Să ne trăim credinţa luminos, actual şi profund

În urmă cu câteva zile, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales pentru Episcopia Huşilor un nou ierarh, în persoana Preasfinţitului Ignatie Trif. Cu o experienţă pastorală deosebită, dobândită prin slujirea românilor aflaţi în străinătate, Preasfinţia Sa vede numirea pentru eparhia moldoveană ca pe o responsabilitate uriaşă şi are în vedere mai multe priorităţi în misiunea de curând încredinţată. Despre ce l-a învăţat Occidentul şi cum va aplica în ţară ceea ce a dobândit acolo, aflăm în interviul de faţă.

Ce înseamnă pentru Prea­sfinţia Voastră alegerea ca ierarh pentru scaunul episcopal de la Huşi, o eparhie cu istorie şi tradiţie de mai multe secole între cele ale Moldovei?

Cred că se înţelege de la sine că este o foarte mare responsabilitate, având în vedere că eparhia Huşilor este una istorică, cu experienţă frumoasă, binecuvântată, şi trag nădejde că şi oamenii sunt tot la fel.

Sigur, responsabilitatea acea­sta presupune o foarte mare atenţie faţă de tot ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat, faţă de poporul Lui care trebuie slujit cu foarte multă abnegaţie, sinceritate şi mai ales cu deschidere de inimă.

Gândurile pe care le am la ­început de drum sunt în primul rând cele de smerenie şi de ­nădejde că Dumnezeu le va rândui pe toate aşa cum se cuvine.

În urmă cu 6 ani, la 24 octombrie 2011 eraţi ales Episcop-vicar pentru Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei. Acum păstorirea Preasfinţiei Voastre se mută la Huşi. Practic, în străinătate slujeaţi fiilor şi nepoţilor celor rămaşi în ţară. Astăzi vă întoarceţi la părinţii şi bunicii lor. E un fel de continuitate? Cum o percepeţi?

Într-adevăr, aceasta a fost pentru mine, duhovniceşte, pastoral vorbind, o perioadă minunată şi cu foarte multe bucurii. Bineînţeles, specificul pastoraţiei în Occident este diferit faţă de cel din România. Însă există o constantă general valabilă, şi anume, capacitatea aceasta a noastră, a slujitorilor, de a-L descoperi, de a-L propovădui pe Hristos într-o manieră luminoasă, frumoasă şi în acelaşi timp extrem de actuală. În Hristos, putem spune cu cea mai mare certitudine, nu se poate vorbi de vârste. Toţi ne trăim credinţa indiferent cum suntem, părinţi, bunici, copii, tineri. Ne-o trăim aşa cum ne-a descoperit-o El în Evanghelia Sa. Pentru mine este o binecuvântare acest fapt, deoarece, dacă nu erau aceşti părinţi, aceşti bunici, nu aveam copiii, tinerii care au plecat acolo, în Occident, să-şi găsească un trai mai bun, deşi cu gândul perpetuu de a se întoarce acasă, cu gândul la tot ceea ce au dobândit în familiile din satele şi oraşele din ţara lor natală.

Cred că lucrurile nu se vor schimba foarte mult, ci vor exista doar anumite nuanţe legate de pastoraţie.

Veniţi după câţiva ani de slujire în Occident. Ce v-a învăţat Occidentul? Cum credeţi că veţi fructifica această experienţă în ţară?

Acolo, în străinătate, am învăţat ce înseamnă responsabilitate maximă faţă de sufletul fiecărui om. Românii din Occident, ştim foarte bine, sunt departe de casă, departe de ţară, departe de cei ai lor, practic, de căldura familiei în care ei au crescut. Atunci, este foarte important să compensăm această căldură prin credinţă, prin trăirea vieţii liturgice, prin racordarea la tradiţiile pe care le avem noi, ca în modul acesta să oferim, cât se poate spune, un spaţiu în care să simtă ei că aduce cu tot ceea ce înseamnă pentru ei, la modul generic, acasă.

În primul rând am învăţat, deci, această responsabilitate maximă faţă de fiecare suflet, apoi, căldura pe care trebuie s-o dăruim credincioşilor şi un foarte mare respect pentru viaţa privată a oricărui om. Să mă explic, ceea ce am spus acum poate suna un pic cam general: am în vedere faptul de a avea o anumită discreţie, gingăşie şi nobleţe faţă de tot ce ţine de universul lăuntric al unui om. Evident, toate acestea există şi în România, nu se pune problema. Dar aşa simt eu acum, că ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am deprins acolo.

Ar mai fi încă un lucru. Trăind în Occident şi fiind minoritar, cel puţin din punctul de vedere al credinţei, al confesiunii de care aparţinem, într-un fel, acest ­aspect te şi responsabilizează să fii foarte atent cu comunitatea, să încerci să-i aduni, să-i ţii cât mai aproape de Biserică şi să te implici un pic mai mult, să fii angajat şi entuziast în tot ceea ce înseamnă conştientizarea, importanţa apartenenţei la Biserică, conştientizarea a tot ceea ce presupune credinţă. Să ştii pentru ce crezi, în ce crezi.

Putem spune, aşadar, că românii, plecând în străinătate, au devenit mai credincioşi şi mai patrioţi, mai atenţi cu identitatea lor religioasă şi naţională?

În general se întâmplă lucrurile acestea. Sunt oameni - avem nenumărate mărturii ale lor, ale celor care în ţară nu mergeau la biserică (chiar dacă ea se afla la câţiva paşi de casa lor) - care au redescoperit Biserica acolo, în Occident, iar acum sunt în stare să bată sute de mile pentru a participa la o slujbă, pentru a căuta Liturghia, spovedania, această trăire frumoasă în Hristos.
Se poate vorbi de o redescoperire a lui Dumnezeu, mult mai profundă şi mai conştientă. Aici este cheia, aceasta ar trebui cel puţin să fie axa pe care să ne concentrăm cel mai mult. Adică să reuşim să-i determinăm pe oameni să fie conştienţi de credinţa pe care au moştenit-o. Dar conştienţa aceasta să se manifeste în primul rând prin înţelegerea credinţei, prin asumarea şi „metabolizarea” ei, ca mai apoi să poată fi transmisă cu foarte multă uşurinţă copiilor şi generaţiilor viitoare.

Aţi vorbit despre câteva aspecte ale pastoraţiei în Occident. În ce credeţi că ar consta dificultăţile pastoraţiei acasă?

Nu prea îmi plac aceste... nu neapărat polarizări, ci poziţionări. Cred că Hristos trebuie mărturisit oriunde. Există, fireşte, anumite specificităţi, trebuie să te adaptezi la ele, iar Dumnezeu ne ajută să descoperim strategiile, ne dă puterea de a-L mărturisi într-o lume care abdică de la valorile Evangheliei, o lume tot mai copleşită de fenomenul acesta al secularizării.

După anii de slujire ca ierarh, ce puteţi spune despre misiunea unui episcop? E grea crucea pe care o duce?

Evident că este grea crucea noastră, a celor care suntem episcopi, deşi eu sunt foarte tânăr în această demnitate şi nu am competenţa de a vorbi atât de lejer despre ce înseamnă crucea unui episcop.

Am această nădejde că această cruce este din Crucea lui Hristos. Şi dacă ne-am asumat să slujim lui Dumnezeu, să slujim oamenilor. Când este o fărâmă de dragoste, de bucurie în tot ceea ce facem nu se mai poate vorbi de greutate. În general, noi, când vorbim despre Cruce o asociem cu jertfa, cu poticnelile, cu momentele de decădere. Însă cred că Crucea nu reprezintă doar ceea ce tocmai am enumerat. Crucea înseamnă, în primul rând, dragoste, adică ceea ce ne învaţă Hristos. Şi dacă este aşa, atunci însăşi dragostea este o cruce pe care o porţi şi o duci peste tot, oriunde eşti chemat să-L propovăduieşti pe El.

Ce priorităţi pastorarale v-aţi stabilit pentru eparhia Huşilor?

Aşa cum am amintit în cuvântul rostit după alegerea mea în cadrul Sfântului Sinod, încerc să-i slujesc pe oameni cu foarte multă dăruire, deschidere, căldură şi dragoste. Apoi, cred că se impune o anumită concentrare pe dimensiunea social-filantropică a slujirii Bisericii, pentru oamenii aflaţi în suferinţe şi în lipsuri materiale severe. La acestea se adaugă de la sine o atenţie sporită faţă de pastoraţia tinerilor, concretizată prin cateheze, prin tot felul de activităţi care să ajute la aprofundarea frumuseţii şi conţinutului atât de minunat al credinţei noastre ortodoxe.

În final, vă rog să adresaţi un mesaj către cei care vă aşteaptă să-i păstoriţi duhovniceşte, atât credincioşi simpli cât şi preoţi.

Să ne trăim împreună, frumos, credinţa, să încercăm să dăruim cât mai multă lumină unul înspre celălalt şi, desigur, lucrul esenţial, să fim toţi branşaţi la Hristos. Să fim conectaţi, să ne adăpăm din tot ceea ce înseamnă Hristos, Evanghelie şi viaţa atât de bogată a Bisericii noastre.