O discuţie cu domnul profesor Dan Sluşanschi pe teme culturale, dar şi cu referire la probleme duhovniceşti este totdeauna o delectare intelectuală. Autor de manuale, de traduceri literare şi teologice, reputatul profesor de la Universitatea din Bucureşti consideră că tinerii au mai multe şanse de a deveni nişte oameni adevăraţi, dacă educaţia lor îşi are rădăcinile în cultură, în studiul clasicilor şi anticilor. Modelul de icoană vie din propria familie mărturiseşte că este viaţa întru Hristos.
Domnule profesor, ce v-a atras către limbile clasice şi ce importanţă mai au ele în veacul al XXI-lea?
Cei care vin către Limbile Clasice sunt şi nu sunt un caz particular: pe vremuri, exista, în Bucureşti, un liceu aparte, la care puteau merge cei care se socoteau hărăziţi unei vieţi sub semnul Clasicismului, şi puţini au fost cei care au regretat acest atu deosebit, de a-l putea citi pe Horaţiu sau pe Homer, în limba sa. Ba, aş cuteza să spun că bucuria cea mare este aceea de a putea citi şi Noul Testament în originalul lui grecesc: te afli, astfel, mult mai aproape de lumină... Dar să nu vorbesc despre alţii: pe mine, unul, a ajuns să mă atragă către carte, în general, şi către limbile clasice, în special, mai întâi atmosfera de acasă, din familia noastră, mare iubitoare de munte, de frumos, de muzică, de arte frumoase şi, mai cu seamă, de marile cărţi ale omenirii. Iar o bună parte din acestea sunt cele ale culturii clasice europene, cu originalul în greceşte şi în latineşte. Prin urmare, pe când nu se mai făcea deloc carte latină în gimnaziu şi în liceu (între 1948 şi 1956), părinţii mei s-au prins să mă înveţe latineşte, pe lângă franceză, germană, sau engleză. Apoi, l-am avut drept dar de la Dumnezeu pe marele nostru profesor de latină, domnul Daniel Ganea, şcolit în Franţa, apropiat prieten al domnului Gheorghe Guţu şi mare iubitor de bună literatură română, latină şi franceză. Aşa că, în anul de graţie 1960, când toată lumea credea că nu mai are nici un rost să înveţi latineşte prin ţara aceasta copleşită de un soi de amoc al urâtului, unii „nebuni“, ca noi, păşeam în Universitate tocmai spre a ne îndrepta paşii înspre Tărâmul „inutil“ al Frumosului în sine. Mare bucurie de suflet, pentru o viaţă întreagă, pentru că, în văzduhul lui am întâlnit, cu adevărat, duhul clasicilor - cuprinsul necrezut de bogat al regulilor de viaţă şi de suflet care ne puteau îndruma, având mai puţine şanse să ne lăsăm amăgiţi de felurite „zădărnicii“.
Dorinţa de a căuta mereu frumosul
Ce repere spirituale v-a oferit studiul clasicilor?
Şcoala urmată de noi, după liceul de până prin 1960 şi până la finele facultăţii, în 1965, era complet şi copleşitor atee, izolând cu totul Teologia de celelalte facultăţi umaniste, ba chiar şi între Filologie, Drept şi Filosofie era învrâstat un gard ideologic şi propagandistic care să ne ţină departe de orice legătură oficială între părţile organice, care alcătuiau, odinioară, educaţia morală, juridică şi culturală a omului bine crescut. Am avut însă norocul să ne instruiască şi în temeiurile spirituale ale Antichităţii, nu numai în cele lingvistice sau estetice, câţiva maeştri, ca Aram Frenkian, Cicerone Poghirc, sau Petru Creţia, iar, de la dânşii, am învăţat, pe tăcute, ce însemna pentru elini, sau pentru latini, rigurozitatea spiritului, onestitatea caracterului şi nevoia de a căuta mereu nu numai Frumosul, ci, mai cu seamă, Binele. Iar, în acele vremuri, care acum par şterse din cartea istoriei moderne a românilor, o atare fericită îmbinare se arăta a fi hrana sufletească în stare să ne facă să-l pătrundem pe Platon, pe Aristotel, sau pe Epictet, să-l iubim pe Homer, pe Virgiliu sau pe Horaţiu şi să-i urmărim, cu prudenţă, pe Herodot, pe Cicero sau pe Titus Livius. Şcoala minţii ne-a ţinut mereu deschisă poarta sufletului, învăţată, mai cu seamă, de la bunicile noastre, păstrătoare ale tainelor neamului, pe vremea când a merge statornic la biserică era o primejdie zilnică.
Trebuie să ai crez lăuntric puternic
De unde vine oare „teama“ aşa-zisei societăţi civile faţă de prezenţa în şcoli a Religiei şi a icoanelor?
Pica purtată icoanei are rădăcini vechi şi stricătoare de suflet, manifestate în cele mai diverse feluri. Nu are rost să mai vorbesc de „activiştii“ rămaşi fără „activitate“: în bună măsură, e vorba de oameni care ştiu prea bine că nu-i mai pot manevra oricum pe acei semeni ai lor, care au o educaţie religioasă puternică şi indestructibilă. Or, aceasta se face din familie şi din şcoala mică, acasă, la grădiniţă, în clasele primare. Aşa-zisul „liberalism“ în materie de credinţă se arată a fi, în fapt, tentativa impunerii unui „libertinism“, care poate duce la orice. Un om cu un crez lăuntric puternic nu se apucă de droguri, de afaceri veroase, nu o ia pe tot felul de alte căi ale întunericului spiritual, ci tânjeşte mereu după lumină, care izvorăşte nu numai din cărţi, ci şi din icoană. Un copil care a fost învăţat de mic să ridice o rugă plecată pentru binele altuia, mai mult decât pentru al său propriu, şi să o închine la icoana sa de suflet are mai multe şanse să ajungă un om curat şi cu respectul altuia. Oricât ar fi el de „contemporan“, un om de calitate nu poate să nu fi învăţat să plece genunchiul dinaintea Celor de Sus. Smerenia şi închinarea faţă de Bine sunt semnele omului cu suflet înalt, fie el şi cel mai simplu truditor, nu numai un cărturar sau un mare învăţat, hârşit în ştiinţele lumii. Din câte am văzut eu, disputa asupra icoanelor din şcoli a fost stârnită mai degrabă de o seamă de personaje care se tem ca tinerii, adesea chiar copiii lor, să nu ajungă să-i judece pentru faptele, vorbele, şi, în general, comportamentul sau apucăturile lor. Diversele devieri de viaţă sexuală sau morală nasc o nespusă cerbicie în a-i învinui pe alţii că îi acuză şi, parcă, îi discriminează pe împricinaţi: trăim, vai, într-o lume perversă. Dar om şi cetăţean „ca lumea“ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa. Spre exemplu, eu n-am văzut ca musulmanii din ţara noastră să aibă, de-a lungul vremii, vreo repulsie faţă de legea noastră şi faţă de icoanele ei.
Necesitatea întoarcerii la clasici
Aşadar, ce ar trebui făcut pentru ca educaţia românească să înceteze să facă paşi înapoi, punând la contribuţie şi modelul clasic şi apropierea de icoană ?
Nu ostenesc să cer celor în drept, mai cu seamă Ministerului, să ducă la bun sfârşit luarea câtorva măsuri elementare: 1. Numirea unui inspector ministerial care să aibă drept însărcinare corelarea predării şi a învăţării moderne, cu suficiente materiale şi ore pe săptămână, a limbilor clasice, pentru asigurarea generaţiei de mâine de istorici, filologi, filosofi, oameni de artă ş.a.m.d. Fără latină, elină (şi slavonă) istoria românilor şi a culturii lor este de nescris. 2. Începerea predării limbilor clasice încă din gimnaziu, pe lângă câte un liceu însemnat din marile municipii ale ţării, iar, în perspectivă, refacerea Liceului Clasic Naţional desfiinţat de perechea Ceauşescu în 1975. 3. Întărirea şi curăţarea de nepotism a Olimpiadei naţionale de Limbi Clasice, până la nivelul ei de performanţă dinainte de 1996. 4. Sprijinirea efectivă a absolvenţilor de studii clasice universitare, prin burse de studii în străinătate, cu angajament prealabil, prin concurs, în vederea primirii lor în institutele academice (de literatură, lingvistică şi istorie), ca viitori specialişti în domeniile lor de competenţă. Timpul fuge, nu trece: acum e clipa!
Evlavie la Maica Domnului
Faţă de ce sfinţi aveţi o evlavie aparte? Care este icoana dumneavoastră de familie ?
Întreaga mea familie se închină dintotdeauna mai cu seamă la icoana noastră, veche de veacuri, a Preacuratei cu Pruncul. Ea ne-a ocrotit mereu neliniştile şi suferinţele, ne-a vegheat somnul şi osteninţele, strădaniile, o viaţă întreagă. Pe lângă aceasta, fiecare are icoana sa, a sfântului său ocrotitor, cu al cărui nume a fost botezat. Adesea, numele lui, sau al ei, rămâne mai degrabă tainic - eu nu semnez, decât foarte arareori, şi cu numele arhanghelului care-mi este ocrotitor: puterea lui nu trebuie lăsată în voia răutăţii meleagului unde altul este prinţul întunericului. Din puterea curată a sfinţilor, vădită adesea la marile hramuri, şi, cel mai adesea, pe lângă marile mănăstiri, ne tragem şi noi, după destoinicia pe care o putem arăta, un dram de putere, spre a le fi altora, mai departe, cu priinţă (bunăvoinţă). Nu poţi intra într-o biserică fără să-ţi închini fruntea în faţa icoanei. Din imaginea ei izvorăşte vlaga şi nevoia însăşi a rugăciunii înălţate către divinitatea mereu iertătoare pentru cel ce se căieşte: iar omul, supus mereu amăgirii şi greşelii, nu se poate lipsi de pocăinţă, astfel ca pasul său de mâine să fie mai drept şi mai presus.
Străbunicul, „o icoană vie“
Aţi avut, cândva, în familie, un model de icoană vie a vieţii creştine ?
Modelul cel mai iubit şi mai înalt al vieţii întru Iisus a rămas în familia noastră străbunicul ramurii noastre, Silvestru Morariu-Andreievici, mitropolit al Bucovinei, care, pentru toţi românii din ţara de sus a Moldovei, fie ei liberi, în Principate şi în Regat, fie răpiţi de Austria sau de Imperiul Ţarist, a fost şi a dăinuit fără de încetare drept un vrednic învăţător al neamului şi un model de vlădică ocrotitor şi luminător în vremuri grele. Apoi, pentru a nu vorbi numai despre bărbaţi, printre presviterele din neamul nostru pomenim neostoit adevărate pilde de soţii şi mame vrednice de toată lauda. Nu se cuvine, însă, ca lauda alor noştri să ne îndemne către trufie, ci modelul lor, ţinut în noi cu cinste, trebuie să-i îndrepte şi pe alţii către gânduri, vorbe şi fapte asemeni, dând familiei lor acea curăţie a vieţii care să-i ferească, mai ales pe cei mici şi neştiutori, de ispita celui viclean.
„Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi“
Ce cuvânt de suflet i-aţi da unui tânăr astăzi?
L-aş sfătui, poate, să nu se lase copleşit de răutăţile dimprejur şi de amăgirile vârstei, tinereţea putând fi, nu arareori, ademenită alături de drumul cel bun. Munca fără de preget, acel labor improbus de care vorbea cândva Virgiliu, nu are de aşteptat, cât mai degrabă şi mai mult, o răsplată materială concretă. Anii de trudă investiţi cu drag îi ajută şi pe cei de lângă tine, îţi îmbogăţesc şi ţie sufletul. N-are a face că-s destui nedestoinici care-şi găsesc aşa de repede un culcuş mai cald sau o răsplată mai bogată. Se bucură mai tare cine poate zâmbi mai apoi, cu conştiinţa curată a datoriei bine şi temeinic împlinite. Iar cine caută un umăr de sprijin şi un ajutor la vreme de necaz desigur că găseşte, căci, spune Cartea: „Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da !“.
▲
Opera publicată
Domnul prof. dr. Dan Sluşanschi este autorul a 28 de manuale, studii, ediţii critice, traduceri literare şi de specialitate (comentate), a 57 de articole şi 82 de recenzii ştiinţifice, elaborate în perioada 1966-2005. Este colaborator constant la TVR, Radio România, BBC, precum şi la cele mai de seamă ziare şi reviste culturale din ţară.
S-a distins şi în domeniul teologiei, prin câteva valoroase traduceri în limba română: „Micul Dictionar Enciclopedic al Bibliei“, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1999; „Septuaginta“, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003-2004 (unul din revizorii traducerii); Sf. Grigorie de Nazianz, „Cuvântări“, I (1-17), Bucureşti, Ed. Anastasia, 2006.
Pentru meritele sale deosebite, i-au fost decernate o serie de premii, preccum: premiul Perpessicius (1984) şi premiul Timotei Cipariu al Academiei Române (1985) pentru ediţia critică a operei lui D. Cantemir, „Historia Moldo-Vlachica“, Bucureşti, Editura Academiei, 1983; premiul Târgului Naţional al Cărţii (1994) pentru traducerea comentată a lucrării lui G. Dumezil, Mit şi epopee, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1983 (cu F. Băltăceanu şi G. Creţia); premiul Special al Uniunii Scriitorilor pentru ediţia critică a lucrării „Descriptio Antiqui Et Hodierni Status Moldaviae“ (Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei) de Dimitrie Cantemir, apărută la Editura Institutului Cultural Român în 2006. În anul 2000 i-a fost conferit Ordinul Naţional Steaua României în grad de ofiţer.
▲
Cine este profesorul Dan Sluşanschi
Dan Sluşanschi este un reputat specialist în Filologie clasică, profesor doctor, cu competenţe în domenii diverse precum: Indo-europenistică; Epopee greacă şi latină; Latină târzie şi medievală; Sintaxa şi semantica limbilor clasice. Şi-a susţinut licenţa în Filologie clasică, la Universitatea din Bucureşti în 1965, obţinând Diploma de merit, iar în 1972 a devenit doctor în Filologie clasică şi Indo-europeană al Academiei Române. Universitatea din Caen, Basse-Normandie (Franţa) i-a decernat titlul de doctor honoris causa. Din 1991 este conducător de doctorat în specialitatea Filologie, în cadrul Universităţii din Bucureşti.
Între septembrie 1965 şi februarie 1973 a activat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, iar între octombrie 1973 şi februarie 1975 a îndeplinit funcţia de secretar ştiinţific pe ţară al Asociaţiei de Studii Orientale în România (şi onorific până în 1983). În cadrul Universităţii Bucureşti a desfăşurat o intensă activitate didactică în specialitatea Filologie clasică şi Indo-europeană, mai întâi ca lector (între feb 1975-feb 1991), apoi pe post de conferenţiar (1991- 1993) şi profesor titular (din 1993). În prezent este profesor asociat a cinci instituţii universitare din România şi a patru din străinătate (Germania, Franţa, Republica Moldova), membru a şapte societăţi ştiinţifice din ţară şi din străinătate (USA şi Germania), preşedinte al Societăţii Române de Studii Indo-Europene şi membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În decursul timpului a îndeplinit şi o serie de funcţii redacţionale şi administrative, precum: redactor a cinci reviste de specialitate româneşti şi al unei mari reviste de medievistică germane; director al Seminarului de Latină Medievală (Universitatea din Bucureşti, din 1996); director general al Centrului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru Românii de Pretutindeni (1997-1999), apoi al filialei sale „Dimitrie Onciu“ din Cernăuţi (din 2000).
