Schițe istorice ale relațiilor dintre români și maghiari

Relațiile românilor din cele trei principate cu ungurii au decurs în mod diferit de-a lungul celor peste o mie de ani de vecinătate, istoriografia consemnând atât colaborări, cât și conflicte, unele chiar de ordin armat. O scurtă sinteză a istoriei relațiilor româno-maghiare de la cucerirea Transilvaniei și până la Marea Unire din 1918 ne-a oferit conf. univ. dr. Marius Diaconescu, de la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București.

De când datează vecinătatea ungurilor cu noi?

Ținând cont că ungurii vin în Câmpia Panonică undeva pe la 895-896, practic cu o mie de ani înainte de Unire eram vecini cu ungurii. În Transilvania, aceștia pătrund deja din secolul al X-lea, în anumite părți ale Transilvaniei existând atestări arheologice în acest sens. Procesul de cucerire a Transilvaniei a durat vreo 250 de ani, undeva în jurul anului 1200 stăpânirea maghiară ajungând până pe crestele Carpaților, Transilvania organizându-se în voievodat. După aceea, putem vorbi de o vecinătate a Regatului medieval maghiar cu Principatele Române pe măsură ce acestea s-au format, Moldova și, respectiv, Țara Românească, în secolul al XIV-lea. 

Care era statutul Transilvaniei în Regatul maghiar medieval?

În Evul Mediu, până aproximativ în anul 1526 (Bătălia de la Mohács, când a fost înfrântă Ungaria de către turci), Transilvania era un voievodat, o provincie autonomă în cadrul Regatului Ungariei. După aceea, la mijlocul secolului al XVI-lea, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea otomană. Plătea tribut Imperiului Otoman, la fel ca Moldova şi Țara Românească. Avea un regim mai bun decât cele două principate românești, căci în perioada acestei dominații otomane, în Transilvania principii erau aleși de către stările politice, în Dietă, pe când în Moldova şi Țara Românească, domnitorii erau numiți direct de către sultani. Către finalul secolului al XVII-lea, cu aproximație după 1690, Transilvania intră sub stăpânirea habsburgilor, iar până la 1868 este un principat în cadrul celorlalte stăpâniri ale Imperiului Habsburgic. După 1867, Transilvania este de fapt parte a Regatului Ungariei, căci prin anexarea Transilvaniei la Regatul Ungariei dispare statutul de autonomie, în momentul Unirii ea fiind deja parte a Ungariei. 

Care era situația „valahilor schismatici”?

„Valahi schismatici” este o expresie din documentele medievale, care în traducere ar însemna români ortodocși. În epoca medievală propriu-zisă, din punct de vedere politic, doar elitele românești, doar nobilimea românească participa la viaţa politică. Și în rândul ungurilor, doar nobilimea maghiară participa la viaţa politică. Din punct de vedere religios, românii erau ortodocși în cea mai mare parte a lor, şi statutul Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi Ungaria era tolerat, nefiind recunoscută ca Biserică oficială. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, Biserica oficială a fost cea Romano-Catolică, iar după pătrunderea Reformei, pe lângă Biserica Romano-Catolică au apărut și calvinii, luteranii și unitarienii. În ciuda statutului de tolerată, începând cu mijlocul ­secolului al XV-lea, Biserica Ortodoxă începe să aibă un statut cât de cât recunoscut oficial, chiar în timpul principilor calvini ai Transilvaniei din secolele XVI-XVII existând episcopi şi mitro­poliți români. Deci a existat o organizare bisericească ortodoxă recunoscută oficial de către Stat, dar românii nu au putut să obțină pentru Biserica lor un statut egal cu cel al celorlalte comunități creștine de pe acest teritoriu.

Cum au putut urca Iancu de Hunedoara şi fiul său, Matei, pe scara nobiliară maghiară? 

În primul rând, Iancu de Hunedoara s-a afirmat în timpul domniei regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, beneficiind de anumite avantaje. Fiu al unui cavaler agreat la Curtea regală, în tinerețe el a fost apropiatul unor nobili puternici din regat, care l-au ajutat să urce în ierarhia socială. În ultimii ani de domnie ai regelui, a slujit în diferite funcții militare în zona de graniță cu Imperiul Otoman, zonă de conflict cu turcii, afirmându-se în luptele cu otomanii. După 1440, Ungaria trecea prin războaie civile. Majoritatea nobilimii dorea însă ca în fruntea Regatului Ungariei să vină regele Poloniei, Vladislav, sprijinit și de Papa de la Roma. La Unirea de la Florența din 1438-1439 s-a hotărât formarea unui front comun antiotoman pentru sprijinirea Constantinopolului. În aceste condiții, Papa l-a susținut pe regele polonez, iar Vladislav a ajuns pe tronul Ungariei. Şi în timpul domniei acestuia, Iancu de Hunedoara s-a ridicat foarte mult în Ungaria în ierarhia socială. A ajuns voievod al Transilvaniei, mai exact între primii nobili ai Regatului Ungariei. În condițiile campaniei de la Varna și a războaielor cu turcii, el a reușit să se impună în fruntea nobilimii maghiare, care, începând cu 1404, l-a ales guvernator al Ungariei, aproape rege fără coroană putem spune. În momentul în care s-a pus problema unei succesiuni la tronul Ungariei, în 1458, nobilimea l-a ales pe fiul lui Iancu de Hunedoara ca rege, deoarece considerau că nu mai este cazul să aducă un rege străin, iar el era crescut și format deja în familia unui nobil foarte puternic, primul în regat în acea perioadă (la mijlocul secolului al XV-lea).

Care era situația nobililor care refuzau să se convertească la catolicism?

Din păcate, istoriografia română încă nu a reușit să lămurească această problemă. Nu exista condiționarea ca nobilii să fie neapărat catolici. Exista în Mara­mureș, în Hațeg, în Banat, unde era grosul nobilimii românești, din care cea mai mare parte erau ortodocși şi participau la funcțiile din regat. Aveau deci acces la funcții, erau membri ai Dietei în Ungaria fără nici o problemă. În zona Hațegului și parțial în zona Banatului, sunt foarte activi călugării franciscani, intensele lor activități de propagandă durând până la mijlocul secolului al XV-lea. Pe fondul acestei intense propagande a apărut ideea condi­ți­onării statutului nobiliar de apartenența la romano-catolicism. Într-adevăr, când se căsătoreau nobilii români cu fete catolice, exista regula: băiatul ia religia fetei. Erau asemenea cazuri și în Orientul Mijlociu, în Țara Sfântă. Au fost însă și cazuri în care băieți catolici s-au căsătorit cu fete ortodoxe şi au trecut la Ortodoxie. Unii au trecut la catolicism prin căsătorie, iar copiii lor au fost botezați catolici, treptat familiile lor maghiarizându-se. Unii au ales căsătoria cu fete unguroaice pentru a urca în ierarhia socială. 

Către mijlocul secolului al XV-lea, în condițiile Unirii de la Florența, care are anumite efecte și în Transilvania, şi în Ungaria, nobilimea românească din Transilvania şi Ungaria percepea relația dintre Ortodoxie şi catolicism altfel decât o vedem noi astăzi. 

În jurul anilor 1455-1456, în regiune apare Ioan de Capistrano, un franciscan foarte activ, care vine în Ungaria pentru a pregăti o cruciadă contra turcilor. Aflându-se în zona Timişoarei și a Aradului, se implică într-o acţiune de convertire în masă a românilor din Haţeg şi Banat. Nu ştim prea multe din documentele din timpul său, dar la mijlocul secolului al XVI-lea sunt diverse mărturii ale unor misionari catolici care au vizitat regiunea, iar în tradiția populară, la trei-patru generații distanță, se spunea că pe timpul lui Capistrano au trecut la catolicism cei din zona Hațegului şi o parte a celor din zona Banatului. Acești convertiți la romano-catolicism de la mijlocul secolului al XVI-lea au trecut cu mai mare ușurință la calvinism. De aceea, la mijlocul secolului al XVI-lea, în zona Haţeg şi Banat, avem primele traduceri de texte bisericești în limba română. 

Cum se raportează istoriografia maghiară la momentul Mihai Viteazul? 

Pentru epoca respectivă, la 1600, Mihai era doar un domnitor al Țării Românești care a ocupat cu forța Transilvania. Un cuceritor. Îl recunoșteau ca principe prin dreptul sabiei, care se practica în acea perioadă. Cine cucerea cu arma era recunoscut ca stăpân. De frică, evident, nu din dragoste. Și documentele din epocă arată că atunci când Mihai a avut putere în Transilvania, i s-au închinat, l-au recunoscut ca principe, însă atunci când puterea sa a slăbit, au început să se coalizeze împotriva lui și știm bine cum a fost alungat până la urmă. În istoriografia maghiară, Mihai Viteazul nu are aceeași rezonanță ca în cea română, și este firesc acest lucru. Pentru noi este important. Pentru ei este doar un domnitor al Țării Românești care a intrat cu oaste în Transilvania. 

De ce au ales liderii politici ardeleni să convoace o Adunare Națională la care să participe delegați din întreaga Transilvanie pen­tru a decide soarta acestei provincii? La Chi­șinău și Cernăuți au fost decizii ale elitelor, nu ale națiunii reprezentate democratic. 

Experiența de la Chișinău era cunoscută de către o parte a elitei românești din Transilvania, însă liderii românilor din Transilvania, acei politicieni care erau şi membri ai Parlamentului la Budapesta, au dorit această formă pentru a da imaginea unui plebiscit, a unei consultări populare, ca să nu poată fi contestată ulterior. Erau con­știenți că la Conferința de pace ungurii vor veni cu argumentele lor, iar noi trebuia să avem contraargumentele noastre pentru a ne susține interesele. Iată de ce s-a optat pentru această formă. La Adunarea Naţională, cei 3.228 de delegați au fost aleși pe baza votului universal, e drept, organizat în pripă, fiindcă erau condiții de război. Este o formă de plebiscit şi este pentru prima oară când toți românii, indiferent de avere, pot să voteze, căci până atunci puteau vota la alegerile din Ungaria doar cei care aveau o anumită avere, pentru că atunci, aplicându-se votul cenzitar, majoritatea românilor nu puteau participa la vot. Acesta a fost primul vot universal valabil recunoscut şi aplicat în Transilvania. 

A fost aceasta cheia Unirii? 

Citind ziarele de atunci, văd, înțeleg atmosfera epocii. Nu era român care să nu se gândească atunci, în noiembrie şi decembrie, la Unire. A fost un fenomen de masă. Au fost patru ani de război. Deja din 1914, românii din Transilvania au fost mobi­lizați pe fronturi în Galiția şi nordul Italiei, patru ani în care au fost închise majoritatea ziarelor românești, patru ani în care multe elite românești au stat prin închisori. Au fost oameni spânzurați, femei bătute fiindcă își afișau tricolorul şi multe alte acțiuni desfășurate împotriva românilor. Nu exista alternativă. Pentru toți singura soluție a fost Unirea. Intelectualii români s-au mobilizat exemplar prin ziare, prin manifeste publice, mergând din sat în sat şi explicând oamenilor că singura soluție e Unirea cu România. Din această cauză, eu ca istoric, care mă străduiesc să înțeleg fenomenul prin consultarea articolelor scrise atunci, în miezul evenimentelor, consider că Unirea de la 1 Decembrie 1918 a fost o manifestare de masă, pregătită de intelectuali, dar făcută de masele care s-au implicat votând și sprijinind această inițiativă a intelectualilor. 

Cum se explică „durabilitatea” unirii Transilvaniei, în ciuda opoziției, a nemul­țu­mirii de un secol a Ungariei? 

Întotdeauna o să fie o mișcare revizionistă maghiară. Așa cum noi pretindem, din când în când măcar, Bucovina de Nord, Basarabia de Sud şi Basarabia, tot așa or să pretindă totdeauna şi ungurii Transilvania. Acesta e mecanismul societății, nu ai cum să-l schimbi. Unirea e făcută pe veci. Ce a fost în 1940-1944 cu Dictatul de la Viena a fost un accident istoric şi incompetența politicienilor români. Să sperăm că nu se repetă vremurile. Sunt un milion şi jumătate de unguri în Transilvania, dar sunt cinci milioane de români. Din punct de vedere demografic, majoritatea suntem români acolo. Nu se pot schimba hotarele doar fiind­că plâng ungurii după Transilvania. Transilvania este şi va fi mereu în hotarele României Unite. Acest lucru nu poate fi schimbat. Chiar dacă ar fi convinși nu ştiu câte sute de mii de români din Transilvania să voteze cu ungurii, tot nu s-ar putea face dezbinarea României.