Sfântul Prooroc Ilie, „trâmbiţa” ascezei creştine

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în secolul al IX-lea î.Hr., pe vremea când în această ţară domnea regele Ahab, căsătorit cu Izabela, fiica regelui din Tir. Sărbătorit în calendarul ortodox pe data de 20 iulie, este cunoscut ca un mare prooroc al poporului iudeu şi un mare sfânt al creştinătăţii întregi. Despre râvna vieţii şi despre calităţile personalităţii lui, care îl arată drept precursor al ascezei creştine, despre personalitatea Sfântului Ilie, aşa cum o aflăm din cuvintele Sfintei Scripturi, din slujbele şi cărţile de cult, precum şi despre cinstea deosebită de care s-a bucurat înaintea lui Dumnezeu ne vorbeşte, în interviul care urmează, lectorul Alexandru Mihăilă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Cinstea deosebită de care s-a bucurat Sfântul Ilie înaintea lui Dumnezeu se vede din prezenţa sa pe Muntele Taborului, alături de Moise, atunci când Mântuitorul S-a schimbat la faţă, precum şi din alte împrejurări. Vorbiţi-ne despre conceptul de ales sau de rob al lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

Această paralelă înte Moise şi Sfântul Ilie o face şi Sfântul Maxim în Ambigua, capitolele 46, 50 şi 51. Plecând efectiv de la experienţa Schimbării la Faţă, arată, pe de o parte, importanţa lui Moise, iar pe de altă parte, importanţa lui Ilie, ambii fiind tipuri ale experienţelor duhovniceşti ale vieţii creştine. De exemplu, unul reprezintă înţelepciunea, iar celălalt bunătatea, unul făptuirea, iar celălalt contemplaţia, unul căsătoria, iar celălalt fecioria.

„Pe baza Legii descoperite de Moise, Sfântul Profet Ilie schimbă relaţiile sociale”

Asocierea celor două personalităţi vechitestamentare se vede mult mai bine în canonul ebraic, spre diferenţă de Septuaginta, unde acest aspect nu este prezent din cauza ordinii diferite a cărţilor. Secţiunea Pentateuhului (Tora) se încheie cu o remarcă referitoare la Moise, care este anunţat ca cel mai mare prooroc, apoi secţiunea proorocilor se încheie cu o concluzie, în ultimul capitol din Maleahi, capitolul al treilea, în care se discută despre rolurile lui Moise şi Ilie. Sunt puşi în paralel. Dacă Moise este legiuitorul, Sfântul Prooroc Ilie devine reprezentantul întregii mişcări profetice. Moise mijloceşte Revelaţia directă, Legea dată de Dumnezeu pe Muntele Horeb, care este alcătuită din rânduieli şi porunci, iar Ilie reprezintă aici întregul corpus profetic. El este văzut ca cel ce aduce legea lui Dumnezeu descoperită de Moise la nivelul poporului, o face accesibilă. Pe baza acesteia, Sfântul Profet Ilie schimbă relaţiile sociale, întoarce inima fiilor către părinţi şi inima părinţilor către copii.

Sfântul Ilie a trăit la jumătatea secolului al IX-lea î.Hr. în Regatul Nordic, unde pe atunci profetismul de tip harismatic se dezvoltase foarte mult. Abia peste 100 de ani vor apărea profeţii scriitori. Mişcarea profetică harismatică, din care fac parte ucenicul Sfântului Ilie, Profetul Elisei, dar şi numeroşi profeţi anonimi grupaţi în aşa-numite „şcoli ale profeţilor”, a jucat un rol foarte important în consolidarea religioasă a Israelului, pentru că aceştia au reprezentat ceea ce cercetarea vechitestamentară numeşte „mişcarea de adorare doar a lui Iahve”, adică un monoteism foarte clar manifestat, intransigent faţă de elementele păgâne. În acest sens, prin conceptul de ales se poate înţelege că oricine este ales în măsura în care păstrează monoteismul. Aici trebuie pus accentul pe râvna lui Ilie.

„Sfântul Ilie depăşeşte chingile Legii”

Care sunt trăsăturile distinctive ale personalităţii Sfântului Prooroc Ilie prin care acesta se constituie ca paradigmă sau precursor al ascezei creştine?

Sfântul Profet Ilie şi Enoh sunt singurele cazuri care au rupt legea implacabilă a morţii. Sfântul Ilie a fost ridicat în carul de foc, aşa cum vedem în primele două capitole din cartea IV Regi. Din acest punct de vedere, el va deveni, în interpretarea patristică, simbolul ridicării de la materie. În acest sens, Sfântul Maxim îl pune în strânsă legătură cu contemplaţia. Spune că, dacă Moise simbolizează partea practică, Sfântul Ilie este chipul contemplaţiei, al răpirii de la materie şi categoric că din acest punct de vedere el este un simbol la monahilor. În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz îl folosesc drept imagine a retragerii în pustie şi a nevoinţelor ascetice.

Pentru că Proorocul Ilie a dus o viaţă asemănătoare îngerilor, impregnată de minuni, fiind hrănit de corbi când era retras la pârâul Cherit sau de înger pe drumul spre Muntele Horeb, el seamănă, şi din această perspectivă, cu retragerea monahilor. Ilie, ca model al monahilor, se vede şi din faptul că Sfântul Ioan Botezătorul, un ascet desăvârşit, devine, după cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos, un nou Ilie.

Deşi Ilie este perceput în timpul vieţii drept un râvnitor, prin înţelegerea duhovnicească el depăşeşte chingile Legii. Vederea lui Dumnezeu pe Muntele Horeb către Ilie, descrisă în III Regi capitolul 19, reia elementele teofanice din darea Legii lui Moise pe acelaşi munte. Dacă legea lui Moise pune accentul pe vizual, pe auditiv - foc, tunete, cutremur, deci manifestări în forţă -, Ilie depăşeşte această sferă a catafaticului şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu în isihie, vântul liniştit. Putem spune că aceasta este chemarea la isihie pe care o găseşte monahul sau chiar orice creştin.

Sfântul Ilie este invocat în cultul ortodox ca, la fel cum el s-a ridicat dincolo de materie, în căruţa de foc, la fel, şi sufletului celui care se roagă să fie ridicat la stare de linişte, de pace.

Misionar printre păgâni

Din confruntările pe care le-a avut în vremea sa, putem spune că Sfântul Ilie a fost şi un apologet şi misionar al credinţei în Dumnezeul Cel adevărat?

Aceste calităţi nu i le putem atribui în mod direct pentru că misiunea se face în mod firesc prin vorbă bună, prin dialog şi convingere, pe când Ilie se confrunta cu o realitate diferită. Regatul Nordic, în urma alianţei cu fenicienii, era impregnat de multe elemente religioase canaanite. Era un amestec de credinţe religioase, şi din acest punct de vedere pe Sfântul Ilie nu îl interesează în mod direct convertirea altora cât păstrarea poporului în credinţa monoteistă. De aceea, el este foarte dur în reacţii, îi ucide, de exemplu, pe profeţii lui Baal şi ai Aşerei în urma jertfei de pe Muntele Carmel, însă, chiar înainte de aceasta, episodul învierii fiului văduvei din Sarepta Sidonului ni-l arată, în ultimă instanţă, ca misionar, în sensul că el nu se adresează în mod exclusiv poporului Israel, ci înviază pe fiul unei femei păgâne, demonstrând prin aceasta inclusiv universalitatea lui Iahve.

Blândeţea şi mila sa, arătate femeii văduve din Sarepta Sidonului sunt pentru noi, cei de astăzi, exemplu de raportare la problematica socio-filantropică, precum şi la darurile lui Dumnezeu, mai ales că ne aflăm într-o perioadă de criză economică?

Activitatea lui Ilie, precum şi această minune din Sarepta Sidonului subliniază că activitatea socială a Bisericii nu trebuie să rămână strict la sfera materială. Sfântul Ilie nu-i dă văduvei doar făină şi untdelemn, ci îi dăruieşte viaţă fiului ei. Părinţii Bisericii au văzut în faptul că Ilie se roagă de trei ori pentru aducerea suflării fiului văduvei o închipuire, o tipologie a Sfintei Treimi. Altfel spus, Sfântul Ilie propovăduieşte în chip tainic învăţătura despre Sfânta Treime neamurilor, chiar înainte de Revelaţia desăvârşită a Noului Testament.

Bazileii bizantini i-au fixat data de prăznuire

Vorbiţi-ne de dimensiunea specifică tuturor profeţilor care atrăgeau atenţia regilor asupra greşelilor pe care le săvârşeau şi prin care aduceau pedeapsa asupra întregului popor.

Profetismul nu este specific Israelului, mişcări de genul profeţilor existând în Orientul antic şi la alte popoare. Sunt multe studii care pun, de exemplu, profetismul biblic în legătură cu oamenii trimişi de divinitate, a căror vedenii sunt consemnate în perioada neoasiriană. Există însă o mare diferenţă între profeţii israeliţi şi cei păgâni. Dacă profeţii extra-biblici, de la alte popoare, au adoptat o atitudine oportunistă faţă de conducători - ei le transmiteau, de obicei, mesaje binevoitoare, pozitive -, profeţii biblici se poziţionează foarte critic faţă de regi. Ilie, de exemplu, a dus un război religios cu cel mai mare om din Regatul Nordic, cu regele Ahab, şi chiar cu regina Izabela, despre care textul biblic spune că îi proteja în mod direct pe profeţii lui Baal şi ai Aşerei.

Dar, din rânduiala lui Dumnezeu, tot regii l-au recunoscut pe Sfântul Ilie ca fiind unul foarte important. Bazileii bizantini vor fi cei care îi fixează data de prăznuire, pe 20 iulie. În secolul al V-lea, împăratul Zenon a consacrat o biserică, în Petrion, Sfântului Ilie Tesviteanul, iar mai târziu, Constantin al VII-lea Porfirogentul descrie, în cartea lui dedicată ceremoniilor, prăznuirea deosebită din ziua Sfântului Ilie.

Poziţia profeţilor faţă de regi arată, în ultimă instanţă, că regalitatea reprezenta o instituţie fundamentală în Antichitate. Regele era inelul de legătură între divinitate şi popor. Dacă regele era credincios, Dumnezeu dădea binecuvântare întregului popor sau, invers, dacă regele era păcătos, atrăgea pedeapsa pentru tot poporul. În istoria deuteronomistă, din cauza regelui Manase, Dumnezeu hotărăşte distrugerea Ierusalimului.