Astăzi se împlinesc 10 ani de la hirotonia în treapta de arhiereu a Preasfinţitului Lucian, Episcopul Caransebeşului. Preasfinţia Sa a avut bunăvoinţa să ne acorde un interviu în care vorbeşte despre momentele mai importante ale acestei perioade.
Preasfinţia Voastră, ce gânduri vă încearcă după un deceniu de slujire arhierească?
Cu emoţie sfântă, îmi aduc aminte de momentul hirotoniei întru arhiereu, în urmă cu 10 ani, în calitatea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. A trecut un deceniu şi emoţia este ca în prima zi. Această treaptă a harului preoţiei, pe care frumos o numim noi "cerescul dar al arhieriei", este o bucurie şi o sarcină grea deopotrivă. Da, după 10 ani mă încearcă aceleaşi emoţii de bucurie, dar şi de îngândurare. Dacă atunci ştiam că omoforul arhieriei este un jug frumos, demn, dar şi greu de purtat, după 10 ani, nu pot decât să adeveresc acel gând, însă acum sub acoperământul unei modeste experienţe arhiereşti chiriarhale.
Aţi pomenit de acoperământ. Dumnezeu a rânduit să fiţi hirotonit, chiar la praznicul Acoperământul Maicii Domnului în anul 2000. Aţi simţit purtarea de grijă a Maicii Domnului în momentele grele de arhipăstor?
În anul 2000, sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului a coincis cu o zi de duminică. Cred că Sfânta Treime m-a aşezat sub ocrotirea Maicii Domnului. Spun aceasta pentru că mama mea se numeşte Maria, pentru că m-am născut la data de 9 septembrie 1970, când se prăznuiesc Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului, pentru că am fost hirotonit preot la data de 25 iulie 1992, când se prăznuieşte Adormirea Sfintei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, aşa cum aţi spus, am primit darul arhieriei la praznicul Acoperământul Maicii Domnului. Am simţit şi simt mereu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, nu numai în momente grele, ci şi în momente de bucurie. Dumnezeu a dorit aşa, iar noi ne-am lăsat unelte vii ale proniei Sale.
Aţi putea să ne spuneţi care consideraţi că sunt neîmplinirile din cei 10 ani de arhierie, atât în calitate de episcop-vicar, cât şi de chiriarh?
Încă de la începutul activităţii ne-am implicat cu toată fiinţa în misiunea arhierească. În primii ani de arhierie, în calitate de episcop-vicar am încercat să împlinim ce ne-a fost cu putinţă. În special vizitarea parohiilor, cercetarea preoţilor şi credincioşilor eparhiei şi împlinirea ascultărilor primite de la Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae al Banatului. Ne gândim la acea perioadă ca la o stagiatură, ani în care am luat contact cu viaţa administrativ-eparhială, am luat act de problemele şi neputinţele Bisericii din acea vreme. Când mă gândesc la neîmpliniri, regret că poate nu am făcut ceea ce puteam face atunci. În ce priveşte neîmplinirile din cei aproape cinci ani de activitate chiriarhală la Caransebeş, cred că pot spune că anumite măsuri aspre care s-au impus din punct de vedere disciplinar preoţesc constituie o neîmplinire. Faptul că anumite greşeli ale fraţilor monahi şi preoţi, constatate de către autorităţile disciplinare eparhiale şi puse în aplicare de către noi, potrivit prevederilor statutare, constituie o neîmplinire pentru mine, ca arhiereu. Vedeţi, arhiereul naşte în activitatea sa fii: - diaconi, preoţi, monahi şi monahii -, iar ca părinte, când eşti nevoit să îţi dojeneşti fiul, iar apoi să îl pedepseşti, este foarte neplăcut. Cu toate acestea, calitatea de părinte responsabil ne obligă să fim cu luare aminte şi la aceste neîmpliniri, să ni le asumăm şi să le îndreptăm.
Care este cununa bucuriilor şi împlinirilor, după zece ani?
Gândindu-ne la bucurii, primim putere şi nădejde pentru viitor. Pe când eram stareţ la Mănăstirea "Izvorul Miron" Româneşti şi mă apropiam de încheierea lucrărilor de rectitorire a mănăstirii, ne gândeam că după cinci ani de muncă asiduă şi rugăciune ne vom putea bucura de lucrul lui Dumnezeu prin nevrednicia noastră. Îndată după finalizarea lucrărilor, Biserica ne-a chemat la treapta arhieriei şi am început un nou drum, care a adus alte şi alte bucurii. Cea mai mare bucurie este atunci când slujesc, mai ales când săvârşim Sfânta Liturghie. De multe ori aş dori ca o Liturghie să nu se mai termine. Am sentimentul că atunci când slujesc, trec de lumea aceasta. Nu sunt bucurii care să se poate explica în cuvinte sau să fie înţelese. E o bucurie interioară, care aparţine altei lumi, singura bucurie autentică. Bineînţeles că există şi altă bucurie, cum este aceea de a bucura pe semenii tăi. M-am implicat în toate problemele din mănăstiri şi parohii, în problemele sociale şi, în primul rând, în slujirile din toate bisericile eparhiei. După patru ani şi jumătate de activitate, la Caransebeş mai avem aproximativ zece biserici în care nu am slujit. Am slujit şi în filii, adică şi în comunităţile foarte mici. Când eram episcop-vicar, am descoperit această împlinire prin organizarea Sectorului Social-filantropic al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului. Ne-am implicat foarte mult alături de colaboratorii de atunci în domeniul social-filantropic, demarând multe proiecte care funcţionează şi astăzi în arhiepiscopie şi de care se bucură mulţi credincioşi nevoiaşi. Ne-a bucurat deopotrivă să fim prezenţi în mijlocul credincioşilor, la vizite arhiereşti, sfinţiri de biserici şi alte evenimente spiritual-culturale. Am dat curs, pe cât ne-a fost în putinţă, la toate invitaţiile, pentru că dorim să fim în mijlocul oamenilor şi să ne bucurăm împreună de harul Preasfântului Duh. Ne-au impresionat întotdeauna emoţia sfântă izvorâtă din sufletul oamenilor care ne aşteaptă cu inimile deschise. Am dorit întotdeauna să le fim aproape şi să le împărtăşim bucuriile, dar şi tristeţile deopotrivă.
Sfinţirea Catedralei episcopale, o mare bucurie
În urmă cu două săptămâni aţi trăit un eveniment deosebit, prilejuit de târnosirea Catedralei episcopale din Caransebeş de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ce ne puteţi spune despre această realizare?
Cred că din punct de vedere administrativ, cea mai mare realizare a fost definitivarea construcţiei Catedralei episcopale din Caransebeş şi sfinţirea ei la 12 septembrie 2010 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Putem de altfel mulţumi lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să hirotonim peste 200 de preoţi în cei 10 ani de arhierie, că am reuşit amenajarea unui nou sediu pentru Seminarul Teologic din Caransebeş, că am reamenajat ansamblul eparhial de la Caransebeş, că am primenit şi resfinţit vechea Catedrală episcopală şi biserica necropolă a episcopilor de Caransebeş. Cu toate acestea, cea mai mare împlinire şi bucurie în acelaşi timp sunt finalizarea şi sfinţirea Catedralei episcopale. Încă de la întronizarea în demnitatea de episcop al Caransebeşului am dorit să preluăm acest vis al înaintaşilor şi să îl desăvârşim, iar Dumnezeu ne-a învrednicit de aceasta. Am crescut duhovniceşte alături de zidurile catedralei care au fost ridicate. Au fost aceşti ani cu multă jertfă, greutăţi financiare şi duhovniceşti. Când puterile noastre se împuţinau, harul lui Dumnezeu ne întărea, aşa cum spune şi rugăciunea de consacrare de la hirotonie: "Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte…" Cred că lucrarea administrativă de ctitorire şi bucuria târnosirii Catedralei episcopale sunt un reper important în aceşti 10 ani de arhierie. Cred că purtarea de grijă a Părintelui Patriarh şi dragostea părintească au făcut posibilă împlinirea acestor evenimente importante în primul rând pentru eparhie, dar şi pentru noi, ca arhiereu în Biserica lui Hristos. Mai mult, având aceleaşi origini în Ţara Banatului, dar având amândoi calitatea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, pentru o vreme, a făcut ca pentru mine personal această legătură duhovnicească să se desăvârşească în importanta lucrare ce a avut loc la Caransebeş în 12 septembrie 2010.
Ne puteţi spune cu ce gânduri vă îndreptaţi spre următorii ani de activitate arhierească?
Ne dorim foarte mult să ne implicăm în activitatea social-filantropică. Ne vom implica deopotrivă şi în parohiile eparhiei, prin sprijinirea acestora în desfăşurarea proiectelor filantropice. Suntem datori să fim cât mai aproape de credincioşi şi din punct de vedere material, cu precădere în această perioadă de încercare pentru noi toţi. Biserica respiră prin societate şi este alături de credincioşii săi permanent, indiferent de contextele sociale care adesea ne copleşesc.
