Schimbarea la Faţă a Domnului, anticamera Împărăţiei cerurilor

În proximitatea marelui praznic al Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos pe Muntele Taborului, necesitatea schimbării noastre interioare devine un imperativ la care trebuie să medităm cu luare-aminte. Vom încerca să lămurim acest aspect în cele ce urmează, într-un dialog de suflet cu Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

Înaltpreasfinţia Voastră, care este importanţa dogmatică a praznicului Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos şi ce loc are această sărbătoare în iconomia mântuirii noastre?

Schimbarea la Faţă are un conţinut eshatologic, dar în acelaşi timp este şi o deschidere spre Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos dorea ca Sfinţii Săi Apostoli să nu se înfricoşeze, să nu se împuţineze în credinţă, să se întărească şi să vadă tot ceea ce i-a învăţat despre transfigurarea omului şi a lumii în acelaşi timp. Ei trebuia să cunoască faptul că lumea aceasta va avea un nou conţinut şi o nouă orientare, că va fi o lume nouă, cu menirea de a fi cu adevărat duhovnicească, în care să se împlinească desăvârşita comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii.

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos pe Muntele Taborului este esenţial în acest context. Din spusele Sfântului Evanghelist Marcu (cap. 9), vedem că Mântuitorul S-a urcat pe un munte înalt, împreună cu trei dintre ucenicii Săi, Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Sfinţii Evanghelişti nu ne-au spus numele muntelui, întrucât nu gândeau la înălţimea unui munte, ci la înălţimea descoperirii dumnezeieşti. Prin urmare, ceea ce vrea să ne spună este că înălţimea duhovnicească, înălţimea spirituală a arătării Mântuitorului Iisus Hristos întru slava Sa este cu totul deosebită. Cu toate acestea, cunoaştem că muntele pe care S-a suit Mântuitorul a fost Taborul, aducându-ne aminte astfel de cuvintele Psalmistului: „Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura“ (Ps. 88, 13).

Sfântul Ioan Evanghelistul leagă prezenţa slavei dumnezeieşti în lume de actul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, amintind că: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (In. 1, 14). În felul acesta vedem şi înţelegem chipul dumnezeirii şi al sfinţeniei Mântuitorului Hristos, precum şi lucrarea Sa în lume concretizată prin numeroasele minuni şi descoperiri dumnezeieşti. Cu toate acestea, momentul Schimbării la Faţă, amintit de Sfântul Evanghelist Marcu în contextul apropierii Patimilor şi Răstignirii Domnului, are o semnificaţie cu totul deosebită. Apostolii trebuia să fie martorii tuturor semnelor şi minunilor Mântuitorului Hristos şi cel mai mare este semnul Pătimirilor Sale, al suferinţelor Sale pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire.

„Toată natura omenească este plină şi pătrunsă de dumnezeire“

Cum beneficiază firea omenească de binecuvântarea luminii dumnezeieşti necreate?

Lumina aceasta străluceşte şi din interiorul Domnului nostru Iisus Hristos, străluceşte din toate părţile Lui, ca şi prin toate părţile corpului nostru omenesc. Aceasta întrucât toată firea noastră, toată natura omenească este plină şi pătrunsă de dumnezeire, aşa cum pătrunde focul prin fier şi îl roşeşte. Iată de ce pe Muntele Tabor Sfinţii Apostoli nu despart pe Mântuitorul de firea Sa omenească, ci Îl văd deopotrivă Dumnezeu şi om. Această întâmplare minunată ne face să înţelegem că odată ce S-a unit cu noi, din iubire negrăită, Fiul lui Dumnezeu rămâne permanent îmbrăcat în firea noastră pe care o îndumnezeieşte şi o umple de slavă dumnezeiască.

Această Lumină de care s-au împărtăşit Sfinţii Apostoli pe Muntele Taborului ni se împărtăşeşte negreşit şi nouă prin Sfintele Taine. Prin urmare, dacă Trupul Domnului Hristos a fost luminat şi pătruns de razele dumnezeirii, prin Sfânta Împărtăşanie, care este însuşi Trupul şi Sângele Său cel de viaţă dătător, întreaga noastră existenţă se luminează şi se umple de părtăşia harului dumnezeiesc.

Cum putem înţelege, în contextul praznicului Schimbării la Faţă, conceptul mistic de „lumină necreată“?

Lumina necreată este doar o parte din ceea ce realizează şi împărtăşeşte Fiul lui Dumnezeu Înomenit în lucrarea iconomiei Sale. Prin urmare, nu numai cu „lumina necreată“ ia contact lumea, ci, prin Persoana Mântuitorul Hristos, ea dobândeşte posibilitatea de îndumnezeire, firea umană fiind păstrată şi restaurată întotdeauna în ipostasul Logosului Înomenit. Prin urmare, nu vorbim doar de o „transfuzie de lumină“, ci despre o prezenţă reală a lui Dumnezeu în lume, pe care niciodată nu o părăseşte. Când este răstignit pe Cruce, El vorbeşte cu Maica Domnului şi cu Sfântul Ioan Evanghelistul despre întemeierea Bisericii. Şi de această dată, cum se întâmplă pe Muntele Tabor, lumina dumnezeiască străluceşte cu putere din interiorul trupului Său. Prin urmare, această lumină dumnezeiască este prezentă şi permanent lucrătoare până la sfârşitul veacurilor în interiorul Bisericii, Trupul Tainic al Mântuitorului Hristos.

Putem vorbi despre o dimensiune euharistică a luminii dumnezeieşti? Cât de importantă este ea pentru firea noastră?

Fiecare părticică din Trupul şi Sângele Său, din Sfânta Împărtăşanie, este purtătoare a luminii dumnezeieşti întregi. Sfinţii Apostoli, pe Muntele Taborului, s-au împărtăşit prin vedere şi au fost copleşiţi de această putere dumnezeiască. Prin dumnezeiasca Împărtăşanie, ei Îl primesc întreg pe Hristos Euharistic, a Cărui lumină străluceşte de acum în interiorul lor. Slava cerească a Fiului lui Dumnezeu este veşnică şi este aidoma cu slava Tatălui Ceresc. Dar despre care slavă vorbim la Schimbarea la Faţă? În primul rând, Schimbarea la Faţă ne arată că firea umană a Mântuitorului Iisus Hristos se împărtăşeşte şi ea de harul dumnezeiesc şi de slava cerească. Dacă Mântuitorul S-a făcut om, asemenea nouă, El a luat trupul nostru şi l-a îndumnezeit, l-a pătruns cu energia dumnezeiască, ca acesta să fie întru totul dumnezeiesc. În Persoana Mântuitorului Hristos pătrunde firea omenească şi aceasta se ridică la slava cea cerească, prin îndumnezeire. În felul acesta, Dumnezeu păstrează permanent firea omenească şi o ridică la înălţimea cerească, înălţime la care niciodată n-a ajuns omul. El împlineşte aceasta ca cele două firi unite ipostatic în singura Sa Persoană să ne fie nouă călăuză şi în acelaşi timp să ne fie mijlocitoare şi dătătoare de viaţă, cum spunem permanent la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.