portavocea grupului de lucru atunci când lucrăm în echipe, alții aleg să-și ia ca model pozitiv anumite comportamente regăsite în povești.

Aș încheia cu amintirea unei fetițe minunate, cred că avea zece ani, care se lupta cu propriile ei reacții, nu suporta să piardă la anumite jocuri, iar manifestările ei erau foarte vocale. Cu toate acestea, a participat la toate atelierele de arta povestirii și, la ultima sesiune, înainte de vacanță - când deja se schimbase foarte mult și o încurajam fără a face concesii de la respectarea regulilor din grup - a venit și mi-a spus un citat pe care-l găsise ea în străduința ei de a învăța să lucreze în echipă și de a-și controla propriile reacții: „Eșecul este o treaptă către succes”.