Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Safta Brâncoveanu, unul din cele mai fascinante personaje feminine din istoria noastră

Safta Brâncoveanu, unul din cele mai fascinante personaje feminine din istoria noastră

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Interviu
Un articol de: Răzvan Mihai Clipici - 28 Oct, 2020

Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici este descendent din vechea familie boierească a Bălăcenilor, strămoșii săi având legături de sânge cu familia Brâncovenilor. Cu această familie, Safta Balș, fiica vornicului Tudorache Balș, s-a înrudit în anul 1793 prin căsătoria cu banul Grigore Basarab Brâncoveanu, ultimul descendent direct din neamul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. În cele ce urmează, academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici ne vorbeşte despre personalitatea Saftei Brâncoveanu și despre rolul pe care l-a avut ea în dezvoltarea activităților filantropice din Țara Românească și Moldova la începutul secolului al 19-lea.

Domnule academician, sunteți efor testamentar al Așezămintelor Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa și aveți legături de sânge cu ctitorii acestora. În această calitate, vă rugăm să ne vorbiți despre personalitatea Saftei Brâncoveanu, unul dintre binefăcătorii acestor așe­zăminte.

Pentru mine este unul din cele mai fascinante personaje feminine din istoria noastră națională. Interesantă prin personalitatea ei, interesantă prin destinul ei, interesantă prin cultura ei. Moldoveancă, fata lui Toderică Balș, care fusese caimacam al Moldovei, și a lui Zoe Rosetti, născută și crescută într-un mediu aristocratic foarte rafinat, într-o perioadă în care Iașiul trăia deja într-o anumită inflorescență, pentru că, în afară de români, în afară de greci, în perioada în care s-a format ea și a trăit acolo, au revenit refugiații din armata napoleoniană, după înfrângerile din Rusia, și știți că familiile au rămas și se găsesc și astăzi în capitala Moldovei.

A primit o educație deosebită, extrem de religioasă. Mama ei, Zoe - unii zic Profira, nu știu care este numele adevărat -, chiar spre sfârșitul vieții, după moartea soțului ei, s-a retras la Mănăstirea Văratec, sub numele de Elisabeta Balș. A primit o educație așa cum se primea atunci în rândul boierilor, mai ales de la Iași. Vorbea grecește, vorbea sigur franțuzește, românește nici nu se mai discută, și, din amintirile păstrate în tradiția familiei, era o persoană cultivată. Nu a fost la școală pentru că nu exista atunci. A fost educată acasă, așa cum se făcea pe vremea aceea.

A avut norocul să se căsătorească cu Grigore Brâncoveanu, care era în Țara Românească mare boier, foarte bogat, urmaș al lui Constantin Brâncoveanu. Când Ahmed al III-lea a hotărât să suprime toată descendența masculină a lui Brâncoveanu, a scăpat bunicul lui, Constantin (care avea un an), astfel încât continuitatea familiei s-a realizat până la Grigore Brâncoveanu. Tatăl lui, Manole, al cărui portret îl am în casă, a fost și el un personaj important care a făcut din Grigore Brâncoveanu un boier cărturar, extrem de patriot. Mitropolitul Veniamin Costachi îl admira foarte mult de acolo din Moldova, un om de un deosebit rafinament și în plus moștenise marea avere a Brâncovenilor.

Safta Brâncoveanu, odată măritată cu bărbatul ei, s-a găsit în fața unei probleme foarte dificile. Nu a avut copii. Grigore Basarab Brâncoveanu era ultimul urmaș în viață al lui Constantin Brâncoveanu și voia neapărat să i se continue măcar numele, și atunci a adoptat o fată, pe Zoe Mavrocordat, fiica Ecaterinei Balș care era sora ei. Mormântul și statuia ei se găsesc în Biserica Domnița Bălașa. Această Zoe Mavrocordat a fost educată și a moștenit nu numai numele, devenind Zoe Basarab Brâncoveanu, ci și averea Brâncovenilor. S-a măritat cu Gheorghe Bibescu, viitorul domnitor, a avut mai mulți copii, dar primul dintre ei a fost numit Brâncoveanu și din acest Brâncoveanu se trag Brâncovenii care mai trăiesc astăzi la Paris și care nu mai sunt de fapt Brâncoveni, ci Bibești. De altfel, în Almanahul Gotha, care este catalogul nobilimii europene, la numele de familie Brâncoveanu spune dedesubt Casa Bibescu. A rezolvat-o, așa, prin două adopțiuni, și a reușit într-un anumit fel, în ciuda faptului că nu a avut copii, să continue numele lui Brâncoveanu. Totuși, din punct de vedere biologic, sigur că Grigore Basarab Brâncoveanu a fost ultimul Brâncoveanu adevărat.

Din cele pe care ni le-ați prezentat constatăm că cei doi, Safta Brâncoveanu și soțul său, Grigore Basarab Brâncoveanu, erau niște oameni evlavioși, apropiați de Biserică. Cum și-au arătat dragostea de Dumnezeu?

Amândoi erau foarte credincioși, și acest lucru se reflectă și în grija pe care au avut-o pentru anumite mănăstiri și biserici. După câte îmi aduc aminte, s-au ocupat în primul rând de Biserica „Sfânta Treime” din Brașov, acel locaş mic, ascuns în Piața Sfatului, pe strada George Barițiu. De ce? Pentru că acolo era înmormântat Manole Brâncoveanu, tatăl lui Grigore și socrul Saftei! Au înzestrat-o, au aranjat-o și este o biserică reprezentativă. S-au ocupat de Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea, care era o ctitorie veche a Craioveștilor, și s-au ocupat și de Mănăstirea Viforâta, care era veche, făcută de Vlad Înecatul și care se află în județul Dâmbovița. Aici găsim portretul Saftei și al lui Grigore Brâncoveanu. Pe lângă bisericile pe care vi le-am spus, a reușit prin anii ’40 ai secolului al 19-lea să ridice al treilea locaș al Bisericii Domniței Bălașa. Primul a fost ridicat de Domnița Bălașa, însă, din cauza terenului care nu era unul foarte solid și era subminat de apele Dâmboviței, nu a rezistat. A mai fost o a doua biserică în stil gotic și apoi Safta Brâncoveanu a făcut-o pe aceasta, a treia, care din nefericire nici ea nu a durat, și a fost făcută, până la urmă, a patra biserică, de Nicolae Bibescu. Construirea acestei biserici este un lucru important, pentru că Biserica Domnița Bălașa este un simbol al Ortodoxiei românești și în special al opulenței familiei Brâncovenilor, o biserică mare, monumentală, care are și particularitatea aceasta: este oarecum din punct de vedere arhitectural puțintel ecumenică, adică are elemente orientale, neobizantine, are și elemente occidentale, mai ales vitraliile respective pe care arhitecții germani, alături de Orăscu, le-au introdus atunci când au construit ultima biserică.

Safta Brâncoveanu a avut foarte multă grijă de Biserica Domnița Bălașa și a înzestrat-o, a adăugat la moșiile vechi pe care le avea alte moșii, pentru că era și este o biserică funda­țională care trăia prin propriile sale averi reprezentate de moșiile date de către Domnița Bă­lașa Brâncoveanu și ceilalți ctitori.

Cum s-a remarcat Safta Brâncoveanu în plan filantropic?

Avea o deschidere spre filantropie. Ierarhul Neofit Scriban spunea că-și exercita actele filantropice în tăcere, fără să se bată cu pumnul în piept, cum spunea el, fără să știe stânga ce face dreapta. A fost o persoană darnică. Era și foarte bogată și a ajutat foarte multă lume.

În același timp, unul dintre cele mai frumoase lucruri care ne-au rămas de la Safta Brâncoveanu este Spitalul Brâncovenesc. Ea a vrut să ajute oamenii săraci. Biserica Domnița Bălașa avea deja un cămin de bătrâni. Avea la un moment dat și o mică școală, dar nu era suficient acest orfanodrom pentru viziunea filantropică pe care a avut-o Safta Brâncoveanu, și atunci s-a gândit să facă și un spital. A fost un spital interesant, pentru că prima grijă pe care a avut-o a fost să fie un loc în care să nu se plătească. Deci, era un spital privat. Nu era finanțat de stat. Se autofinanța prin moșiile pe care le-a primit. Safta Brâncoveanu a organizat acest așezământ de îngrijire a sănătății ca spital de urgență, unul care avea și secție de chirurgie și care a evoluat după aceea. Bibescu Vodă l-a amplificat, după aceea spre sfârșitul secolului al 19-lea s-a dezvoltat mai mult. În București, în prima jumătate a secolului  20, Spitalul Brâncovenesc a fost refăcut pentru că a avut de suferit în timpul războiului o mulțime de ravagii.

Când am lucrat eu în Spitalul Brâncovenesc, era ultima clădire pe care o făcuseră Brâncovenii, Fundația Brâncoveanu, și una din marile instituții spitalicești ale Bucureștiului care reunea mai multe clinici: Clinica de Boli Interne, Clinica de Balneologie, care era tot o clinică de boli interne, dar și cu profil balneologic. Era o Clinică de Ortopedie foarte bine dezvoltată și era marea Clinică de Chirurgie unde au lucrat chirurgi mari, cum este Ernest Juvara, și alții care au făcut cinste medicinei românești. Eu am fost intern la Clinica de Chirurgie a profesorului Iacobovici acolo. Și acum, când sunt mulți ani de atunci, îmi amintesc de această vreme și îmi dau seama cât de prestigios era acest spital.

Spitalul însă mai era flancat și de un cămin de bătrâni, de o maternitate, una dintre cele mai bune maternități. Nu era maternitate de lux, cu plată, ci una gratuită, pentru populația orașului. Maternitatea de la Spitalul Brâncovenesc se afla în spatele clădirii și chiar în fața ei era statuia Domniței Bălașa, care a fost mutată pe urmă lângă biserică. Exista un corp și spre Dâmbovița, unde acum sunt niște blocuri, în care erau unități de consultare ambulatorie, adică un fel de policlinică. Am dat și eu consultații acolo. Să nu uităm că din această policlinică a fost lansat cel mai mare cardiolog al nostru, Constantin Iliescu, care acolo și-a început activitatea, care s-a continuat pe urmă cu ASCAR-ul și cu marele Serviciu de cardiologie „Constantin Iliescu” ce se găsește acum la Spitalul Fundeni. Deci a fost un spital de tradiție!

Ce s-a întâmplat cu Spitalul Brâncovenesc după instaurarea regimului comunist în România?

Întâi a fost o naționalizare a Spitalului Brâncovenesc, în anul 1948. Unul dintre primele acte făcute de Guvernul Groza a fost naționalizarea spitalelor. Naționalizarea Spitalului Brâncovenesc a fost făcută împreună cu naționalizarea maternității și a căminului. Eu aveam toate actele acestea, pe care i le-am dat părintelui Ștefan Ababei să le păstreze la biserică. Am văzut, am urmărit toate etapele, frământările care au dus la izgonirea bătrânilor din cămin, închiderea maternității și transformarea ei, preluarea spitalului și preluarea moșiilor.

Aici a intervenit ceva care dovedește viziunea interesantă a doamnei Safta Brâncovea­nu. Domnița Safta Brâncoveanu, când a făcut ­spitalul, i-a dat un regim fundațional. Exista deja Fundația Așezământul Bisericii. Această fundație conducea și biserica, și spitalul. Dar a introdus o clauză extraordinară. A spus că ­gestiunile sunt separate. În realitate, au fost două fundații separate, conduse de aceiași efori. Eforii erau boieri care trebuiau să facă parte din familia Brâncovenilor și președintele eforilor era mitropolitul țării, pe vremea aceea nu aveam încă patriarh.

Când a început naționalizarea, Patriarhul Nicodim a sărit pe această clauză și a explicat guvernanților respectivi că spitalul depinde de fundație, dar nu de toată fundația, ci numai de acea parte care era destinată spitalului. A zis: naționalizați-o pe acesta, dar lăsați Fundația Bisericii liberă. Și Fundația Bisericii n-a fost confiscată atunci și a rămas și persistă până astăzi! Vedeți cum o idee de tip administrativ, care părea așa, o idee de simplificare sau de clarificare birocratică și financiară, a avut efecte formidabile în 1948, când fundația, Așeză­mântul Biserica Domnița Bălașa, a scăpat cu toate moșiile care îi erau atribuite de Brâncoveni și le-a păstrat până în ziua de astăzi.

Ați vorbit despre faptul că spitalul în perioada comunistă a continuat să funcționeze, dar de data aceasta confiscat de stat. Ce s-a întâmplat în anii ‘80 cu spitalul?

Spitalul a continuat să funcționeze pe tradiția brâncovenească. I se spunea Spitalul Așezămin­tele Brâncovenești și profesorii și membrii și cei care au lucrat ca interni acolo aveau un fel de respect față de acest spital, care era unul foarte bun și excepțional prin calitatea personalului și modul cum erau îngrijiți bolnavii.

Nu știu ce l-a apucat pe Ceaușescu, a vrut să renoveze partea aceea a Bucureștiului și, orbit de orgoliul lui și întunecat de lipsa sa de cultură, nu a înțeles că spitalul cu tot ce era în jurul lui și biserica făceau parte din patrimoniul cultural și științific al României. Atunci lucrurile au fost foarte confuze. Să vă spun o poveste pe care o știu de la un martor ocular. Ceaușescu s-a dus cu câinele lui acolo și când i se prezentau spitalul și clădirile respective, câinele a fugit după o pisică. Ceaușescu l-a chemat, câinele nu a vrut să revină. A fost prins mai târziu și a revenit zgâriat de pisică. Prima dramă: „Aoleu, dacă pisica este turbată, ce facem?! Să căutăm pisica”. Asta a fost problema personalului. Cea­u­șescu a făcut un complex, câinele nu l-a ascultat, a devenit nervos, a început să gesticuleze, nimeni nu a mai înțeles nimic. După aceea mi-a trimis răspuns prin Dincă, era atunci primarul Bucureștiului, și prin Tamara Dobrâncă. Se pare că el nu a vrut să distrugă spitalul și s-a înțeles greșit. El a vrut să renoveze spitalul acela și se pare că i-a destituit și i-a pedepsit în felul lui pe cei care au luat deciziile respective. Era un om care își cam transfera responsabi­litățile atunci când nu îi conveneau.

Considerați că Doamna Safta Brâncoveanu a fost ctitor nu numai de spital, ci și de școală medicală prin construirea acestui spital?

Spitalul era un centru medical de o valoare extraordinară. Școala de la Brâncovenesc a rămas în mintea medicilor, sigur, acum au murit mulți, au mai rămas doi-trei care să ducă tradiția mai departe. Dar așa este, indirect a contribuit la dezvoltarea, înflorirea și creșterea prestigiului școlii medicale românești, pentru că echipele de medici care au condus departamentele Spitalului Brâncovenesc au fost de primă clasă. Eu i-am apucat pe profesorul Iacobovici, chirurg de primă mână, pe adjunctul lui Porumbaru, profesorul Alexandru Rădulescu, care era unul dintre cei mai mari ortopezi, Băltăceanu care era la medicina balneologică și alții care au fost personalități remarcabile. A fost un templu al medicinei românești și de aceea mi-e necaz și îmi pare rău că a fost distrus și ca instituție.

Ce a ales să facă Safta Brâncoveanu după moartea soțului său?

Safta Brâncoveanu, una dintre domnițele cele mai integrate în societatea bucureșteană, elegantă, foarte bogată, după ce a murit soțul ei, s-a retras la mănăstire, imitând-o pe mama ei. A devenit schimonahie la Mănăstirea Văratec și mulți ani mai târziu, după ce a murit, a fost ridicat acolo un monument foarte frumos al Saftei Brâncoveanu pe un tron, flancată de lei încastrați la baza jilțului princiar, făcut de sculptorul Ion Jalea.

Din păcate, în mediul urban nu există nici o stradă Safta Brâncoveanu, nu există nici o amintire a acestei mari filantroape care a dăruit Bucureștiului unul din spitalele cele mai bune, ai cărui șefi au fost profesori mari care au format sute și sute de medici de mare calitate, prin exemplul lor, prin sacrificiul lor și felul cum s-au purtat cu bolnavii.

Safta Brâncoveanu apare ca o persoană care merită să fie consacrată, cunoscută mai mult. Poate că eu nu mai apuc, că mai am de trăit câteva luni, câțiva ani, dar și orașul București ar trebui să-și aducă aminte de ea. Să numească o piață, o stradă și poate să se refacă Spitalul Brâncovenesc. Poate că se va putea face un spital care să primească numele lui Brâncoveanu, poate chiar sub egida Patriarhiei, care să continue într-un fel tradiția prin înființarea unor clinici de mare valoare din punct de vedere profesional, un spital dedicat lui Constantin Brâncoveanu și Saftei Brâncoveanu, care sunt modele de comportament.

Citeşte mai multe despre:   Safta Brâncoveanu