„S-ar putea ca acesta să fie primul şi ultimul meu proiect de succes în cinematografie“

La prima vedere, un tânăr obişnuit, cu preocupări obişnuite. Odată provocat la discuţie, descoperi povestea lui, una interesantă dacă e ascultată, spre deosebire de ale sale poveşti - scenarii, care sunt interesante dacă se văd. Ioan Antoci, doctorand în Teologie şi autor de scenariu premiat la Cannes, planând între două lumi uşor antagonice, poate fi el însuşi un personaj dintr-un scenariu de succes, pe care, deocamdată, doar Dumnezeu, în destinul pe care i l-a hărăzit, îl scrie atât de frumos.

Cum s-a produs interferarea lui Ioan Antoci, doctorandul în Teologie de la Iaşi, cu cercul restrâns al scenariştilor lumii?

În mod normal ar trebui să existe o explicaţie logică, mulţumitoare. Din păcate, nu am această explicaţie. Am fost dintotdeauna pasionat de filme; poate ceva mai mult decât un om obişnuit. A apărut ideea de a intra în spaţiul acesta al cinematografiei în momentul în care, în ciuda experienţelor mele negative cu diverse cursuri care se organizează în timpul studenţiei, am aflat despre un curs de cultură cinematografică (n.r. - Curs de cultură cinematografică, organizat de Asociatia Artes Iaşi, în colaborare cu Universitatea „G. Enescu“ Iaşi, decembrie 2007-iunie 2008). La început am fost foarte sceptic, doar că acolo am găsit oameni pasionaţi. Unii la fel ca mine, alţii poate mai mult, unii chiar cu oarece studii. Pasiunea mea, coroborată cu a lor, a condus la ideea că poţi să faci ceva în domeniul ăsta sau măcar să încerci. Am aflat, astfel, că scrierea de scenarii, ca orice scriere, îmbină mai multe lucruri, dar nu trebuie neapărat să ai studii pentru asta, eu venind dintr-o zonă în care studiile sunt baza, în care nu poţi să faci ceva amatoresc.

Mi-am zis că n-o să fie cazul să produc ceva bun, ci doar ceva mediocru sau mai puţin de-atât. Deocamdată, lumea a spus că aş avea ceva talent în scriitură. Acum rămâne foarte mult de lucru pentru a folosi aşa-zisul talent. Eu nu m-am gândit că aş avea talent; mi-am zis că vreau să spun o poveste şi-am s-o spun în felul ăsta. Cam aici a fost reţeta. Probabil, cei care mi-au analizat scenariul au fost impresionaţi de aceste aspecte, pentru că au recunoscut, cel puţin în primă fază, că scenariul meu nu era 100% perfect din punctul de vedere al tehnicii, dar la spunerea poveştii, la transpunerea emoţiilor personajelor, am reuşit să transmit chiar mai mult decât mă aşteptam.

„În momentul în care pui un text de matematică lângă o dogmă nu trebuie să semene“

De unde vine pasiunea aceasta, de a scrie, frumos, poveşti?

Tot timpul am avut ca minus în pregătirea mea teologică o tentaţie de a face mai poetic textul pe care-l scriu, mai literar, mai frumos din punctul de vedere al conţinutului şi al formei. Sincer, m-au deranjat textele care erau prea ştiinţifice, prea rigide. Mi se părea că teologia nu trebuie să rămână la nivelul acesta. În momentul în care pui un text de matematică lângă o dogmă nu trebuie să semene. Probabil, a fost o neînţelegere între mine şi profesori, pentru că ei se aşteptau ca în cadrul studiilor să păstrez acest stil. Stilul adoptat de mine nu mi-a adus prejudicii, dar nu a fost tot timpul o mulţumire până la capăt, în sensul că atunci când un referat sau o lucrare atingea punctele necesare, dar era la un nivel literar mai accentuat, mă mulţumea pe mine, dar nu-i mulţumea pe profesori. Când referatul meu se limita doar la o expunere ştiinţifică rigidă, seacă aproape, mulţumea pe profesori, mai puţin pe mine. Şi din acest motiv, am găsit locul în care puteam să duc până la capăt dorinţa de a fi mai altfel decât limbajul comun.

Ca formaţie, sunteţi teolog. Nu e un lucru puţin neobişnuit pentru lumea cinematografiei?

Lucrul acesta a uimit foarte multă lume. Nu ştiau ce caut eu acolo şi apoi nu înţelegeau de ce, din tot ce se puteam alege, am ales lumea filmului, lucru care mi-a demonstrat că există prejudecăţi în toate domeniile. Dar, în acelaşi timp, oamenii pe care i-am întâlnit au fost foarte deschişi. Nu s-au cramponat, nu s-au blocat la faptul că cineva care, mâine-poimâine, va fi preot vine şi scrie un scenariu, care nu e nici măcar pentru vreun film religios. Eu le răspundeam tot timpul că, într-adevăr, viaţa mea de până acum cam în mediul ăsta s-a desfăşurat. Am foarte mulţi ani de Teologie, începând cu seminarul, trecând prin facultate, master şi acum doctoratul, aproape de un final, care, ca orice lucru în viaţă, trebuie să descoperi către ce drum duce.

„Dacă e să fii preot, rămâi preot“

Cum se împacă principiile, convingerile legate de teologie cu cele legate de lumea laicului, necesare atunci când scrieţi?

Eu m-am aşteptat să fiu tratat oarecum diferit, separat. N-a fost cazul, nici în România, nici în alte locuri. Lucrul acesta m-a mirat şi m-a mulţumit în acelaşi timp. M-a bucurat cu adevărat că oamenii au înţeles cine sunt şi au analizat ceea ce am produs eu. Am fost chiar exotic prin unele părţi, în sensul că eram un element nou.

Pentru mine, personal, cele două laturi sunt bine delimitate. E greu să spun că până aici e teologie, dincolo e cinematografie, pentru că în ceea ce mă priveşte ştiu ce înseamnă teologia pentru mine. Ştiu ce înseamnă şi cinematografia. Din punct de vedere profesional, nu ai cum să le combini. Dacă e să fii preot, rămâi preot. Dacă vrei să faci altceva, atunci fă altceva. Combinarea e riscantă. Nu spun că unii oameni nu o pot face. Nu vreau să exclud această combinaţie, dar, după mine, e riscantă şi produce lipsuri în ambele părţi.

Să înţeleg că n-o să vă asumaţi acest risc şi că veţi continua doar în domeniul teologic?

Nu spun „nu“ niciodată, dar deocamdată nu le voi combina. Nu voi deveni în scurt timp preot şi voi continua să scriu scenarii. Dacă voi decide să fiu preot, nu mă voi detaşa de tot de pasiunea aceasta de a scrie, dar atât. Nu aş vrea să apar la evenimentele mondene, la seratele de după festivaluri… În momentul în care, să zicem, îţi urmezi vocaţia asta de mare scenarist, oamenii care te aşteaptă pe tine la parohie vor fi bucuroşi că te vor vedea la televizor, dar vor rămâne cu bucuria asta simplă. Probabil, prezenţa ta lângă ei va conta mai mult. Aşa văd eu lucrurile.

„În lumea cinematografiei apar relaţiile acestea care nu mai sunt umane, ci ţin de industrie“

E o lume dură cea în care aţi debutat atât de frumos?

Există câteva întrebări pe buzele tuturor, în special ale colegilor şi ale profesorilor de la Teologie: cum am ajuns acolo, cum mă simt şi dacă am impresia că lumea de acolo e altfel decât lumea teologică. Toţi fac o mare confuzie, şi anume că se gândesc că un domeniu, o clasă socială poate să fie total distinctă, ca reguli şi funcţionare, faţă de o alta. Nu e aşa. În fiecare domeniu, în fiecare clasă socială există oameni şi oamenii sunt cam la fel peste tot. Eu nu am putut să mă simt mai rău sau mai bine decât m-am simţit până acum. M-am simţit bine pentru că n-a trebuit să stau zilnic cu ei. Iar experienţa mea în cinematografie e prea scurtă ca să-mi pot face o părere mai clară şi definitivă, faţă de teologie, unde am atâţia ani şi lucrurile sunt şi mai clare pentru mine.

Şi aici, ca peste tot, sunt oameni în competiţie, foarte dornici de afirmare, care fac lucruri de multe ori la limită pentru a ajunge acolo unde îşi doresc. În plus, lumea cinematografiei e imensă şi apar relaţiile acestea care nu mai sunt umane, ci ţin de industrie. În timp ce teologia încă nu e industrie şi sper să nu ajungă niciodată. Iar unii, puţini, rămân la partea de artă, de frumos. Sunt alţii care trec la partea de industrie, unde e mult din toate. Important este să îţi ştii locul. Eu sunt foarte conştient că s-ar putea ca acesta să fie primul şi ultimul meu proiect de succes în cinematografie, dar lucrul acesta nu mă împiedică să mai încerc sau nu mă demoralizează.

Juriul de la Cannes spunea despre scenariul dumneavoastră că este „o declaraţie de viaţă“. De unde vine „viaţa“?

Pe mine lucrul acesta m-a bucurat cel mai mult. Nu premiul, nu mediatizarea aceasta pe care, sincer, nu mi-am dorit-o, dar s-a întâmplat şi am tratat-o ca atare, încercând să mă păstrez într-un echilibru. Spuneam, deci, că m-am bucurat că oamenii, citind acest scenariu, au simţit acelaşi lucru: că personajele despre care vorbesc sunt vii, vorbesc, acţionează, trăiesc. Trăiesc, asta e concluzia. Pentru mine, e maximum.

Şi totuşi, ce v-a inspirat? Într-o poveste, întotdeauna porneşti de undeva…

M-a făcut să scriu acest scenariu o singură imagine: a unui bătrân, care stă în braţe cu o astfel de jucărie, un câine din acesta sofisticat. Asta a fost tot. Pe baza ei am dezvoltat restul poveştii.

„Mi s-a părut nedrept faţă de bătrân; nu merita o poveste scurtă“

Cum se scrie un scenariu de film?

Cred că eu aş fi cel mai nepotrivit în a da sfaturi despre cum se scrie un scenariu, având doar unul scris. Cei care sunt în situaţia oamenilor obişnuiţi, iar eu nu mă exclud din rândurile lor, dacă vor să scrie un scenariu, au nevoie de câteva lucruri de bază pentru o reuşită: să-ţi doreşti să scrii o poveste, să crezi că povestea trebuie spusă şi s-o spui cât mai fidel logicii şi ritmului ei. Povestea poţi s-o spui ca o nuvelă, ca o epopee sau ca un scenariu. În momentul când tu simţi că trebuie să spui o poveste, când ştii că are un ritm şi o logică, atunci poţi să te îndrepţi către scenariu, dar trebuie să ai în atenţie un lucru: povestea ta trebuie să se vadă foarte bine. Nu e vorba despre a spune ceva despre ceva, ci a spune ceea ce se vede. Dac-ai citit o pagină şi n-ai văzut decât un om care stă pur şi simplu şi din ceea ce descrii nu văd nimic, ăla nu e film, e nuvelă. Totul trebuie să fie foarte vizual. Cuvintele să te ajute să vezi scenele, imaginile, filmul, care, în final, să spună şi mai mult decât pot cuvintele.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul dumneavoastră? Aţi pornit de la o poveste pe care aţi transformat-o, apoi, în scenariu?

Eu cochetam cu scrisul de mai multă vreme; scriam mici povestiri, începusem chiar o nuvelă. În momentul în care a fost povestea cu concursul de la HBO, unii dintre colegi voiau să scrie scurtmetraje (30 de pagini). Mie mi s-a părut că se opresc prea devreme, că ar putea face lungmetraje (cel puţin 80 de pagini), în care povestea este mai complexă, apar mai multe personaje, sunt mai bine conturate. Eu aveam imaginea despre care v-am vorbit şi exista ideea de a scrie un scurtmetraj. Mi s-a părut nedrept faţă de bătrân; nu merita o poveste scurtă şi-am zis că scriu lungmetraj. M-a ajutat să înţeleg tehnica scrierii unui scenariu (încadrarea scenei, momentul scenei, trecerea de la o scenă la alta) un model de scurtmetraj pe care l-am avut.

Apoi, a urmat, în 2008, concursul de la HBO…

Ştiam de concurs de la colegii mei de la Cursul de cultură cinematografică, l-am depus şi am aşteptat verdictul, care a venit surprinzător. Mie, de câte ori mi se vorbeşte despre succesul meu, resimt emoţia şi bucuria din momentul în care am devenit doar finalist, pentru că nu credeam, dar speram. Eram convins că scenariul nu e perfect din punctul de vedere al tehnicii, dar speram că povestea va fi suficient de interesantă încât să depăşească aceste minusuri.

Tudor Giurgiu m-a încurajat

Ce s-a întâmplat după reuşita de la HBO?

După ce am fost printre finaliştii HBO, am ajuns la Festivalul de Film de la Cluj, TIFF. În cadrul Galei TIFF am fost desemnat câştigător. Am intrat în contact cu foarte mulţi producători. Printre ei, Tudor Giurgiu. Am trimis scenariul tuturor celor care mi l-au cerut, părerile au fost la fel de bune în continuare, dar Tudor Giurgiu a fost cel care a spus că doreşte să se ocupe de proiect, să-l continuăm, să-l dezvoltăm. După o vreme, tot de la el am aflat de Atelierul de scenaristică din Polonia, dar mi se părea deja că mă gândesc prea departe. Tudor Giurgiu m-a încurajat, am depus scenariul, am fost iarăşi selectat între cei 12 finalişti. Am mers în Polonia, am avut tot felul de întâlniri cu regizori, producători, consilieri, oameni de la Hollywood, de la diverse companii de film din Europa. După întâlnirile pe care le-am avut, în care mi s-au arătat punctele negative ale scenariului, l-am rescris, în colaborare cu unul dintre consilierii respectivi. Ne-am întâlnit din nou la Berlin, pentru a se evalua evoluţia, iar apoi a urmat Festivalul de la Cannes, în care s-a selectat un scenariu din cele 12: „Câinele japonez“.

Ce va urma? Va fi filmat „Câinele japonez“?

Acum aştept răspunsul unor regizori români, în special, care s-au arătat interesaţi de scenariu. Rămâne ca producătorul asociat, Tudor Giurgiu, să găsească finanţarea pentru a face filmul.

De ce buget este nevoie pentru un astfel de film?

Eu vă pot da o sumă, dar sunt conştient că nu e cea reală. Nu am experienţa necesară, dar comparând cu alte filme cu care, ca nivel de producţie, e asemănător, se ajunge undeva la minimum 300-400 de mii de euro. Pe mine m-ar interesa ziua când voi trece pe stradă şi voi vedea la cinematograf afişul cu „Câinele japonez“.

„Dumnezeu, deşi ştie viitorul, nu ţi-l impune“

E dificil să fii scenarist, într-o lume în care puterea financiară dictează aproape în orice situaţie?

Foarte multă lume scrie scenarii, dar nu există o răsplată materială atât de mare cât îşi imaginează unii. Deocamdată, atât în România, cât şi la nivel internaţional, munca de scenarist e undeva la mijloc. Adică, deşi ei furnizează ideile şi pun baza unui film, de multe ori nu sunt răsplătiţi ca atare, plus că scenariile lor sunt atât de mult transformate ulterior de regizor sau de producător încât banii pe care-i face filmul nu mai revin scenaristului, ci altor oameni implicaţi. Un lucru rău şi bun în acelaşi timp, pentru că nu există filme pe care să le poată face un singur om. Nici măcar scurtmetrajele. Foarte rar se întâmplă şi acelea se numesc filme experimentale. Probabil de asta un film e mai mult industrie decât artă.

Există un film care v-a marcat într-un fel anume experienţa de cinefil?

Topul meu e într-o schimbare permanentă. Tot timpul există un film care îl detronează pe cel anterior. Dar o să rămân consecvent şi o să spun că „Legenda pianistului de pe mare“, de Giuseppe Tornatore, e un film ale cărui elemente constitutive sunt mai apropiate de sufletul meu.

Acum, ca scenarist, vizionaţi altfel filmele, disecaţi detaliile tehnice?

Nu cred; poate inconştient. Doar atât că mă temeam că după ce intru în iureşul ăsta n-o să mai urmăresc filmele cu la fel de multă plăcere sau chiar să nu le mai urmăresc deloc, lucru care nu s-a întâmplat. Sper să rămân aşa…

Cum îl vedeţi pe scenaristul Ioan Antoci peste, să zicem, cinci ani?

N-am făcut niciodată o astfel de proiecţie. Cred foarte mult în libertate şi libertatea asta te conduce oarecum altfel decât poţi să-ţi programezi viaţa. În al doilea rând, Dumnezeu, deşi ştie viitorul, nu ţi-l impune. Deci, dacă El nu ţi-l impune, de ce mi l-aş programa eu?

▲ „Câinele japonez“, pe scurt

Ioan Antoci: „Ideea de bază a scenariului a fost să scriu despre singurătatea unui om. Cum e tratat de comunitatea în care trăieşte atât el, cât şi singurătatea lui şi cum descoperă soluţia acestei singurătăţi. Acest bătrân e unul ca oricare altul din România, trecut de 70 de ani, depăşit oarecum de situaţia socială contemporană. Pierde tot ce-a agonisit întreaga viaţă, inclusiv soţia, în nişte inundaţii care lovesc satul natal. Dintr-un om cu oarecare poziţie în sat, ajunge undeva la marginea lui, uitat şi părăsit de toţi. Ba mai mult, cei care-şi mai amintesc de el fac asta din propriul lor interes. Rezistă cu stoicism tuturor acestor schimbări şi, în ciuda faptului că nu are pe nimeni, nu are o atitudine nihilistă. În sufletul lui are o speranţă mică, legată de fiul lui, plecat undeva în Japonia. Lucrul ăsta îl aflăm pe parcurs şi mai aflăm că acest fiu nu s-a despărţit în cele mai bune condiţii de familie. E plecat de aproape 20 de ani şi, deodată, apare ştirea că el se va întoarce. Această veste bulversează singurătatea bătrânului, el neştiind cum să reacţioneze. Normal, se bucură, dar e o bucurie din aceea pe care nu ţi-o permiţi, pentru că nu ştii ce-ţi aduce venirea asta. Revederea e peste aşteptări, atât pentru fiu, care descoperă starea jalnică în care trăieşte tatăl lui, cât şi pentru bătrân, care descoperă că acest fiu nu vine singur, ci cu familia lui din Japonia. Fiecare are aşteptări diferite: fiul vrea să-şi ia tatăl în Japonia, iar tatăl speră că în sfârşit fiul, auzind de moartea mamei, va rămâne acasă pentru totdeauna. Lucrurile astea nu se-ntâmplă, revederea e cu greutăţi, iar în cele din urmă fiecare îşi menţine poziţia. Fiul pleacă, nu rămâne, iar tatăl rămâne, nu pleacă. Totuşi, reuşesc să depăşească trecutul. Finalul rămâne deschis, existând suficiente indicii că bătrânul ar putea rămâne în România sau ar putea pleca la fiul său, iar o motivaţie în plus pentru ca acest lucru să se întâmple e şi acest câine jucărie, oferit de nepotul bătrânului. De aici şi titlul scenariului…“