Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Secretele performanţei Elisabetei Lipă

Secretele performanţei Elisabetei Lipă

Un articol de: Nicolae Dima - 23 Mai, 2009

Foarte multi dintre noi ne întrebăm ce gust are performanţa şi mai ales care este calea care te duce spre ea. Nu sunt mulţi cei care pot să împărtăşească semenilor din experienţa lor, din ceea ce au simţit atunci când, în urma efortului personal, după zeci şi sute de ore de antrenamente, drapelul României a fost înălţat, în urma competiţiei, cel mai sus şi toate naţiunile prezente au ascultat un singur imn, cel al poporului român. Cei mai cunoscuţi ambasadori ai noştri sunt sportivii, care, prin medaliile câştigate, au făcut ca, de multe ori, România să se situeze înaintea multor ţări cunoscute drept puteri ale lumii. Pentru toţi aceştia nu există decât un singur cuvânt: Recunoştinţă! Elisabeta Lipă a participat la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice, a câştigat cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz, fiind cea mai titrată canotoare din istoria Jocurilor Olimpice.

Doamna Elisabeta Lipă, cum a fost posibilă o carieră atât de impresionantă?

Cu credinţă în Dumnezeu, cu voinţă şi cu speranţa că poţi să reuşeşti în viaţă, că ceea ce ţi-ai propus poţi să şi realizezi! Nu pot să spun că am visat eu vreodată să ajung atât de celebră sau să ajung la şase participări la Jocurile Olimpice. Foarte mulţi m-au întrebat care este secretul performanţei şi, de fiecare dată, am spus că nu există nici un secret. Dacă ar fi existat, probabil, în 24 de ani l-aş fi găsit, dar nu l-am găsit, nici la prima olimpiadă, nici la a şasea olimpiadă. Secretul este munca, deci muncind, şi nu numai, pentru că, muncind, poţi să nu atingi marea performanţă, dar trebuie să îţi doreşti cu adevărat să realizezi marea performanţă, să dai dovadă de seriozitate, să sacrifici. Eu, de fiecare dată, am spus, am sacrificat tot pentru sport: familia, chiar şi copilul, când a apărut pe lume.

A meritat acest sacrificiu?

Eu zic că a meritat şi nu regret. Nu îmi pare rău! Ştiu că nu m-am distrat cât am fost adolescentă, că nu m-am dus să pierd nopţile prin discoteci sau făcând, eu ştiu, altceva. Am stat în cantonament şi nu mi-am dorit altceva decât să câştig aurul olimpic. L-am câştigat prima dată şi am zis să încerc şi a doua oară. Am încercat şi a doua oară şi am prins gustul victoriei. Am încercat să câştig şi la campionate mondiale, să câştig şi la regate, am încercat să mă bat cu mine, tot timpul să mă lupt, să fiu cea mai bună. Până la Olimpiada de la Atena, din 2004, nu mai participase nici un sportiv la vârsta de 40 de ani într-o disciplină de anduranţă, aşa cum este canotajul. Şi am câştigat şi la Atena, dar mi-am dorit şi a trebuit să sacrific, am sacrificat familia, am sacrificat copilul, de care mi se rupea inima când plecam în cantonament şi îl lăsam.

„Vreau pentru canotajul românesc o pistă olimpică“

V-aţi gândit atunci să participaţi şi la următoarele Jocuri Olimpice de la Beijing?

Nu doar că m-am gândit, aveam ambiţie să şi particip, dar am pus o condiţie, am zis: pentru Olimpiada de la Beijing nu mai am nici o motivaţie. Medalii la jocurile olimpice am de toate culorile: aur, argint, bronz. Am zis: vreau pentru canotajul românesc o pistă olimpică. Suntem, de trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, nu vorbesc de Beijing, prima naţiune la canotaj şi noi nu putem să organizăm un concurs la cel mai mic nivel, fie că este un campionat balcanic, european. La Snagov, abia-abia, printre şalupe, s-a antrenat lotul olimpic pentru Beijing. Au apărut foarte multe vile, cu ambarcaţiuni care mai de care mai puternice, mai frumoase, cu mulţi cai putere. Fac valuri, unul se duce, altul se întoarce, nu au nici o ordine, altul taie lacul de-a latul. Este foarte periculos, nu numai că nu te poti pregăti, dar chiar este periculos pentru sportivi. Am zis: poate reuşim măcar să începem, să găsim o locaţie, să începem şi noi demersurile pentru această pistă olimpică. Nu s-a materializat, nici eu nu am ajuns la Beijing.

Cum aţi ajuns să practicaţi canotajul?

Eram elevă în clasa a X-a la Liceul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, făceam baschet la liceu, deci nici prin cap nu îmi trecea că voi ajunge să practic acest sport. Nu ştiam ce înseamnă canotaj; s-a făcut o selecţie din partea Clubului Olimpia în toată ţara şi antrenoarea Pavel Ileana, care m-a selecţionat, a simţit că sunt făcută pentru acest sport şi atunci a încercat să mă convingă, şi nu numai pe mine. Pe mine m-a convins foarte repede, spunându-mi că acest sport se face pe apă în nişte bărci ascuţite, uşoare, e soare; atât de frumos mi l-a descris încât m-a cucerit. Dar trebuia să-i convingă şi părinţii mei, iar mama a fost foarte reticentă. Aveam doar 16 ani când trebuia să plec la 500 de kilometri, la Bucureşti. Mama nu a fost de acord, spunându-mi categoric că nu mă lasă. Tata a zis: eu te las, dar ai grijă ce faci pe acolo, că ştii cum este dacă mă faci râs... Cuvintele lui şi în ziua de astăzi îmi răsună în urechi.

„Dacă nu am plecat după o lună, am mai plecat după 24 de ani“

De la început v-a plăcut canotajul, aţi simţit o atracţie pentru acest sport?

Nu, la început nu mi-a plăcut. Am învăţat să vâslesc pe baraj la Râmnicu Vâlcea şi, după o lună, am vrut să renunţ. Am zis că este prea greu sportul ăsta pentru mine, nu cred că am nimerit bine, nu se potriveşte cu absolut nimic din ce mi-a povestit antrenoarea şi ce fac eu aici. Bărcile erau ascuţite, dar erau foarte grele, pentru că erau bărci de antrenament. Am fost selecţionate 50 de fete, trebuia să ne înveţe să vâslim, aveam bărci de antrenament grele, ca să aibă stabilitate mai bună, şi dedesubturile acestea nu aveam cum să le ştiu, începătoare fiind. Am zis: eu plec acasă! A reuşit antrenoarea să mă convingă, aşa că, dacă nu am plecat după o lună, am mai plecat după 24 de ani. După aceea, a venit vara, a venit căldura, au venit competiţiile, junioară mică fiind, am câştigat în anul acela tot ce s-a putut câştiga, am prins gustul victoriei. În următorul an am ajuns la lotul olimpic, unde mă antrenam alături de Sanda Toma, Valeria Răcilă, Olga Homeghi şi, puţin mai târziu, mi-au devenit colege de barcă Mărioara Popescu, Veronica Cochela.

„Am fost singura ţară socialistă care a participat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles“

Care a fost prima olimpiadă?

Prima olimpiadă a venit foarte repede, în 1984, la Los Angeles, unde am devenit campioană olimpică. A fost primul meu titlu olimpic la nici 20 de ani. Am fost singura ţară socialistă care a participat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, am fost primiţi ca nişte regi acolo, toată delegaţia, am fost păziţi nonstop, americanii nu ştiau ce să ne facă deoarece am ieşit pe locul al II-lea în lume. Am câştigat atunci vreo 90 de medalii şi a fost aşa o stare euforică.

Au existat momente când aţi vrut să renunţaţi la canotaj?

Da, de 3 ori m-am lăsat, dar de 3 ori am revenit. Prima pauză pe care am făcut-o a fost după 14 ani de performanţă. Am simţit nevoia să mai fac şi altceva, să mai văd pe altcineva, mă săturasem ca în fiecare an, în fiecare zi să văd acelaşi antrenor, acelaşi medic, acelaşi bucătar, acelaşi masor şi tot stafful tehnic care ajută la marea performanţă. Am trecut în profesional, am plecat de la Clubul Dinamo şi am lucrat un an la Poliţia Capitalei, eram la biroul operaţii şi secretariat.

„Degeaba aveam nume, căci nimic nu se compara cu un copil“

Ce v-a determinat să vă întoarceţi la canotaj?

Eu i-am spus regretatei doamne Lia Manoliu, Dumnezeu să o odihnească! (era preşedintele Comitetului Olimpic Român atunci), că nu mă lasă şeful meu, chestorul Popa, să mai revin, dar mie îmi plăcea ceea ce făceam şi am zis: Gata! 14 ani îmi ajung, nu mai vreau! Şi atunci mi-a zis că vorbeşte cu şeful meu ca să revin pentru următoarea olimpiadă. Aşa am ajuns din nou în barcă, în 1996, la Atlanta, când am cucerit aurul olimpic, şi am făcut o pauză, deoarece am zis că este timpul să fac şi eu un copil. Degeaba aveam medalii, degeaba aveam recunoştinţă, degeaba aveam nume, căci nimic nu se compara cu un copil. Am făcut din nou o pauză, în â97 l-am născut pe Dragoş, am stat cu el un an şi patru luni, iar într-o zi am zis: plec la Snagov, aşa pur şi simplu! Soţul meu s-a uitat la mine şi a spus că are grijă de copil, şi s-a descurcat. M-am dus în pregătire, a venit următoarea olimpiadă în 2000, am ieşit campioană olimpică.

„Mama mea este foarte credincioasă şi, înainte de finale, se ducea la părintele“

Aţi simţit sprijinul celor de acasă atunci când vă aşteptau finalele Jocurilor Olimpice?

Da, mai ales a mamei, care îmi spunea: Doamne, cum am putut eu să te opresc? Uite, dacă nu te lăsam să pleci şi ţineam morţiş să stai acasă, cine ştie ce ajungeai? Mama mea este foarte credincioasă şi, înainte de finale, se ducea la părintele acasă, îl lua şi mergeau la biserică să dea un acatist pentru noi. O sunam şi îmi spunea că vom câştiga, îmi spunea cum se ruga pentru noi şi cum stătea în genunchi toată slujba. Aveam o bucurie imensă când o auzeam cum îmi vorbeşte şi îmi dădea aşa o stare de încredere în mine că pot să câştig.

Ce simte sportivul român când a luat aurul, iar drapelul lui este cel mai sus şi aude imnul ţării?

Este o bucurie imensă, un sentiment pe care nu poţi să îl descrii în cuvinte, am trăit de atâtea ori acest sentiment, dar eu nu pot să descriu bucuria pe care am simţit-o pe podium şi pe care nu am mai simţit-o după aceea. M-am bucurat, e drept, dar niciodată nu m-am bucurat ca în acel moment când am câştigat şi aşteptam să mă premieze, să aud imnul cântându-se, să împing barca de la ponton şi să văd că sunt aşteptată de o mare de oameni care se bucură pentru performanţa mea. Am fost foarte des felicitată de persoane necunoscute, iar bucuria creşte când îi auzi spunând: „Am plâns când v-am văzut pe podium“.

(Interviu realizat de arhidiacon Nicolae DIMA, în cadrul emisiunii „Biserica Azi“, TRINITAS TV)