„Şcoala nu-şi poate reveni fără apel la vechile ei tradiţii“

Traversăm, ceva mai apăsat în ultimii ani, o perioadă în care temele de fond par că nu-şi prea găsesc locul în dezbaterea publică şi în care educaţia - concept şi sistem - se zbate convulsiv între hotarele ambigue ale mult invocatelor „reformă“ şi „racordare la valorile europene“. Un interviu despre necesara întoarcere la valorile pe care educaţia, ca sistem, s-a sprijinit încă de la începuturi, cu istoricul Alexandru Zub.

Dumneavoastră aţi suferit calvarul închisorilor comuniste, după ce aţi organizat, în 1957, celebra serbare de la Putna, la împlinirea a 500 de ani de când Ştefan cel Mare urcase pe tronul Moldovei, pentru că aţi crezut, aşa cum mărturisiţi în numeroase interviuri, că se simţea, la acel moment, nevoia reîntoarcerii la valorile naţionale. Azi, cei care vorbesc mai aprins despre patrie, despre neam sunt catalogaţi rapid ca fiind naţionalişti sau, în orice caz, excesivi. E, totuşi, necesar să ne întoarcem, ciclic, către ceea ce ne este propriu, către ceea ce ne defineşte ca popor. Cum credeţi că trebuie abordată, azi, problema identităţii naţionale?

Întrebarea e una extrem de complexă, implicând, în fond, multe întrebări subiacente, cumulative, de natură a defini pe cât posibil situaţia discursului identitar sub regimul comunist şi problematica aferentă din  perioada posttotalitară. Ar fi de explicat, mai ales, de ce atâtea noţiuni fundamentale pentru cunoaşterea de sine colectivă, precum patrie, neam, naţiune, au suferit eroziuni semantice atât de mari. S-au căutat răspunsuri pe seama analizei diverselor aspecte ale realului, uneori şi convocându-le pe toate, fără ca ele să poată mulţumi spiritele mai radicale. Era şi firesc, dat fiind că „orizontul de aşteptare“ e atât de divers, ca şi discursul identitar dintr-o zonă geoculturală sau alta. Europa era împărţită, după ultima conflagraţie mondială şi îndeosebi odată cu „Zidul Berlinului“, în Est şi Vest, pentru a se constata apoi că un anume pluralism a subzistat şi înainte ca blocul răsăritean să se dezintegreze. Istoria recentă a României, incluzând cam o jumătate de secol, n-a fost nici ea unitară, iar istoricii se văd siliţi de fapte să remarce o scurtă tranziţie, câţiva ani de stalinism feroce, o mică destindere în anii hrusciovieni, apoi o căutare anevoioasă a căii proprii, la finele „domniei“ lui Gheorghiu-Dej. Nici sfertul de secol care poartă amprenta lui Ceauşescu, din 1965 până la fatidicul decembrie 1989, nu poate fi socotit ca o evoluţie uniformă, constantă, monocordă, ci ţinând seama totodată de realităţile interne şi de cele geopolitice. Se admite azi, o fac mai ales istoricii sensibili la nuanţe, că în răstimpul postbelic, nu mai puţin de şase decenii, identitatea etnoculturală a poporului român n-a încetat o clipă să fie o preocupare, nu atât de ordin instituţional, cât prin acţiuni individuale sau de grup, începând chiar cu primul lider de seamă al Partidului Comunist Român, Lucreţiu Pătrăşcanu, personaj tragic, a cărui istorie e prea puţin cunoscută, după cum e şi aceea a adversarilor săi. Justa măsură în acest domeniu şi în mai tot ce ţine de studiul etnopsihologic al diverselor comunităţi nu se poate împlini decât anevoie, cu eforturi nespus de mari şi în forme destul de precare. Nimic nu garantează o continuitate cronotopică (n.r. - care urmăreşte relaţia esenţială dintre timp şi spaţiu) à la longue, şi totuşi nu o putem ignora nici o clipă, iar căutarea de nuanţe şi sinteze noi constituie un imperativ profesional pentru istorici.

Personal, am făcut din tema identităţii un subiect viager (n.r. - care durează tot timpul vieţii), la care am revenit mereu, cu informaţii noi şi contextualizări menite a valorifica rezultatele dobândite de alţii, în spirit comparatist şi integrativ. Nu se poate argumenta, aici, o asemenea idee. Sunt pe cale de a-i urmări evoluţia, meandrele, distorsiunile, momentele de uitare şi resurecţie, pe seama unui inventar istoriografic tot mai greu de cuprins exhaustiv. Din fericire, tema „identităţii naţionale“ nu e doar apanajul istoricilor, ci un domeniu la care sunt chemaţi să contribuie, cu unelte specifice, toate „umanioarele“, acele „ştiinţe despre om“ la care istoricii de seamă au recurs mereu pentru o mai bună cunoaştere. O reţetă general valabilă nu există, însă, nici concluzii infailibile. Am schiţat, momentan, numai un posibil început de răspuns la întrebare.

Unde intervine rolul şcolii aici?

În căutările din ultimii ani, s-a ajuns totuşi la o concluzie, aceea că redresarea omului, ca individ şi comunitate (de orice fel), nu e posibilă fără apel sistematic la instituţiile ce formează modele, în primul rând la Biserică, Şcoală, Justiţie, triadă încă prea puţin pusă la lucru în „modernitatea târzie“ a istoriei noastre.

Ieşirea şcolii româneşti din actuala criză, prin apel la vechile ei tradiţii

Pentru că tot pomeneam de şcoală, spuneaţi, într-un interviu de televiziune, că „şcoala nu mai este ce-ar trebui să fie“. Într-un fel sau altul, toţi suntem de acord cu asta. Dar ce-ar trebui să fie şcoala, cu adevărat, domnule academician?

Nu inovez nimic spunând că şcoala noastră, îndelung sabotată dinăuntru şi din afară, se află într-o criză din care nu-şi poate reveni fără apel la vechile ei tradiţii, cel puţin la cele reprezentate de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Onisifor Ghibu, Mircea Maliţa, dacă e să personalizăm câteva momente. În spiritul lor, s-ar putea spune că şcoala trebuie să rămână o instituţie fundamentală, mereu deschisă la nou, dar şi sensibilă la modelele paideice.

Aş vrea să ne oprim puţin asupra modului în care este construită programa şcolară în ceea ce priveşte disciplina istorie. O disciplină vizibil marginalizată, cu un conţinut diluat în exces în manualele de gimnaziu şi de liceu. De ce s-a ajuns aici şi ce-ar fi de făcut pentru a reechilibra lucrurile?

Nemaiavând de la un timp funcţii didactice, nu dispun de o experienţă valabilă, „la zi“, însă am dedus câte ceva din analizele întreprinse de unii confraţi, între care academicianul Ioan-Aurel Pop, un cunoscător deplin al situaţiei şi un militant pentru „reabilitarea“ istoriei ca disciplină didactică. Nu pot intra deci în analiza de fond a problemei. Observ însă, în treacăt, că breasla istoriografică (inclusiv cea din zona preuniversitară) nu s-a mobilizat destul, până acum, pentru a crea un curent de opinie redutabil şi a impune acele schimbări salutare, menite să redea istoriei statutul legitim, nu altul decât cel recunoscut în marile culturi ale lumii. Socot că o dezbatere publică serioasă, sub diverse forme, ar trebui să pregătească o „reformă“ adecvată în acest domeniu.

„Istoria, după Biblie, trebuie să fie şi a fost totdeauna cartea de căpetenie a popoarelor“

Şi pentru că tot suntem la capitolul învăţământ, există acum, la nivelul întregii societăţi, o dezbatere zgomotoasă pe tema orei de religie. Foarte multe voci susţin necesitatea acesteia, ca un util instrument de formare morală, pe când altele sunt totalmente împotrivă, privind-o ca pe un factor de discriminare. Mi-a rămas în minte ce aţi mărturisit într-un interviu - că prima şi singura carte din casa părinţilor dumneavoastră a fost Noul Testament, cel după care, de altfel, şi mama dumneavoastră a învăţat să citească. Ca elev, în interbelic, aţi făcut ore de religie?

Disputele privind educaţia religioasă în şcoli (adesea ireverenţioase) nu sunt străine de polemicile alimentate de „istoria demitizantă“, toate ţinând anume de spiritul relativist al modernităţii târzii. Lipsa de măsură îngroaşă excesiv notele polemice. Personal, aş putea spune că am fost sensibil marcat, în anii gimnaziali, de faptul că preotul satului, Eugen Grigorescu, a ţinut să-l asist, ca „ministrant“, la slujbă şi să recit versuri la serbările pe care le organiza pentru a susţine material zidirea noii biserici.

Cât despre rolul religiei în şcoală, chestiunea trebuie pusă în cunoştinţă de cauză, prin raportare anume la ultimele două secole, care n-au fost nici ele uniforme pe bătrânul continent.

În opinia dumneavoastră, este necesară ora de religie?

Ca istoric, în locul unui răspuns pretenţios, sofisticat, cu aer de noutate profesională, aş reaminti aici cuvintele lui M. Kogălniceanu, rostite în 1843 la Academia Mihăileană: „Istoria, după Biblie, trebuie să fie şi a fost totdeauna cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună“.

Nu cred că se poate da, acum, o definiţie mai exactă şi mai expresivă. Este felul în care o vor socoti, la rându-le, şi alţi istorici români, de la Xenopol şi Iorga, la Pârvan, Brătianu, Lupaş etc. În cazul lui Kogălniceanu, plasarea „istoriei după Biblie“ trebuie socotită ca un fapt demn de atenţie, fiind vorba de o epocă în care discursul secularist prevala pe continentul european. La noi, religia s-a predat în şcoli până la reforma învăţământului (1948), sincronă cu stalinismul cel mai dur în sfera social-politică.

„A fi sedus de istorie nu înseamnă a manifesta slăbiciune în raport cu ansamblul devenirii“

Vă propun să ne oprim puţin şi asupra cercetării româneşti. Vorbiţi adesea despre „echilibru“, „măsură“, „sens“, „ordine“, concepte ce se regăsesc şi în felul în care aţi scris, şi în ceea ce priveşte opera dumneavoastră şi în felul în care v-aţi poziţionat şi aţi relaţionat. Cercetarea în istorie se circumscrie azi acestor concepte?

Conceptele pe care le-aţi extras din scrisul meu nu sunt deloc noi, le-au folosit destui precursori şi au ajuns un fel de program în partea secundă a secolului XX, cea nespus de fecundă în idei novatoare sub multe aspecte. V-aţi referit, desigur, la Istorie şi finalitate: în căutarea identităţii (2004) şi la Clio sub semnul interogaţiei (2006), însă un set relativ coerent de analize, în acest spirit, se pot regăsi în volumul Oglinzi retrovizoare: istorie, memorie şi morală în România (în dialog cu Sorin Antohi, 2002), tustrele prea puţin cunoscute chiar de profesionişti. Sunt noţiuni la îndemâna oricui se ocupă de metadiscursul istoric. Nu e cazul să insist.

Am reţinut ceea ce-i spuneaţi Eugeniei Vodă, în celebra sa emisiune, că „în istorie trebuie să faci ce se cuvine“. Dumneavoastră, domnule academician, cum aţi aflat „ce se cuvine“?

Propoziţia la care v-aţi referit se leagă îndeosebi de angajamentul moral, deontologic, al profesionistului care eram sau trebuia să fiu în acel dialog. Nu e lesne de ştiut „ce se cuvine“, nici cum se ajunge acolo, într-o epocă aşa de tulbure şi contradictorie. Cu puţină osteneală, s-ar putea găsi un răspuns rezonabil în ansamblul ostenelilor mele en historien.

În contextul evenimentelor galopante ce străbat lumea de la un capăt la celălalt - conflicte armate, ameninţarea terorismului, economii tot mai fragile ce par să scurtcircuiteze structura altădată de neclintit a marilor puteri -, în ce măsură ne mai putem azi lăsa „seduşi de istorie“?

Aparent, ar trebui să fim descurajaţi de această evoluţie febrilă, trepidantă, a lumii noastre. În realitate, schimbările produse îndeamnă la găsirea de soluţii regenerative, compensatorii, ca în discursul amintit al lui Kogălniceanu, discurs ce rimează perfect cu introducţia la Arhiva românească din acei ani. Apelul obstinat (n.r. - încăpăţânat) la valorile trecutului trebuie să funcţioneze şi acum, ca „paiul“ aruncat celui care tocmai se îneacă şi are nevoie de un ajutor miraculos. A fi sedus de istorie nu înseamnă a manifesta slăbiciune în raport cu ansamblul devenirii, ansamblu ce nu poate fi explicat fără rest de istorici.

Scurtă biografie