Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește astăzi pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, unul dintre numeroșii martiri care au sfințit prin sângele lor legea creștină din ținuturile dintre Dunăre și Carpați. Despre viața Sfântului Sava, dar și despre cununa muceniciei pe care a primit-o în râul Mouseios (Buzău) sfântul ocrotitor al Eparhiei Buzăului și Vrancei, ne-a vorbit părintele dr. Nicolae Moraru de la Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău, unde predă Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
Părinte profesor, cum explică istoria bisericească termenul de martir? Ce se înțelegea la vremea respectivă prin acest termen și ce se înțelege acum?
Termenul de martir provine din limba greacă și înseamnă martor sau mărturisitor, căpătând conotația specific creștină a aceluia care își sfârșește viața pentru credința în Fiul lui Dumnezeu întrupat, dând astfel mărturie prin sacrificiul viețuirii sale efemere de pe pământ, în numele Celui care a biruit moartea, Mântuitorul Iisus Hristos. Este întru totul o imitatio Christi și cale sigură către Împărăția cerească. Martirajul a reprezentat în Biserica primară nu doar rezultatul celor trei secole de persecuție anticreștină, ci și o formă de misionarism evanghelic, întrucât primii creștini au înțeles propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu ca o jertfă totală și o împlinire a poruncii divinului Învățător, Care, profețind, i-a anunțat că „veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Limba română utilizează, în același sens, și sinonimul mucenic, provenit din limba slavonă, care desemnează pe cel chinuit și arată esența muceniciei - sacrificiul. La începuturile Bisericii, cei dintâi sfinți venerați de creștini au fost martirii, numele lor fiind înscrise în Martyrologiile vremii - primele sinaxare eclesiastice din istorie.
Vă rugăm să descrieți câteva repere biografice ale Sfântului Sava.
Sfântul Sava de la Buzău este unul dintre numeroșii martiri care au sfințit, prin sângele lor, legea creștină la Dunărea de Jos. În acest context, martiriul Sfântului Sava de la Buzău reprezintă certificatul de maturitate a creștinătății daco-romane, crescută în legătură omogenă cu Biserica-mamă sud-dunăreană, dar în cadrul specific al unei comunități aflate dincolo de hotarul Imperiului roman.
Actul martiric al mucenicului buzoian este, de fapt, o scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu, care se află în Gothia, către Biserica lui Dumnezeu, care se află în Capadocia, ce prezintă faptele sfințeniei și muceniciei fericitului Sava. Astfel, acesta „era drept în credință, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, dar nu în cunoștință, vorbind tuturor în chip pașnic despre adevăr, făcând să tacă pe idolatri (…). Cânta psalmi în biserică și aceasta cu sârguință (…), având o credință cu totul curată, care lucrează prin dragoste, încât nimic nu-l oprea să îndrăznească a vorbi totdeauna cu Domnul”.
În fața prigonirii, Sfântul Sava nu își ascunde credința sa creștină, ci o mărturisește pe față. Voind să petreacă marea sărbătoare a Învierii Domnului în cetatea unui anume preot Guthicas, el pleacă din satul său spre acesta, dar pe drum o vedenie îi dă de știre despre întoarcerea preotului Sansalas din Romania (adică din Imperiul roman), unde se refugiase din cauza urgiei declanșate de prigonitorii păgâni. Miracolul descoperirii acestui fapt și vitregia vremii îl determină pe Sava să facă drumul înapoi, pregătit de întâlnirea cu preotul său. Dumnezeu i-a rânduit însă o întâlnire mult mai dorită de evlaviosul cântăreț bisericesc, anume cu Hristos Domnul, în numele Căruia avea să primească moartea martirică.
Astfel, sosind în satul său, Sava și preotul Sansalas au prăznuit Paștile, iar în noaptea a treia după sărbătoare au fost luați și legați de necredinciosul Atharid, fiul dregătorului got Rothesteu, pentru credința lor creștină mărturisită. Supus la cazne și chinuri cumplite, Sfântul Sava a refuzat să renege pe Hristos și să mănânce din cărnurile jertfite zeilor păgâni, strigând: „Unul singur este Stăpânul, Dumnezeu din ceruri”. Văzând acestea, crudul Atharid a poruncit să fie omorât prin înecare în apele râului Mouseios (Buzău), făcându-l pe sfânt să exclame: „Binecuvântat ești, Doamne, și preamărit este numele Tău, Iisuse, în veci, amin, căci Atharid s-a străpuns pe sine însuși cu moarte veșnică și cu pierzare, iar pe mine mă trimite la viața cea pururea fiitoare, căci astfel ai binevoit între servii Tăi, Doamne, Dumnezeul nostru!”
Actul martiric consemnează faptul că Sfântul Mucenic Sava „s-a săvârșit în ziua a cincea după Paști, care este cu o zi înainte de idele lui aprilie (12 aprilie 372), în timpul domniei împăraților Valentinian (372-392) și Valens (364-378).
De ce goții, ocupantul politic al acelor ținuturi, îi persecutau pe creștini?
Goții, popor migrator de origine germanică, au coborât din Scandinavia înspre gurile Vistulei și, de aici, în secolele III-IV d.Hr., au ajuns în estul Daciei și în Sciția Mare. La început, fiind păgâni, prin conviețuirea cu daco-romanii creștini, o parte din goți au fost convertiți la credința cea adevărată. Învinși în anul 332 de împăratul Constantin cel Mare, care a trimis împotriva lor o armată condusă de fiul său, Constantin al II-lea, goții au devenit foederati ai Imperiului roman, fapt care a favorizat răspândirea creștinismului în teritoriile controlate de aceștia. Înscăunat ca rege al goților, Aoric, deși crescut la Constantinopol, a început să-i persecute pe creștini, în anii 347-348, sperând să obțină mai multe concesii din partea imperiului. Ulterior, după stingerea dinastiei constantiniene, înțelegerea dintre goți și romani a fost încălcată de ambele părți, ceea ce a pus în primejdie și existența creștinătății nord-dunărene. Disputele politice dintre conducătorii goți, la finele secolului al IV-lea, au avut și un caracter religios. Așa se face că goții conduși de Fritigern și Alavivus, regi convertiți la creștinismul arian susținut de împăratul Valens, au trecut în sudul Dunării, lăsând populația creștină nord-dunăreană la cheremul păgânului lor rival, regele Athanaric, care a declanșat crude persecuții împotriva acesteia, socotită drept aliată a adversarilor săi.
Cum explicați că, în cazul martiriului Sfântului Sava, comunitatea locală păgână din Dacia carpatică avea o atitudine proteguitoare față de creștini?
După retragerea aureliană din anul 275, teritoriile dacice erau un veritabil amalgam de etnii și religii, care conviețuiau, descoperind toleranța și respectul față de alteritate. Protectoratul imperial instaurat de împăratul Constantin cel Mare, în anul 332, a întărit, cu siguranță, buna conviețuire dintre stăpânitorii goți și supușii lor, toți fiind foederati ai Noii Rome. Pacea și prosperitatea au fost menținute atâta vreme cât regii goți au respectat înțelegerea perfectată cu Imperiul roman creștin. De vreme ce creștinii se impuneau prin împlinirea legii iubirii, dată de Hristos ca poruncă supremă a Evangheliei Sale, ei erau, fără îndoială, prețuiți de semenii lor, creștini sau păgâni. În ceea ce îl privește pe Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, actul său martiric dă mărturia acestui fapt, întrucât în textul său se arată cum consătenii păgâni ai martirului încercau să își scape rudele creștine de la persecuție, jurând în fața opresorilor că nu există creștini printre ei sau oferindu-le acestora carne nejertfită idolilor prin consumarea căreia să-i înșele pe prigonitori. De asemenea, fiind torturat în cele mai grozave feluri, Sfântul Sava a fost dezlegat din obezi de o femeie păgână, care i-a dat de mâncare și i-a oblojit rănile. Ca mulțumire, fericitul Sava nu a fugit să-și scape viața, ci a ajutat-o pe femeie la treburile sale.
Vorbiți-ne despre cultul Sfântului Sava astăzi.
Cinstirea Sfântului Mucenic Sava de la Buzău s-a făcut chiar de la momentul jertfei sale. Actul martiric consemnează că, după ce ucigașii săi l-au scos din apă, „l-au lăsat neîngropat și au plecat. Dar nu s-a atins de el nici un fel de câine, nici vreo fiară sălbatică, ci trupul lui a fost ridicat de frați și îngropat. Iar Junius Soranus, preastrălucitul conducător al Scythiei, trimițând bărbați vrednici de încredere, l-a dus pe acesta din țara barbară în Romania (adică în Imperiul roman). Și, dând patriei sale un dar prețios și rod slăvit al credinței, l-au trimis în Capadocia, din dorința presbiteriului din Gothia, Domnul rânduind cele spre bucurie fraților celor care sufăr și se tem de El”.
Dorința autorului actului martiric este una clară, anume de a răspândi cinstirea Sfântului Sava ca mucenic al lui Hristos. Astfel, el încheie: „Întrunindu-vă, deci, în adunare duhovnicească, în ziua în care luptătorul a primit cununa (adică mucenicia), să vestiți și fraților de dincolo (din întregul Imperiu roman), ca în toată Biserica universală și apostolească să se facă bucurie mare, slăvind pe Domnul, Cel ce face alegerea servilor Săi!”.
Cel dintâi care s-a interesat de moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău a fost Sfântul Vasile cel Mare, cel care, prin două scrisori, adresate, probabil, guvernatorului Junius Soranus al Scythiei Minor și Episcopului Bretanion de la Tomis, solicită și, mai apoi, mulțumește pentru repatrierea relicvelor sacre ale martirului nord-dunărean, despre care ni se transmite, cu acest prilej, informația legată de originea sa capadociană.
Peste secole, în care martirul lui Hristos Sava, înecat în apele Mouseiosului, a fost cunoscut doar ca Sava Gothul, cinstirea sa a fost redescoperită, prin voia lui Dumnezeu, devenind cel dintâi dintre sfinții ocrotitori ai Eparhiei Buzăului și Vrancei. Astăzi, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, chiriarhul eparhiei de la Curbura Carpaților, Catedrala „Sfântul Mucenic Sava” din Buzău se îmbracă în haina luminoasă a nestematelor duhovnicești izvorâte din seva creștină a neamului românesc.
