Sfinţii Trei Ierarhi: „Suntem ca şi unu înaintea lui Dumnezeu“

30 ianuarie este ziua închinată celor mai importanţi episcopi şi dascăli ai învăţăturii ortodoxe din secolul al IV-lea creştin: Sfinţii Trei Ierarhi. Adică Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Fiecare este unic, dar toţi fac parte dintr-un întreg, Biserica lui Hristos. Cu toate că fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi are o zi specială de prăznuire, în secolul al XI-lea s-a hotărât ca cei trei să fie serbaţi împreună pentru a nu se acorda vreunuia întâietate faţă de ceilalţi doi. O incursiune prin viaţa şi istoria sărbătorii celor trei Sfinţi Ierarhi, cu diac. prof. dr. Ioan Caraza şi cu pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu.

Părinte Profesor, cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi în ziua de 30 ia-nuarie ştim că datează din anul 1081, din vremea împăratului bizantin Alexie Comneanul, atunci când în Bizanţ s-a iscat o ceartă între credincioşi deoarece nu reuşeau să se hotărască pe cine să aleagă dintre cei trei. De unde au pornit aceste discuţii?

În acea vreme, la nici 30 de ani de la Schisma din 1054, Biserica Ortodoxă avea nevoie de călăuze, şi nu de un primat, ca în Apus. Atunci Biserica şi-a pus întrebarea: „Ce ne reprezintă pe noi?“. Aşa s-a iscat disputa „care este cel mai mare dintre cei trei sfinţi ierarhi“. Apoi, momentul 1081 înseamnă de fapt încheierea unei perioade de distanţare treptată faţă de Răsărit. Separarea a început după anul 313, atunci când s-a dat libertate creştinismului, oprindu-se persecuţiile. După mutarea centrului imperial de la Roma la Bizanţ de către Împăratul Constatntin cel Mare a urmat o tendinţă a papilor de a considera Roma capitala întregului imperiu, şi de aici a creştinismului. Aşa s-a ajuns la tendinţa spre primat pentru episcopul Romei. Noi ştim că atunci când Împăratul Constantin cel Mare ar fi dat aşa-zisele drepturi Romei prin Papa Silvestru (314-335), anume ca tot ce este în Roma să rămână papilor, acestea au fost interpretate greşit de Apus. Un alt moment a fost separaţia din secolul al IX-lea dintre Imperiul de Apus şi cel de Răsărit în timpul împăratului Carol cel Mare. De fapt, această separare nu a fost opera împăratului Carol cel Mare, ci a papei, şi s-a răsfrânt şi la nivel bisericesc, culminând cu Schisma de la 1054.

Răsăritul avea nevoie de călăuze şi din cauza ereziilor care l-au zguduit de nenumărate ori. Pe când Apusul nu a simţit urmările ereticilor, având un context al predicării Evangheliei împrumutat din dreptul roman. De aici şi formele aproape juridice ale organizării apusene, prin care papii nu puteau face abstracţie de primat. Pe când în Răsărit contextul de propovăduire a Evangheliei a fost filosofia antică, grecească, într-un cuvânt filosofia Logosului, dar din care cunoaşterea lui Dumnezeu se înstrăina din ce în ce mai mult faţă de Revelaţie.

Deci, Biserica în secolul al IV-lea a apărat Revelaţia faţă de filosofie. În acest sens, noi nu-i putem considera pe Sfinţii Trei Ierarhi nişte corifei ai credinţei, ci nişte apărători ai credinţei. Şi este vorba aceea «oricâţi învăţători am avea, nu avem Părinţi», şi tocmai din acest motiv Răsăritul şi-a ales Părinţi pentru ceea ce a însemnat Tradiţia răsăriteană, care s-a conturat chiar din se-colul al IV-lea faţă de avatarurile filosofiei.

Deci Sfinţii Trei Ierarhi sunt Părinţii de care avea nevoie Biserica...

Da. Sfinţii Trei Ierarhi, continuând pe Sfântul Atanasie, care a apărat Revelaţia făcută prin Mântuitorul Hristos, au învăţat că descoperirea Adevărului, ascultarea de Dumnezeu, nu poate fi ţinută de moarte. Aceasta este puterea credinţei. Nu s-au gândit vreodată că au să fie preţuiţi mai târziu pentru aceasta. Meritele lor sunt de a sta în credinţa apostolică, pentru că prin ei noi cunoaştem cum era profilul Bisericii Apostolice, care mai târziu s-a pierdut din cauza aspectelor confesionale, fie ale Scolasticii, fie ale Reformei protestante. Nu s-a mai cunoscut în realitatea ei viaţa Bisericii Apostolice. Dar prin Sfinţii Trei Ierarhi acest lucru nu numai că a fost mărturisit, ci şi concretizat în anumite forme de tradiţie. De exemplu, Liturghia. Liturghia înseamnă la Sfântul Vasile cel Mare valoarea unică a jertfei pentru viaţa în Hristos. Sfântul Vasile a consfinţit, în Liturghie, că odată cu intrarea Cinstitelor Daruri în altar se arată valoarea Jertfei de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin invocarea Duhului Sfânt, prin epicleză. Deci iată că Liturghia este temelie şi cel dintâi aspect tradiţional al Bisericii de Răsărit, apoi s-au adăugat postul şi celelalte. Sfânta Liturghie este cea mai importantă lucrare a sa. Am putea spune că ea este cea care a asigurat temelia Bisericii.

„Au ferit Biserica de uscăciune“

Fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi vin cu ceva diferit. Care este aportul fiecăruia?

Sfinţii Trei Ierarhi se disting printr-o valoare a lor în ceea ce priveşte teologia. Sfântul Grigorie de Nazianz excelează prin teologia Sfintei Treimi ca pecete a Bisericii. Aceasta este o valoare inestimabilă pentru ceea ce înseamnă Biserica Apostolică. Sfântul Ioan Hrisostom prin ceea ce înseamnă înţelegerea Sfintelor Scripturi în spiritul Revelaţiei divine, adică atunci când este vorba mai întâi de a avea întregul care este mai mult decât suma tuturor părţilor componente. Întregul este Hristos ca Duh, este viu faţă de legea scrisă. Şi ceea ce este viu este mai important decât legea scrisă, dar nu împotriva ei, ci numai pentru că întregul ca ceea ce este viu deschide Sfintele Scripturi. Şi acest lucru l-a prezentat Sfântul Ioan Hrisostom. Mai spuneau despre el că avea puterea de a chema cu cea mai mare putere la pocăinţă, cu o tărie nedi-simulată. Şi aceasta nu era atât de uşor de primit. De aceea a creat şi reacţii împotriva lui.

Unii spuneau că Sfântul Vasile este cel mai important pentru că a unit credinţa cu viaţa practică, adică cu punerea ei în practică, trăirea ei, mai mult decât ceilalţi, fiind numit un roman printre greci. Pe când Sfântul Grigorie de Nazianz s-a remarcat prin dulceaţa cuvântului ca mierea. Spuneau că este cel mai sfios pentru că s-a retras din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.

Aşa au fost numiţi şi dascăli ai lumii, şi ie-rarhi. Ceea ce înseamnă şi învăţători, şi Părinţi. Li se spune dascăli ai lumii, cu toate că ei nu au creat o tradiţie a mărturisirii credinţei adevărate faţă de înţelepciunea omenească, ca şi cum ar fi numai ortodoxă. Ei sunt dascăli ai lumii ecumenici, ai tuturor. Sunt şi Părinţi. Un părinte totdeauna cunoaşte nevoile fiilor. Ei s-au aprins de râvnă pentru credinţa apostolică. Smerenia lor nu o poate nimeni ignora sau micşora. De aceea, în această smerenie s-au simţit conştienţi de lipsa lor de valoare. S-au făcut slugi bune şi fidele puse peste smerenia slujirii lui Hristos. Au simţit nevoia mărturisirii credinţei şi a postului.

În cadrul disputei din 1081, credincioşii nu s-au gândit şi la alţi Sfinţi Părinţi?

Nu. Doar cei trei, pentru că toată patristica ulterioară a trăit prin teologia şi viaţa lor cu coordonatele pe care le-au arătat ei că sunt ale Bisericii Apostolice. Ceilalţi sfinţi părinţi au preluat această învăţătură, iar în diferite contexte ale evenimentelor istoriei bisericeşti, sunt cei care au scos în evidenţă un aspect sau altul, dar temelie au fost tot Sfinţii Trei Ierarhi. N-a fost ales între ei nici Sfântul Atanasie, nici Sfântul Chiril al Alexandriei, nici Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Dionisie sau Sfântul Ioan Damaschin. Au fost aceştia trei pentru că au ferit Biserica de uscăciune păstrând virtutea rugăciunii, ajutând oile să pască, nu să sară ca nişte capre, cum făceau ereticii. Şi acesta este un lucru uriaş pentru Biserică. Sfinţii Trei Ierarhi au pus în valoare tot mai mult aspectul liturgic al învăţăturii şi al Revelaţiei, pentru că Jertfa este mai importantă. La Sfântul Vasile cel Mare întâlnim importanţa jertfei lui Hristos, la Sfântul Grigorie de Nazianz, importanţa Bisericii ca pecete a Sfântei Treimi, iar importanţa Duhului, ca întreg, faţă de literă, ca părţi componente, la Sfântul Ioan Hrisostom. Acestea sunt elemente ale Bisericii Apostolice.

Păstrătorii Bisericii Apostolice

Episcopul Ioan al Evhaitelor, cel care a avut un rol deosebit în alegerea zilei de 30 ianuarie ca zi de prăznuire a Sfinţilor Trei Ierarhi, a spus că toată învăţătura lor este reprezentativă pentru Biserica Apostolică. De ce?

Pentru că dacă spunem că rădăcina este Hristos, tulpina este Biserica şi coroana arborelui sunt Sfintele Scripturi, atunci desigur că este şi o legătură organică şi ireversibilă între ele. Nu poţi niciodată să le separi. Dacă le-ai separa înseamnă deja a unilate-raliza şi a confesionaliza Biserica Apostolică. Or, acest lucru s-a întâmplat mai târziu. În vremea Sfinţilor Apostoli nu exista această separare a ponde-rilor diferite care se dau e-lementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice. Cei trei vedem că le reprezintă, şi niciodată nu s-au separat, ci s-au întregit unul pe altul. De aceea a avut atâta dreptate Episcopul Ioan al Evhaitelor. Toţi trei reprezintă Biserica Apostolică prin Tradiţia Bisericii Ortodoxe, cea răsăriteană, fixată de ei.

Cele trei componente ale arborelui au fost separate unilateral prin Schismă şi apoi prin Reforma protestantă. Sfinţii Trei Ierarhi le-ar putea uni pentru că au reprezentat în mod organic şi ireversibil această ordine a elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice.

Sfinţii Trei Ierarhi au reprezentat întocmai şi fidel profilul Bisericii Apostolice. De aceea ei reprezintă pentru ceea ce înseamnă Biserica Apostolică cea mai mare mărturie a structurii ei, a configuraţiei ei. Sfinţii Trei Ierarhi dau mărturie faptului că Biserica apostolică a avut o configuraţie şi organică, şi ireversibilă. Acest arbore apostolic are rădăcina în pământul apostolic.

Cum descriu Sfinţii Trei Ierarhi Biserica Apostolică?

Este Biserica de la Cincizecime, pentru că Cincizecimea dă valoare Jertfei care dă putere celor ce urmează pe Iisus Hristos să se facă fii ai lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă aceasta? Că tot ceea ce a sădit Hristos în inimile lor de acum înainte numai Duhul Sfânt pune în valoare, în inimile lor. De exemplu, Învierea nu înseamnă decât deschiderea ochilor să vadă ce fel de viaţă a fost în Hristos înainte de Jertfă, pentru că, întrucât a înviat, învierea pentru El nu este o minune, este numai adevărul că viaţa Lui nu poate fi ţinută de moarte. Toate acestea le întâlnim la Sfinţii Trei Ierarhi şi numai datorită lor putem redescoperi Biserica Apostolică, şi nu numai datorită literei Scripturii, pentru că între confesiuni marea diferenţă este între Duh, ca întreg, şi litere, ca părţi componente.

▲ Sfinţii Trei Ierarhi sunt cinstiţi de două ori în luna ianuarie

Sfinţii Trei Ierarhi sunt prăznuiţi în fiecare an pe 30 ianuarie. Sărbătoarea aceasta datează din secolul al XI-lea. Cu toate că fiecare dintre cei trei Sfinţi Ierarhi are o zi specială de prăznuire (Sfântul Vasile cel Mare la 1 ianuarie, Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie, iar Sfântul Grigorie de Nazianz pe 25 ianuarie), s-a hotărât ca cei trei să fie serbaţi împreună. Motivul îl găsim în sinaxarul zilei din Minei. „Aflăm că pe vremea împăratului bizantin Alexie Comneanul, în secolul al XI-lea, s-a iscat o ceartă la Constantinopol între credincioşii admiratori, cinstitori ai celor trei Sfinţi Ierarhi, împărţindu-se în trei tabere. Sfânta Tradiţie a Bisericii ne spune că cei trei ierarhi s-au arătat în vis în chip minunat, deodată, episcopului Ioan al Evhaitelor, unul dintre cei mai luminţi ierarhi ai timpului, poruncindu-i să-i îndemne pe cre-dincioşi să nu se mai certe, întrucât ei, cei trei ierarhi, sunt ca şi unu singur înaintea lui Dumnezeu. În acest chip luminat a fost aşezată sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi în data de 30 ianuarie“, ne spune pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad.

A fost aleasă ultima zi a lui ia-nuarie întucât în această lună sunt prăznuiţi toţi cei trei ierarhi. Adică, pe lângă Sfântul Vasile cel Mare (1 ianuarie) şi Sfântul Grigorie de Nazianz (25 ianuarie), se prăznuieşte şi „Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol“ (27 ianuarie). „Semnificaţia acestei cinstiri o găsim foarte frumos surprinsă în imnografia sărbătorii care ne îndeamnă să «cinstim împreună pe înţelepţii ierarhi». Zice un text liturgic: «Pe care Dumnezeu i-a împreunat într-o unire, deopotrivă de cinstită, cei ce-i laudă să nu-i despartă, ci socotindu-i întocmai întru aceleaşi daruri, întocmai să-i şi învrednicească de aceleaşi laude» (Canonul al doilea al Utreniei)“, spune pr. Lucian Farcaşiu, doctor în Liturgică. Potrivit acestuia, unele cântări ale slujbei Sfinţilor Trei Ierarhi au fost alcătuite de episcopul Ioan al Evhaitelor şi de imnograful Nil Xantopulos.

Sfinţii Trei Ierarhi, ocrotitori ai învăţământului teologic

În anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate şcolile de învăţământ teologic să fie ocrotite de către Sfinţii Trei Ierarhi. Motivul? „Aceştia au asociat mereu, în viaţa lor, cele două dimensiuni: Şcoala şi Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai şcolilor de teologie în sensul în care acesta este şi scopul educaţiei teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca şi astăzi, Şcoala şi Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Şcoala şi Biserica, trebuie să devină şi nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii“, explică pr. Lucian Farcaşiu.