După un drum lung şi aspru, prilejuit de Postul cel Mare, am ajuns şi în ultima duminică dinaintea Paştilor. Duminica Floriilor sau sărbătoarea Floriilor, cum i se mai spune, este prilej de bucurie pentru toţi creştinii. Cei mici se prind de cei mari şi merg împreună la biserică, cu ramuri de salcie înverzite în mâini, pe care la întoarcerea acasă le aduc sfinţite, pline de binecuvântări menite să le purifice trupul, casa şi familia. Citiţi mai jos un interviu cu Doina Işfănoni, director ştiinţific al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", care a avut amabilitatea să împărtăşească cu noi trăirile care o leagă de această sărbătoare, ca etnograf, dar şi ca om.
Povestiţi-ne, vă rugăm, o experienţă personală legată de sărbătoarea Floriilor
O experienţă interesantă am trăit în Bucovina. Am participat la o sărbătoare de Florii, la Voitinel, o localitate în care trăiesc nişte buni prieteni de-ai mei. Am rămas plăcut impresionată, în primul rând, de ritualul aducerii ramurilor de salcie în biserică, încă din Sâmbăta lui Lazăr, pentru a fi sfinţite în Liturghia de duminică. Am avut, apoi, bucuria de a-i vedea pe oamenii de acolo, cum cu mic, cu mare, toţi primeniţi, au mers la biserică.
Asta mi-a creat o stare de bucurie enormă, o repet. Pentru mine, sărbătoarea şi mersul la biserică înseamnă o depăşire a stării obişnuite, iar în Voitinel am regăsit acest sentiment. Îmi amintesc de felul cum ieşeau pe poarta caselor lor, copii, bătrâni, bărbaţi, uneori şi familii integrale, şi se îndreptau spre biserică. Mulţi s-au împărtăşit la acea slujbă de Florii. De asemenea, au aprins lumânări pentru memoria celor răposaţi, iar toată lumea a ascultat slujba într-o stare de respect şi de tihnă.
Aceeaşi atmosferă s-a păstrat şi în momentul în care oamenii, după ce preotul i-a miruit, au primit ramurile sfinţite. Chiar dacă credincioşii au venit în număr mare la biserică, salcia a ajuns pentru toţi. Sunt atitudini şi un mod comportamental pe care în oraş nu le mai regăsim. Participarea mea la această sărbătoare a fost cumva şi ca o carte de etnografie, pe care am îmbogăţit-o prin participarea la slujbele din Săptămâna mare, inclusiv la slujba de Înviere şi în prima zi de Paşti.
Spun ca o carte, deoarece foarte multe lucruri pe care le-am descoperit în urma lecturilor mele oamenii continuă să le săvârşească în acea localitate - de la ţinuta frumoasă până la evlavia cu care îşi asumă slujba, apoi la comportamentul civilizat cu ramurile de salcie. Întorcându-mă acasă, împreună cu gazdele mele, am regăsit grija faţă de copiii mici, grija faţă de animale, şi de-abia la urmă grija pentru ei înşişi, gospodarii casei. Este foarte interesant cum firescul gestului spune mai mult decât cuvântul. Oamenii aceştia continuă să facă nişte lucruri aproape din reflex. Nu-ţi mai pot decripta toate înţelesurile, dar ei continuă să facă aceste gesturi.
Ceea ce am putut constata şi mi-a făcut multă plăcere - în momentul în care omul observă că respecţi gestul lui, că eşti interesat, nu ca să-l pui în dificultate, ci, dimpotrivă, din interes, el devine, deodată, sfătos. Dacă nu ştie el, sigur găseşte doi, trei în jur sau îndeamnă să mergem împreună la mama x, pentru că ea "sigur n-a uitat". Te poartă ca pe un oaspete special şi nu poţi decât să resimţi bucurie în încercarea ta de a-i înţelege şi în dorinţa lor de a-i cunoaşte. Sigur, şi din partea ta ca cercetător, trebuie să existe o anumită deschidere, o anumită umilinţă, dacă vreţi, să nu faci pe "atotcunoscătorul", pentru că omul se inhibă şi nu mai are nici un fel de bucurie în a-ţi împărtăşi ce ştie el.
Când familiile mai tinere nu ştiu ceva, merg la cei mai în vârstă să afle. Aşa am auzit, spre exemplu, despre una din practicile existente în zonă, legat de Florii, cea care se referă la înghiţitul unui peşte mic, de viu. În acest fel consideră pescarii că îşi asigură norocul. Este vorba de simbolismul peştelui, legat de numele şi activitatea lui Hristos, în perioadele în care creştinismul era trecut ca atitudine în afara legii. Pe atunci, proscrierea constituia un element de marcare a confesiunii doar prin anumite simboluri - miel, peşte -, substitute prin care creştinismul se exprima cumva public şi cei ce împărtăşeau aceleaşi convingeri se puteau aduna.
Unii mi-au povestit - aspect atestat de literatura de specialitate - cum că aveau semeţia de a da anafură pe apa râului sau a lacului, ca în felul acesta peştii să tragă la ei.
Smerenia mlădiţelor, smerenia oamenilor
Aţi simţit într-un fel deosebit trăirea sărbătorii, dată fiind prezenţa dumneavoastră în mijlocul acelor oameni şi în acel spaţiu?
Pot să spun că pentru mine, ca orăşeancă (sunt născută pe asfaltul Bucureştiului, deşi am avut popasurile copilăriei la ţară, la bunici), această experienţă m-a ajutat să fac o legătură între amintiri. Să mi-o aduc în minte pe bunica, cu o serie de cuvinte, de gesturi, de activităţi, pe care acum, punându-le într-o succesiune logică de acte ritualice, mi le pot asuma. Aşa am învăţat să fac pască, trăind în Bucovina momentele premergătoare Paştilor. Aşa am învăţat să o fac rotundă, şi am înţeles de ce trebuie rotundă, am învăţat să fac pe ea crucea răstignirii şi să împletesc de jur-împrejur "funia timpului". Aşa am învăţat, chiar şi ca reţetă gastronomică, să ştiu să apreciez cantităţile şi calităţile cuvenite pentru aluat.
Am mai învăţat că e bine ca la marile sărbători să fac cu mâna mea câteva lucruri, care ţin, iată, de simbolurile pascale. De exemplu, îmi fac singură aluaturile, nu le cumpăr de-a gata, ştiu să-mi înroşesc ouăle, nu le iau de la market. Poate că există un drum iniţiatic în ceea ce faci, pentru că, atunci când pui ingredientele, frămânţi aluatul şi modelezi viitorul cozonac sau pasca, ai un tip de trăire. Aceste sortimente culinare devin ofrandă. Eu numesc treaba aceasta hrană cu suflet, pentru că există un fel de sacrificiu al tău pentru ceilalţi şi există acolo o bucurie a ta, dar şi o răsplată pur morală, de apreciere a celorlalţi faţă de ceea ce tu ai fost în stare să faci. Nu este vorba de o excelenţă a feminităţii, ci este o recunoaştere, dacă vreţi, a smereniei acesteia. Am învăţat toate acestea şi, de asemenea, că nu am voie să lipsesc de la slujba de Înviere.
Revenind la sărbătoarea Floriilor, care este simbolistica ramurii de salcie?
Ca orice element cu valoare simbolică, salcia capătă de Florii calităţi, care o fac să depăşească starea normală. Nu mai este o ramură banală a unui copac de pe malul apei. Devine, deodată, un simbol al intrării slăvite a lui Iisus în Ierusalim, când toată lumea a văzut ultima dintre minunile Sale, cea a învierii lui Lazăr din Betania, după 4 zile, promiţându-ne şi nouă această înviere, această viaţă de după moarte, pe care, noi, cei ce credem, vom reuşi să o dobândim.
Salcia este şi simbol al abundenţei, al fertilităţii. Civilizaţiile orientale au o sumedenie de credinţe legate de fertilitatea salciei, ajutătoare în multiplicarea realităţii existente. Este asociată cu feminitatea. Este un exemplu de ceea ce înseamnă rodnicie în condiţii extrem de precare. Se şi spune că, acolo unde o rămurică de salcie cade, ea poate prinde rădăcini.
Binecuvântarea Fecioarei Maria
De aici şi similitudinea cu credinţa creştină. Orice rămurică, orice sâmbure de credinţă, dacă găseşte pământ fertil, suflet bun, va deveni un arbore, o corolă de lumină lăuntrică
Exact. Aceasta este fantastica conexiune, zic eu, între ceea ce înseamnă această spiritualitate precreştină şi modul în care decupajul creştin a ştiut să funcţioneze, asigurându-i continuitatea de gândire. Este, după mine, şi partea de ortodoxie pe care eu o trăiesc, mi-o asum şi o declar cea mai creativă şi cea mai potrivită sufletului şi minţii omeneşti, pentru că nu "a tăiat tradiţia", ci a reuşit să o includă, să o metamorfozeze, într-un sistem de gândire novativ. Este ca atunci când urci muntele, ca să poţi să cuprinzi întreaga lumină. Ce frumoase sunt toate legendele Fecioarei Maria, care îl căuta pe Iisus răstignit. Tot acel drum iniţiatic care, dacă vrem să ne gândim dincolo de mit, sigur că are puteri mobilizatoare, virtuţi formative. Ne arată cum trebuie să fim: neînduplecţi în ideea de a căuta ceea ce ne propunem, de a-L căuta pe Fiul răstignit. Acest drum al Fecioarei, care se întâlneşte cu broasca, cea care spune că nu e nici o nenorocire că i-a murit un fiu, şi ea având şapte brotaci care i-au murit toţi, aşa că nu trebuie să se văicărească. Din această cauză, Sfânta Fecioară o blesteamă, pentru că ignoră şi nu acordă dreptul vieţii. Broasca este pedepsită să moară, dar să nu putrezească, adică să fie o pildă a nesocotirii vieţii. De asemenea, atunci când încearcă să treacă apa cea mare, doar salcia o ajută, făcându-i punte din ramuri. Binecuvântarea Fecioarei pentru salcie este, iarăşi, o pildă de înţelepciune, pe care religia creştină o absoarbe foarte bine, şi în teoria pildelor şi a comportamentelor exemplare, în care trebuie să ne regăsim atât raţional, cât şi sufleteşte. Aşadar, salcia este binecuvântată, în sensul în care oriunde va cădea, va prinde rădăcini. Mai mult, Sfânta Fecioară o binecuvântează să nu ardă în foc, pentru ca simbolul să nu piară niciodată. Ştim cu toţii că lemnul ei nu este un combustibil cu putere calorică mare.
Tot ca urmare a binecuvântării primite, salcia, oricât de bătrână ar fi, tot mai are o mlădiţă tânără. Oricât de scorburoasă ar fi, ea tot nu moare. Aparent se stinge şi, totuşi, lăstăreşte. La fel se întâmplă şi cu poticnirile credinţei pe care le resimţim câteodată. Cât am zice noi că avem o credinţă amorţită, de îndată apare o mlădiţă nouă. Mai trebuie spus că în credinţa populară este atestat faptul că Sfânta Fecioară a învestit salcia cu aceste calităţi de a înmuguri, de a înflori, dar de a nu rodi vreodată.
Care ar fi explicaţia lipsirii de darul rodirii?
Tocmai pentru a nu-şi pierde calitatea de anunţător. Ea nu rodeşte, pentru că, de fapt, credinţa este veşnic deschisă, la fel ca şi ideea de fecunditate. Niciodată nu se epuizează.
Se mai spune că mâţişorii de salcie sunt buni de tămăduit. După ce ramurile se duc la biserică şi se sfinţesc, ele sunt, de-a dreptul, o pildă referitoare la folosul pe care îl aduc prin panoplia de remedii, pe care le asigură şi trupului, şi spaţiului gospodăresc, şi chiar întregului cosmos. Se spune că după ce ai mers cu salcia la sfinţit, de îndată ce ieşi peste pragul bisericii, să înghiţi degrabă doi mâţişori, ca să nu faci gâlci. Şi acum am mai văzut oameni care înghit, bineînţeles, doi mâţişori de pe ramură, ca să nu facă amigdalită. Şi asta pentru că este o perioadă, încă, de instabilitate atmosferică. De asemenea, bătrânele spun că femeile trebuie să se încingă peste şale cu mlădiţe de salcie, ca să fie puternice, să fie mlădioase, ca să fie tari, pentru că le aşteaptă muncile primăverii şi ale verii. Şi mai important, ca să poată purta cu bine viaţa pe care o plămădesc, dăruindu-ne prunci.
▲ "Privitor la asumarea tradiţiei precreştine sau creştine contează implicarea ta"
Ce se face mai întâi cu ramurile de salcie, după ce credincioşii se întorc acasă de la biserică?
Întâi de toate, cu ramurile sfinţite se loveşte pe cap copiluţul din casă. Pe urmă, se merge la junicile, mieii, viţeii din grajd, ca toată partea tânără să crească, să se împlinească. După aceea, ramura se face colac şi devine pavăză în faţa răului. Dacă, până acum, aceste ramuri au fost remediu, au avut funcţie augurală, au fost anunţătoare de bine, acum devin pavăză împotriva forţelor adverse, pentru că mâţişorii ei alungă furtuna, grindina. Ramura de salcie armonizează munca omului cu gândul Domnului, pentru că în momentele de tumult cosmic se aprind degrabă mâţişorii, spunându-se că "alungă grindina de peste holde", împrăştie norii grei şi răi, aducători de distrugere, inundaţii, de calamităţi. Dar mai alungă ceva: spiritele rele, strigoii. Strigoii cei vii, strigoii cei morţi, care vin "să sugă mana", să ia laptele de la vaci, să sugă viaţa din oameni. Şi atunci, deasupra intrării în grajd, se pune mlădiţa de salcie, se aşază pe la streşini, pentru că acolo zac şi spiritele bune şi cele rele. Să nu uităm că vine Joia Mare, când spiritele se reîntorc acasă şi mlădiţele de salcie pot "selecta" spiritele bune de cele rele. Astfel, se certifică încă o dată forţa apotropaică, protectoare, a vieţii, prin această ramură de salcie, care, prin natura ei de simbol, ocroteşte munca omului, o înmulţeşte.
În Bucovina există credinţa că nu e bine ca salcia să stea la icoane. Dimpotrivă, în sud, acest percept este infirmat. Cum comentaţi?
Este foarte interesant acest aspect şi aici ne diferenţiem puţin faţă de slavi. Bucovinenii cred, într-adevăr, că ramura de salcie e bine să stea pe-afară, să nu lase răul să intre şi o pun la streaşină, la intrări, dar niciodată la icoane. Explicaţia este dată prin faptul că icoana este suficientă în sine, nu are nevoie de acest adjuvant.
La Voitinel, am constatat pe viu comportamentul de a nu duce salcia în casă, tocmai pentru că "nu vrem să ne moară cineva". Acest aspect este atestat în mitologia slavă şi ţine de un anume tip de decupaj al spaţiului prolific. Spaţiul de afară este unul generator al tuturor posibilităţilor, iar a "băga salcia în casă", care este expresia fertilităţii, a multiplicării binelui, închizând-o în casă, poţi să-i omori puterea. Uneori, am parte de descoperiri şi atitudini pe care nici nu mi le pot imagina. Trăitul evenimentului, într-un cadru care poate fi biserica, cimitirul, familia, generează, la un moment dat, un tip de redeşteptare a unor atitudini, gânduri, idei, cioburi de spiritualitate, care devin semnale pentru atestarea unei arii de difuziune, a unor practici, a unor evenimente. Această trăire a unui moment memorabil în timpul şi locul în care el se practică te ajută să cunoşti şi să relaţionezi informaţii, despre care, oricâte lecturi ai face, nu le poţi afla.
Revenind la întrebare, în sudul ţării, rămurica de salcie se pune şi la icoane. Este un soi de sincretism. Dar nu se pune niciodată pe la streşini. Este, iarăşi, o pildă a ceea ce înseamnă forţa aceasta augurală a ramurei de salcie: se pune pe straturi, ca să crească legumele, să nu le mănânce viermii sau alţi dăunători, se pune pe coşniţa stupului, pe gurgui, ca să poată apăra albinele şi să aducă binele. Salcia este o expresie complexă de tip simbolic a unor credinţe şi a unor concretizări comportamentale de convingeri, care te duc de-a lungul civilizaţiilor din Orient în Occident, din primele secole în cea mai strictă actualitate. Interesant este cum şi astăzi vedem în aceste supravieţuiri această atitudine pozitivă faţă de simbolul sărbătorii. Majoritatea oamenilor spun că de Florii merg la biserică pentru a lua salcie, prea puţini spun că merg la slujba Floriilor.
Mai mult, cei care nu pot merge la biserică roagă pe alţii să le ia rămurica sfinţită, ca şi cum ar fi un simplu suvenir
Aici ar fi de precizat că, într-o practică de tip ceremonial-ritualic (precreştină sau creştină), ce face altul este exclus să aducă asupra sa partea de încărcare benefică. Nu poţi să dai acatist cu mâna altuia, nu poţi să-ţi aducă altul Agheazma, sau să-ţi ia ramura de salcie, aşa cum nu te poate închina altul. Doar mama poate, când copilul este mic şi acesta nu are încă puterea discernământului de a face singur gestul respectiv. Trebuie înţeles un lucru, şi anume: privitor la asumarea tradiţiei precreştine sau creştine contează implicarea ta, pentru că înseamnă posibilitatea ca tu să te purifici, să fii beneficiarul conştient al tuturor actelor pe care le săvârşeşti.
