Sfântul Ștefan cel Mare, smerenia conducătorului ctitor de țară

Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt reprezintă una dintre personalitățile istoriei românești și un model de sfințenie. Dincolo de victoriile militare și de ctitoriile sale, viața sa vorbește despre smerenie, discernământ, rugăciune și jertfă. Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, viețuitor al Mănăstirii Putna și exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, explică modul în care credința a modelat personalitatea sfântului voievod. El evidențiază rolul mamei sale, al duhovnicilor și al vieții de rugăciune în formarea voievodului, precum și modul în care acesta a purtat înfrângerile și responsabilitatea conducerii. Exemplul său rămâne actual pentru omul contemporan.

Părinte arhimandrit, ce trăsătură a perso­nalității Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt considerați că este cea mai necesară omului de astăzi?

Smerenia. Nu suntem și nu vom fi toți cei care am auzit de Ștefan cel Mare conducători de țară, ca el, dar toți avem nevoie de această virtute pe care el a avut-o.

Faptul că el, conducător vreme de 47 de ani, a fost smerit arată că un mediu și împrejurări pe care noi le considerăm aproape complet incompatibile cu credința - conducerea oamenilor, poziția socială înaltă, bogăția - nu reprezintă o piedică absolută pentru smerenie. Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29) pentru toți oamenii. Deoarece El, Dumnezeu deplin și om deplin, este smerit, tot omul care vrea să învețe cum să fie om cu adevărat are de învățat smerenia. Fără smerenie nu sunt posi­bile credința, dragostea, nădejdea, nici o altă virtute și nici un bine adevărat.

Cum reușea binecredinciosul voievod să îmbine responsabilitatea de conducător cu viața duhovnicească?

Responsabilitatea de conducător nu se poate împlini bine decât dacă persoana respectivă are o viață duhovnicească aleasă. Motivele pentru care este așa țin de firea conducătorului, de natura oamenilor conduși și de legătura care se realizează între ei, prin slujirea credinței.

Conducătorul este om, iar omul nu poate face binele fără Dumnezeu. Cu cât este mai intensă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai bine înțelege voia lui Dumnezeu și primește putere să o împlinească, prin conlucrarea cu El. Cu cât mai slabă este legătura, cu atât este mai neînțelegător și mai puțin capabil să împlinească voia lui Dumnezeu.

În ceea ce îi privește pe cei conduși, pe măsura curăției sufletești, omul are capacitatea de a simți când celălalt, fie el și conducător, îi vorbește de la Dumnezeu sau nu. Și dacă simte că este de la Dumnezeu, atunci îl urmează cu conștiința că face ceea ce trebuie, ceea ce îi este de folos, chiar și atunci când este foarte greu. Pentru că, altfel, oamenii nu-și mai urmează conducătorii atunci când este greu, ci îi abandonează sau se revoltă.

Ceea ce a avut de dus Moldova în acea vreme a fost extrem de greu. „Poarta creștinătății”, cum le arăta Sfântul Ștefan altor conducători că este țara sa, avea o populație de 100 de ori mai mică decât Imperiul Otoman: circa 400.000 de locuitori, față de circa 40.000.000. Imperiul era condus de Mehmed al II-lea, cel care cucerise Constantinopolul. A fost un efort colosal de a face față Imperiului Otoman, o jertfă uriașă. O treime din membrii Sfatului Domnesc au murit pe câmpurile de luptă, în domnia Sfântului Ștefan, cele mai sângeroase confruntări fiind cele cu turcii. Între costurile grele se numără și pierderea fațadei maritime, a ieșirii la Marea Neagră, cu cetățile Chilia și Cetatea Albă, în luptele cu turcii. Dar, timp de 47 de ani, oamenii l-au urmat pentru că au fost convinși că prin el se împlinește voia lui Dumnezeu.

De asemenea, ctitoriile sale trebuie înțelese ca rod al propriei vieți duhovnicești. Mai adânc decât fiecare motiv concret și fiecare împrejurare legată de ctitorirea unei biserici sau mănăstiri, numărul foarte mare de lăcașuri sfinte ctitorite sau sprijinite este rezultatul a ceea ce el însuși trăia. Prin propria viață duhovnicească, el înțelegea folosul bisericilor și mănăstirilor, acela de a fi locuri concrete în care oamenii să fie botezați, să se roage, să se spovedească, să se împărtășească, să se cunune, iar monahii să își ducă viața monahală, să lucreze chipul lui Dumnezeu din ei spre a crește în asemănarea cu Dumnezeu.

Ce ne învață Sfântul Ștefan cel Mare despre curajul de a înfrunta încercările și suferin­țele vieții?

Să avem tăria de a respinge răul și de a alege bine, chiar dacă este foarte greu să facem această alegere. Dacă răul este neplăcut, dureros, dificil de realizat, îl respingem cu ușurință. Dacă binele este plăcut, comod, ușor de realizat, îl alegem cu ușurință. Dar ce facem în crizele în care binele este greu de făcut și dureros, iar răul este ușor de făcut? Sfântul Ștefan a avut o tenacitate extraordinară în a alege binele, nu doar când era ușor de făcut, ci și când era foarte dificil și dureros de împlinit.

Mama lui Ștefan cel Mare, Maria Oltea, a influențat formarea caracterului și a modului său de a lua decizii?

Mama sa, Maria-Oltea, a avut rolul decisiv în formarea sa. Ea l-a crescut singură, căci tatăl lui, Voievodul Bogdan al II-lea, a fost ucis când Sfântul Ștefan era copil, în străinătate, căci pe atunci Transilvania era alt principat decât Moldova. Ea a fugit cu copilul la curtea lui Iancu de Hunedoara, în Transilvania. Nici astăzi nu e ușor pentru o femeie să fie mamă singură, în străinătate, darămite atunci. Apoi, despre modul ei de a alege se păstrează tradiția în care ea refuză să îl primească pe Sfântul Ștefan, care voia să se refugieze în Cetatea Neamțului, fiind rănit. Este o tradiție legendară, a cărei esență este exact modul de a alege. Ea refuză nu din lipsă de dragoste maternă, ci tocmai din dragostea care se bucură numai de adevăr (cf. 1 Corinteni 13, 6), cum definește Sfântul Pavel criteriul dragostei conforme cu Dumnezeu.

Așa putem înțelege cum Sfântul Ștefan alege să participe personal la Lupta de la Codrii Cosminului, în 1497, când era înaintat în vârstă - peste 7 ani va trece la cele veșnice - și starea de sănătate era atât de rea, încât a fost transportat cu o sanie de lemn, neputând să stea în picioare. Și înțelegem de ce, într-o scriere din 1502, a medicului italian Matteo Muriano, el este caracterizat ca fiind „veșnic treaz”, adică purta de grijă de toate problemele țării. Sunt mărturii punctuale păstrate, care arată că întreaga viață și-a trăit-o așa, în jertfa pentru popor. Nu doar pe câmpurile de luptă, ci și în ceea ce privește administrarea țării, el a fost în stare de jertfă. Alegând binele pentru alții, chiar dacă era greu pentru el, fiind „jertfă în lacrimile” poporului, cum spune poetul Ioan Alexandru în Testamentul lui Ștefan cel Mare, domnitorul a intrat în inima poporului și în veșnicia iubirii lui Dumnezeu.

Cum putem înțelege, din perspectivă creș­tină, puterea domnitorului Ștefan cel Mare de a se ridica după înfrângeri?

Este greu să rămâi echilibrat după momente de mare intensitate. E greu să te ridici din înfrângeri și este greu să te menții după victorii. Din punct de vedere duhovnicesc, în ambele situații trebuie smerenie și punerea nădejdii în Dumnezeu, nu în forțele proprii, bineînțeles, făcând tot efortul necesar, dar înțelegând că fără harul Duhului Sfânt nu există bine.

După cea mai strălucită victorie pe care a avut-o împotriva turcilor, la Vaslui, în 1475, a postit patru zile (unele surse consemnează 40 de zile), doar cu apă și pâine, și a dat poruncă să nu spună nimeni că el a câștigat lupta, ci Dumnezeu. Așa arată smerenia în cazul unei victorii, smerenia care ferește pe om de îngâmfarea care aduce căderea. Cronicarul polonez Jan Długosz folosește tocmai acest termen: „Nu s-a îngâmfat”.

Iar smerenia în cazul unui eșec o vedem după înfrângerea de la Războieni, din 1476. Învins de o armată de turci de circa 150.000 de oameni, el având doar 12.000, a scris altor conducători creștini: „Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele Lui”.

Ca să fie omul smerit în aceste situații extreme, trebuie ca în general să își trăiască viața așa. Omul credincios știe că smerenia îl ajută să rămână echilibrat și să evite căderea: „Smeritu-m-am și m-am mântuit” (cf. Psalmul 114, 6) sau, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „m-am smerit și degrabă și în scurt Domnul m-a mântuit pe mine”.

Ce rol au avut credința și duhovnicii în deciziile importante ale voievodului?

Fără credință și fără sfătuirea cu oameni cu viață sfântă, nu ar fi Sfântul Ștefan și, probabil, nici cel Mare. Părintele Moldovei a crescut în dragostea de popor și a fost un vizionar pentru întreaga creștinătate, care l-a oprit pe cuceritorul Constantinopolului la sud de Dunăre, pentru că a avut smerenia la temelia gândurilor și faptelor, smerenia față de Dumnezeu și de semeni.