Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Sfârşitul unui imperiu unic în istorie

Sfârşitul unui imperiu unic în istorie

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Interviu
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 29 Mai, 2022

Data de 29 mai a rămas în istorie ca ziua în care şi-a încheiat existenţa Imperiul Bizantin, odată cu cucerirea de către turcii otomani, conduşi de sultanul Mahomed al II-lea, a capitalei Constantinopol. Împărăţia de o mie de ani care a continuat, într-o sinteză proprie, dăinuirea Imperiului Roman avea să se micşoreze ca dimensiuni şi importanţă, până la desfiinţare. Despre acest eveniment din trecutul unui imperiu creştin ortodox şi moştenirea bizantină am discutat cu părintele profesor Emanoil Băbuş de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Părinte profesor, care a fost contextul istoric al cuceririi capitalei Imperiului Bizantin?

Cucerirea Constantinopolului de către turcii conduşi de sultanul Mahomed al II-lea reprezintă în mod cert unul dintre momentele şi evenimentele notabile ale secolului al XV-lea, iar asediul capitalei Imperiului Bizantin - unul din cele mai cunoscute din istorie. Acest moment a însemnat începutul unei noi ere în arta războiului prin folosirea de către turci a unor tunuri de dimensiuni impresionante, cu care europenii nu erau obişnuiţi la vremea aceea. Înainte de a ajunge la 1453, Imperiul Bizantin, în ultima sa perioadă, vremea împăraţilor Paleologi, a trecut prin crize interne importante, războaie civile în vremea împăraţilor Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea, apoi a împăraţilor Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino. Astfel încât asediile care au urmat din partea turcilor până în 1422 au făcut ca acest imperiu să treacă prin greutăţi majore, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În februarie 1451, în timp ce se relaxa în palatul lui de la Adrianopol, sultanul otoman de atunci, Murat al II-lea, a suferit un atac de apoplexie şi a murit. Urmaşul şi fiul său, Mahomed al II-lea, de la care ar fi fost de aşteptat să aibă mişcări prudente, cel puţin până îşi consolida poziţia pe tron, avea însă alte gânduri, pentru că era un bun cunoscător al civilizaţiei bizantine. Astfel, în primăvara anului 1452, el se pregăteşte deja pentru un atac fatal asupra Constantinopolului. Construieşte fortăreaţa Rumeli hisari, nu departe de capitala Imperiului Bizantin. Acest lucru îl pune pe gânduri pe împăratul Constantin al XI-lea. Asediul asupra capitalei nu a fost uşor, chiar dacă întăririle pe care bizantinii le-au primit din partea latinilor erau firave, circa 200 de străini. În ajutor le-au venit în ianuarie 1453 căpitanul genovez Giovanni Giustiniani Longo, cu două nave de însoţitori pentru a întări echipajele veneţiene din Cornul de Aur. Au hotărât să rămână pentru a apăra zidurile la Vlaherne. Din rândul supuşilor proprii, împăratul Constantin a reuşit să mobilizeze circa 5.000 de bizantini. Numărul soldaţilor otomani varia între 80.000 şi 200.000, după unii istorici, mult mai mare decât cel al bizantinilor. Faţă de atacurile anterioare, când bizantinii avuseseră un avantaj tehnologic asupra asediatorilor, acum lucrurile stăteau un pic invers, pentru că Mahomed a reuşit să atragă de partea sa un meşter ungur care a construit nişte tunuri cu ţevi de 8 metri lungime, care reuşeau să propulseze ghiulele din piatră de peste 600 kg. Vedem că musulmanii aveau un avantaj de această dată, însă bizantinii rămâneau apăraţi de zidurile continentale construite iniţial de împăratul Constantin cel Mare şi apoi în vremea lui Teodosie al II-lea. Aceste ziduri au rezistat ofensivei finale a otomanilor.

Cum a căzut oraşul în ­mâna asediatorilor?

Oraşul a căzut totuşi atunci când armata ienicerilor a reuşit să intre pe o poartă uitată deschisă de bizantini. Atacul final a avut loc în 29 mai 1453. Acea zi funestă e menţionată astfel de istoricul bizantin Ducas: „Aşa şi-a găsit sfârşitul măreţul oraş al lui Constantin, înălţat la vremea lui până la culmile gloriei şi ale autorităţii şi ale bogăţiei, eclipsând cu desăvârşire toate oraşele din jurul lui, celebru pentru strălucire, avuţie, prestigiu, putere şi măreţie şi toate celelalte daruri ale sale”. Cronicarul Critopoulos din Andros spune cam aceleaşi lucruri. A urmat o perioadă de trei zile de jaf din partea armatei turceşti. Au fost mulţi morţi şi abia după aceste zile s-au calmat lucrurile.

Cum au fost trataţi locuitorii capitalei bizantine după cucerire?

După cucerire, locuitorii creştini ai Constantinopolului au beneficiat de anumite avantaje, chiar dacă mult sub nivelul anterior. Astfel, creştinii din fosta capitală aveau cler propriu, lăcaşuri de rugăciune care au fost păstrate. La câteva luni după victoria sa, sultanul a luat anumite măsuri în privinţa creştinilor. Astfel, a fost ocupat din nou postul vacant de patriarh, iar mai multe biserici şi-au deschis porţile pentru slujbe. Biserica „Pammakaristos” a devenit noua catedrală a patriarhului de Constantinopol, iar „Peribleptos” a devenit biserica noii populaţii armeneşti, sosită în oraş. Şi-au reluat funcţia iniţială şi anumite mănăstiri, cum ar fi „Mireleion”, unde din 1455 au început să trăiască din nou călugări, iar Mănăstirea Sf. Ioan din Petra i-a fost dată mamei creştine a unuia dintre viziri. Altă biserică mai mică, închinată Maicii Domnului, supranumită a mon­golilor, din sec. XIII, a fost încredinţată mamei arhitectului grec care a proiectat moscheea Fatih. În partea cealaltă a oraşului, Galata, bisericile au supravieţuit într-un număr şi mai mare. Sultanul promisese genovezilor că nu va transforma bisericile pe care aceştia le aveau în moschei. Chiar şi bisericile care au fost totuşi transformate în moschei şi-au păstrat aspectul exterior, mai ales pentru decoraţiuni. În momentul atacului final au fost desigur distruse şi o serie de biserici, în timpul celor trei zile de jaf nemilos. Ostaşii turci au căutat obiecte valoroase, inclusiv unele din cupru sau chiar tinichea. Aşa a fost prădată şi devastată Mănăstirea „Chora”, care se afla aproape de locul unde s-a petrecut intrarea otomanilor în capitală. De asemenea, icoana Odighitria a Maicii Domnului, cu care bizantinii făcuseră procesiune îna­inte de asediu, a fost deposedată de frumoasa ramă de aur, care a fost ruptă în mai multe bucăţi. La fel s-a întâmplat şi în restul oraşului, unde soldaţii cuceritori au prădat biserici, mănăstiri şi case obişnuite. De pe mare, mateloţii puteau vedea cele întâmplate şi, după ce colegii lor au intrat în oraş, s-au alăturat şi ei pentru a jefui, inclusiv pe cei din cartierul evreiesc. Pe lângă obiecte, soldaţii au luat prizonieri pe care îi puteau vinde în schimbul unor sume importante de bani.

Ce transformări a suferit oraşul după cucerire?

Chiar dacă s-a prăbuşit în faţa tunurilor, zidul a rămas întreg, ceea ce ne demonstrează că el era foarte solid. Mahomed a poruncit să se repare distrugerile minore ale zidurilor continentale, dar a demolat Poarta de Aur, înlocuind-o cu o fortăreaţă cunoscută sub numele de Edikule sau „Cele şapte turnuri”. A mai pus să fie reparate apeductele şi coloanele cu portic care înconjurau unul din marile foruri ale oraşului. A pus să se repare Columna şarpelui din Hipodrom, ordonând să fie tăiată o plantă care crescuse la baza acesteia. El nu intenţiona să refacă totul, pentru că înainte de cucerire multe dintre edificiile Constantinopolului intraseră deja în ruină, inclusiv palatul mare şi palatul Vlaherne. De aceea, Mahomed dispune construirea unui palat nou, aproape de piaţa lui Teodosie al II-lea. Cu timpul realizează că palatul nu era atât de impunător, pe un teren mai mare, în Galata, nu departe de Cornul de Aur. Ca şi marele palat, această reşedinţă a sultanului e cunoscută sub numele de Top Kapî, un complex de clădiri așezate printre grădini şi fântâni. Ulterior, sultanul a vrut să-şi stabilească un loc de mormânt şi una dintre înălţimile oraşului părea foarte potrivită pentru acest lucru, dar era pe atunci încă ocupată de Biserica „Sfinţilor Apostoli”, care deşi impunătoare ca dimensiuni, intrase deja într-o oarecare stare de decădere. În 1463 această biserică a fost demolată şi pe locul ei s-au ridicat moscheea Fatih şi mormântul lui Mahomed din apropiere.

Ce înseamnă Constantinopolul şi Imperiul Bizantin pentru istoria europeană?

În perioada în care Europa apuseană cunoştea transformări radicale, care au dus la o nouă sinteză culturală, un împărat roman întemeiază oraşul Constantinopol. Împăratul Constantin cel Mare, căci despre el e vorba, a construit capitala pe locul unei aşezări greceşti numită Bizantion. De aici şi denumirea de Imperiul Bizantin. Imperiul milenar, din 330 şi până în 1453, a fost o adevărată împărăţie, iar conducătorii acesteia nu s-au considerat asemănători celor din fruntea altor state. Pentru a înţelege această împărăţie bizantină trebuie avut în vedere faptul că, pe de o parte, Antichitatea se încheia cu aspiraţii mesianice, iar pe de altă parte, se poate vedea întârzierea unei lumi în altă ipostază, şi anume miracolul elin. Originalitatea Bizanţului a constat tocmai în modul original în care a încorporat aspiraţiile mesianice în forma preconizată de gândirea şi arta elină. Viziunea lui Platon asupra Universului era întruchipată de idei. De-a lungul existenței sale, statul bizantin şi-a arogat dreptul de a reprezenta Universul cu caracteristicile împărăţiei, iar dacă realităţile cotidiene contraziceau uneori acest fapt, împărăţia se concretiza în momentul în care pătrundea în atmosfera de sărbătoare a Bisericii, unde avea loc Sfânta Liturghie. Prin intermediul Imperiului Bizantin, creştinismul a devenit un dat istoric, descoperindu-se ca un factor de decizie în lumea contemporană. Chiar şi atunci când imperiul s-a redus ca întindere, mai ales după căderea în mâinile latinilor, la 1204, Bizanţul a întruchipat ecumenicitatea, ca o formă de îmbinare a transcendenţei cu imanenţa, după modelul dogmei care asigura Persoanei Fiului lui Dumnezeu convieţuirea în unitate perfectă a celor două naturi, divină şi umană. De aceea, originalitatea Bizanţului constă în posibilitatea sa de a reprezenta unitatea armonioasă alcătuită a celor două firi, principiu hotărâtor în actul de constituire a Universului. La întretăierea între Orient şi elinism s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită care i-a fascinat atât pe creştinii occidentali, cât şi pe musulmanii care, aşa cum am văzut, cuceresc Constantinopolul la 1453. Deţinător al unui stat bine administrat într-o perioadă în care în alte părţi puterea publică se dizolva, loc de formare a creştinismului ortodox, conservator al gândirii greceşti antice, Imperiul Bizantin face legătura între Antichitate şi lumea modernă. Aceste aspecte au fost sintetizate la finalul lucrării „Sinteza bizantină” a istoricului Nicolae Iorga, unde se spune aşa: „Bizanţul nu putea să dispară cu desăvârşire în catastrofa imperiului slăbit, apoi distrus de turcii otomani. El cuprindea o organizare romană desăvârşită, patrimoniul de care era atât de orgolios al Ortodoxiei şi acele tradiţii ale civilizaţiei greceşti care se potriveau tendinţelor sale. Un contact de o mie de ani cu lumea orientală zămislise o nouă sinteză de spirit din aceste vechi ţări de organizare şi lumină care au fuzionat cu alte elemente bizantine. În sfârşit, din biruinţele şi căderile sale, din triumfurile şi din adâncile umilinţe, imperiul a lăsat o lecţie nepreţuită care formează tezaurul unei experienţe politice unice”.

Ce mai poate vedea astăzi călătorul din vechile clădiri ale Constantinopolului?

În primul rând se poate vedea Biserica Sfânta Sofia, transformată în moschee imediat după cucerire. Se mai pot vedea urmele Hipodromului, unde aveau loc cursele de cai. Apoi coloana lui Constantin cel Mare, fără statuia împăratului, care era în vârf. Mai este piatra Milion, adică acel kilometru 0 din care se pornea în toate laturile Imperiului Bizantin. Se mai pot vedea zidurile fostei capitale, care se păstrează destul de bine, urmele unor biserici şi altele.

Cu ocazia şantierelor de construcţii din secolul XX au fost descoperite şi alte construcţii bizantine deosebite. Aşa au fost casa lui Justinian, vestigiile porţii de bronz a Marelui Palat. Reconstrucţia Palatului de Justiţie din Istanbul a descoperit în 1960 soclul din piatră al uneia din statuile care au împodobit odinioară Hipodromul. Cea mai interesantă descoperire, care a avut loc în 2004, a scos la iveală portul împăratului Teodosie şi 37 de vase scufundate, datând din secolul al V-lea. Trei dintre acele vase păstrau încărcătura intactă în condiţii aproape perfecte. În partea de sud a oraşului au fost descoperite urmele Mănăstirii Peribleptos, din timpul împăratului Roman al II-lea.

Citeşte mai multe despre:   Căderea Constantinopolului