În perioada 2021-2026, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române desfăşoară un proiect finanţat de Consiliul European pentru Cercetare cu 2,5 milioane de euro. Proiectul câştigător numără 17 cercetători şi poartă titlul: TYPARABIC - „Primele cărți tipărite în limba arabă pentru creștinii arabi. Transferuri culturale între Europa de Est și Orientul Apropiat otoman în secolul al XVIII-lea”. Despre înţelegerea diplomaţiei culturale din Ţările Române de-a lungul secolelor ne-a vorbit dr. Ioana Feodorov, coordonatorul proiectului, care a primit recent Premiul de Excelență pentru rezultate extraordinare în domeniul Studii Sociale și Umaniste, acordat de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării.
Stimată doamnă dr. Ioana Feodorov, ce reprezintă proiectul TYPARABIC şi cât de dificilă a fost obţinerea finanţării pentru această cercetare?
Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române (ISSEE) a obținut în 2020 primul Advanced Grant acordat României de Consiliul European pentru Cercetare (ERC) la categoria Științe Sociale și Umaniste din cadrul programului Horizon 2020. Grantul de 2,5 milioane de euro finanțează proiectul pe care l-am propus și îl coordonez acum: TYPARABIC - „Primele cărți tipărite în limba arabă pentru creștinii arabi. Transferuri culturale între Europa de Est și Orientul Apropiat otoman în secolul al XVIII-lea”. Propunerea institutului nostru a primit unul dintre cele 48 de granturi aprobate, din 500 de propuneri depuse în această categorie. Ne ocupăm de studierea contextului istoric și a consecințelor tipăririi de carte în limba arabă pentru arabii creștini în secolul al XVIII-lea în provinciile otomane din Răsăritul Mediteranei. Facem o analiză aprofundată a legăturilor dintre Țările Române și alte state est-europene, pe de o parte, și creștinii arabi din Imperiul Otoman, pe de altă parte. Studiem un corpus de cărți arabe tipărite în Țările Române, Siria și Libanul de astăzi în secolul al XVIII-lea cu ajutorul unor domnitori și arhierei din Țările Române, prin transferul tehnologiei tiparului în provinciile otomane din Orientul Apropiat - estul Mediteranei. Cercetarea vizează în primul rând transferul tehnologiei tiparului din Țara Românească spre ținuturile răsăritene guvernate de Poarta Otomană cu ajutorul unor domni și înalți ierarhi de la noi. Echipa cercetează istoria întemeierii și funcționării tiparnițelor cu litere arabe la Snagov, București, Iași și apoi la Alep, Beirut și pe Muntele Liban, legăturile creștinilor din Biserica Antiohiană cu Țările Române prin cărturari și călători, rolul tiparului în păstrarea tradiției bizantine și pătrunderea în cult a limbii arabe, fenomen contemporan cu generalizarea folosirii limbii române în cărțile bisericești din ținuturile românești. Spre finalul proiectului va fi publicat un catalog descriptiv al cărților arabe tipărite între 1701 și 1800 în Țările Române, Siria și Liban. Pe lângă faptul că este o mărturie a relațiilor frățești de lungă durată dintre Bisericile Ortodoxe moștenitoare ale tradiției bizantine, tiparul arab inițiat mai întâi în Siria, în 1706, a contribuit la apariția primei mișcări de Renaștere a culturii arabe creștine către 1820 și la progresul social pe care cultura tiparului îl favorizează.
De ce este Bucureștiul cel mai îndreptățit centru pentru valorificarea tezaurului reprezentat de primele cărţi arabe tipărite pentru creștinii din Imperiul Otoman?
Istoria tiparului arab a început în Răsăritul Europei și în Orient prin lucrarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, cărturar și tipograf prodigios, viitor Mitropolit al Ungrovlahiei, împreună cu Atanasie al III-lea Dabbās, Patriarh al Bisericii Antiohiene aflat între două păstoriri, Mitropolitul Alepului în vremea aceea. Două cărți în limbile greacă și arabă au fost tipărite în 1701 și 1702 la cererea lui Atanasie Dabbās - primul pas în împlinirea unei vechi aspirații a ierarhilor Bisericii Antiohiene: aceea de a pune la îndemâna preoților din regiunea Levantului cărți de cult în limba vorbită de popor, araba, întocmite după versiuni diortosite de mari cărturari arabi creștini. Continuarea lucrării a fost asumată de Atanasie Dabbās, care a primit în dar, la plecarea sa către Siria în 1705, materialul tipografic arab creat de Antim Ivireanul. Dabbās a continuat la Alep, într-o tiparniță înființată de el la reședința mitropolitană, lucrarea începută în Țara Românească. Următorul moment istoric al tiparului arab a fost imprimarea unor cărți arabe la Iași sub îngrijirea Patriarhului Silvestru al Antiohiei, călător în Moldova și în Țara Românească între anii 1735 şi 1747. El a imprimat la Iași, în tiparnița Mănăstirii „Sfântul Sava”, mai multe cărți în limba arabă, cu alfabet arab. Așa cum se întâmplase și mai înainte în Muntenia, tipăriturile arabe au fost realizate cu muncă, cheltuială și meșteșug românesc. Primind în 1746 ca metoc al Patriarhiei Antiohiene Mănăstirea „Sfântul Spiridon”-Vechi din București, Patriarhul Silvestru a adus aici călugări arabi care, sub îndrumarea tipografilor locali, au continuat activitatea începută la Iași, prin tăierea de poansoane și turnarea de litere arabe. Recolta ierarhilor antiohieni pe pământ românesc a fost bogată: au fost tipărite mai întâi în greacă și arabă două cărți liturgice arabe, un Liturghier la Snagov în 1701 și un Ceaslov la București în 1702, iar la Iași, Patriarhul Silvestru al Antiohiei a tipărit în 1745-1747 cinci cărți creștine, liturgice și polemice, numai în limba arabă. La Alep, în 1706 și 1711, Atanasie Dabbās a tipărit 12 titluri, începând prin a folosi litera arabă săpată de Sfântul Antim la Snagov și matrițele pe care acesta i le dăruise, care se regăsesc apoi identice sau copiate în multe dintre cărțile arabe pe care noi le studiem acum. În mod firesc, un proiect care să lămurească rolul esențial al tipografilor din Țările Române în transferul tiparului către creștinii arabi din provinciile otomane poate fi cel mai bine realizat la București.
Cum arată echipa desemnată pentru proiect şi cum i-aţi ales în calitate de director de cercetare?
Proiectul este realizat de o echipă formată din 17 cercetători din România și alte șase țări: Liban, Franța, Bulgaria, SUA, Turcia și Ucraina. Am conceput echipa astfel încât să acoperim împreună întreaga paletă de teme cuprinse în proiect: istoria tiparului, artele imprimeriei, istoria bisericească, politică și socială a spațiului creștin arabofon, relațiile Bisericilor Ortodoxe din Țările Române și Ucraina cu cele răsăritene, aspecte de filologie arabă, interferențele cu cultura greacă. În afară de mine, care sunt director științific al proiectului, Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, instituția-gazdă, este reprezentat de cinci membri ai echipei: Mihai Țipău, Radu Dipratu, Oana Iacubovschi, Nicholas Bishara și David Neagu. Avem două colege de la Kiev (Ucraina), specialiste în studii arabe și respectiv istoria artei bisericești răsăritene. Li se alătură patru colaboratori apropiați din Bulgaria, Turcia, Liban, Franța și SUA (rezident în Belgia), cu care am lucrat la unele dintre proiectele sus- menționate, precum și un expert în carte românească veche și un informatician supercompetent. Foarte important, echipa cuprinde cunoscători ai unui mare număr de limbi necesare pentru desfășurarea proiectului: română, arabă, greacă, siriacă, ucraineană, rusă, engleză, franceză și turcă (otomană și modernă).
În ce mă privește, mă ocup de 30 de ani de cercetarea relațiilor dintre români și creștinii arabi din Patriarhia Antiohiei, cu reședința la Damasc. Am publicat mai multe cărți, dintre care una a primit premiul Academiei Române în 2008: Dimitrie Cantemir, The Salvation of the Wise Man and the Ruin of the Sinful World, ediție arabă, traducere engleză, prefață, note și indici de Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cândea (Editura Academiei Române, 2006). A doua ediție a acestei cărți, revăzută și adăugită, am publicat-o în anul 2016 la Editura Brill (Leiden). De două decenii desfășor un amplu proiect de traducere din limba arabă și editare critică a Jurnalului arhidiaconului sirian Paul din Alep, care a călătorit timp de șapte ani (1652-1659), însoțindu-l pe tatăl său, Patriarhul Bisericii Antiohiene Macarie al III-lea Ibn al-Za’im, la Constantinopol, în Moldova, Țara Românească, Țara Cazacilor (Ucraina) și ținuturile Moscovei. A treia temă majoră de care mă ocup demult este chiar aceea a începuturilor tiparului arab: în 2016, anul dedicat de Biserica Ortodoxă Română tipografilor de carte bisericească, am publicat lucrarea Tipar pentru creștinii arabi. Antim Ivireanul, Atanasie Dabbās și Silvestru al Antiohiei la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, cu un Cuvânt înainte de IPS dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, și o Prefață a regretatului dr. Doru Bădără, un mare specialist al cărții vechi românești.
Pe lângă informaţiile cunoscute despre rolul Bisericii Ortodoxe Române de sprijinitoare a Locurilor Sfinte din lumea arabă, ce date noi aţi scos la iveală prin cercetarea corpusului de care vă ocupaţi?
Rezultatele cercetărilor echipei noastre se vor concretiza în monografii, ediții, studii și articole publicate în limba engleză în edituri de prestigiu din străinătate și, conform cerințelor ERC, pe portaluri Open Access, îndeplinind standardele cele mai înalte de performanță științifică ale secolului al XXI-lea. Am plecat de la un corpus de cărți arabe care cuprindea 40 de titluri. Între timp am mai identificat 9 titluri, care se vor adăuga celor în curs de descriere pentru catalogul pe care îl vom preda editurii De Gruyter în 2024. Sarcinile studierii acestor cărți sunt împărțite între membrii echipei: unii cercetează conținutul cărților, textele liturgice în devenirea lor istorică (originale, influențe, traduceri, diortositori, editori), iar alții aspectele de tehnică tipografică și artă a cărții (litera arabă, gravurile și elementele decorative), structura cărților. Istoria textelor liturgice și a Psaltirii, îndeosebi, necesită o revenire la sursele literaturii teologice și de ritual bizantin și antiohian. Vom înțelege astfel mai bine, la finalul proiectului, cum a evoluat viața bisericească în ținuturile aflate lungă vreme sub autoritatea Bizanțului sau la periferia lui, cu asemănările și deosebirile lor, date de particularitățile de civilizație creștină ale fiecărui neam și de condițiile în care și-au continuat viața spirituală după căderea Constantinopolului în 1453. Am putut decela deja influențe clare între tiparnița de la Lavra Pecerska din Kiev și cele câteva din Siria și Liban, având ca intermediar tipăriturile din Țările Române. Am avut acces recent la o carte complet necunoscută, primul Acatist al Maicii Domnului tipărit în arabă, fără informații despre loc, dată, diortositor ori tipograf. Astfel de necunoscute transformă munca de cercetare într-una de detectiv cultural. A identifica tiparnița și comanditarul acestei cărți înseamnă încă o izbândă pentru echipa noastră. Nu mă îndoiesc că puținele elemente pe care le avem vor conduce la plasarea acestei cărți la locul ei cronologic în corpusul studiat, cel mai probabil între cărțile tipărite în vremea și sub ascultarea Patriarhului Silvestru al Antiohiei (1724-1766).
Ce ne învaţă diplomaţia culturală de secol XVIII despre lumea în care trăim în prezent?
Lecțiile istoriei sunt numeroase și îndeobște nesocotite. Vom reține din periplul pe care îl facem printre cărțile tipărite în arabă cu sprijin din Țările Române că în secolul al XVIII-lea (și mai înainte, de altfel) relațiile dintre Bisericile de tradiție bizantină se manifestau prin felurite moduri de colaborare, menite să împlinească aspirații asemănătoare: generalizarea limbii vernaculare în cult și în cultura religioasă, educația creștină cu rădăcini în literatura patristică, apărarea Ortodoxiei și conservarea patrimoniului ei de ritualuri și așezăminte. Rezultă clar din cercetările noastre că sentimentul de apartenență la o cultură majoră - aceea bizantină - a asigurat supraviețuirea comunităților creștine din Levant și le-a ajutat să-și descopere propriul drum în societatea islamică în mijlocul căreia au trăit din 1516, când sultanul Selim I a cucerit Siria, avansând apoi năvalnic spre sud. Mai învățăm că, trăind timp de secole sub stăpânire otomană, creștinii răsăriteni au știut să conviețuiască în bună pace, să se întrajutoreze la nevoie, să se apere unii pe alții de pericole din diverse direcții - răsăritene ca și apusene - și să apeleze la ajutorul fraților creștini din Europa de Est de câte ori situația lor devenea insuportabil de grea. Planurile editoriale adoptate de tiparnițele arabe în secolul al XVIII-lea (Alep, Beirut și Deyr el-Shuweyr) demonstrează identitatea cerințelor care stăteau înaintea slujitorilor altarelor: Liturghierul, Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul, Apostolul, cărți de predici la marile praznice, mai târziu cărți îndreptate împotriva Uniației, scrise de marii cărturari greci. Citind ce tipăreau în arabă creștinii din Patriarhia Antiohiei avem sentimentul că suntem acasă, în aceleași vremuri cu ei. Este o lecție de conviețuire și împreună simțire pe care secolul al XXI-lea greu o mai poate oferi.
Reuşita echipei pe care o coordonaţi poate fi privită atât ca exemplu de bune practici, cât şi ca încurajare pentru tinerii cercetători români să propună subiecte locale de interes pentru mediul academic internaţional. Ce recomandări aveţi în acest sens?
Istoricii, teologii, filologii, istoricii de artă și arheologii români sunt cunoscuți și apreciați în mediile academice internaționale. Ei sunt capabili să se exprime perfect în scris în numeroase limbi pe lângă cea maternă și publică de câteva decenii în reviste academice peer reviewed, înregistrate în baze de date internaționale, potrivit cerințelor acestor vremuri. Secretul succesului proiectelor românești rămâne însă caracterul local și specificul național, mult apreciat într-o lume occidentală care se străduiește să țină seama - să fie politically correct - de toate culturile care alcătuiesc marele conglomerat european. Să găsim, așadar, noi, cercetătorii români, acele teme care completează harta culturală a Europei. Să ne ocupăm, lucrând în condițiile excelente oferite de finanțarea prin granturi europene, de marii umaniști ai secolelor XVI și XVII din Țările Române, de formarea civilizației românești între granițele schimbătoare care s-au cristalizat în statul român modern, de relațiile românilor cu statele vecine - politice, diplomatice, artistice - și de dăinuirea românilor în tradiția ortodoxă, pe care au susținut-o în întregul spațiu post-bizantin, mare parte căzut sub stăpânire islamică, în vâltoarea istoriei. Mai trebuie curaj și răbdare, pentru a nu ceda în fața multelor obstacole în evoluția proiectului, îndeosebi administrative. Dificultățile în derularea unui proiect ERC pot fi depășite dacă avem credință și nădejde în Dumnezeu că, dacă facem tot ce putem pentru a ne cheltui talanții cu chibzuință, înmulțindu-i, El ne va călăuzi să ajungem cu bine la limanul pe care îl reprezintă încheierea unui proiect european cu toate angajamentele asumate duse la bun sfârșit. Cei care pornesc pe acest drum nu lucrează doar pentru ei și cariera lor academică. Prin efortul lor în realizarea unui proiect finanțat de Consiliul European pentru Cercetare, ei pun în lumină calitățile cercetării din instituția-gazdă și, până la urmă, puterea creatoare a civilizației în care s-au născut.
