"Omul nu-şi doreşte să sufere, pentru că suferinţa n-a fost în firea iniţială a omului, iar pe de altă parte omul are în vedere doar perspectiva momentului, dar Dumnezeu are pentru om perspectiva veşniciei şi-i îngăduie să sufere pentru a-l opri de la păcat şi pentru a-l apropia de El", este de părere Marian Sava, slujitor al Capelei "Adormirea Maicii Domnului" de la Spitalul Universitar de Urgenţă din Capitală, care ne-a vorbit despre rolul Sfântului Maslu în vindecarea bolnavului şi despre atitudinea creştinului în faţa suferinţei.
Având în vedere experienţa dumneavoastră ca preot de spital, de ce consideraţi că bolnavii ar trebui să participe la slujba Sfântului Maslu?
Hristos a instituit această taină în vederea vindecării omului. Le-a dat Apostolilor puterea de a tămădui prin punerea mâinilor, iar ei au săvârşit vindecări încă din timpul activităţii pământeşti a Mântuitorului. Dovadă stă acel eveniment în care tatăl unui copil demonizat a mers la Apostoli cu rugămintea de a-i însănătoşi fiul, tocmai pentru că îi văzuse săvârşind vindecări. Sfântul Apostol Iacov spune: "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui". "Va mântui" înseamnă nu numai că va izbăvi de păcat, ci şi că va vindeca, pentru că numele Iisus, în limba ebraică, înseamnă Mântuitorul. Hristos a venit să mântuiască nu doar sufletul omului, ci omul întreg - trup şi suflet. Şi dacă "verbul" care se potriveşte şi se aplică sufletului este acela de mântuire, "verbul" care se potriveşte şi se aplică trupului este acela de vindecare. Deci, Iisus, prin traducere, înseamnă depotrivă Mântuitorul şi Vindecătorul.
Care sunt efectele acestei Sfinte Taine?
Am putea spune că trei sunt consecinţele acestei taine: dobândirea iertării de păcate, dobândirea sănătăţii sufleteşti, dobândirea sănătăţii trupeşti. Când cea de-a treia nu mai este posibilă, pentru că starea de sănătate a omului este foarte gravă sau omul este pe punctul de a muri, primele două întotdeauna se împlinesc. Pe de altă parte, fundamentul Tainei Sfântului Maslu este Hristos. Spune Sfântul Apostol Pavel: "Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos". El este Doctorul care vindecă prin intermediul Tainei Sfântului Maslu.
În lucrarea duhovnicească de bază a Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor, Spovedania şi Împărtăşania sunt văzute în directă legătură cu Maslul. Detaliaţi acest aspect.
Aşa este. Observăm aceasta în Epistola Sfântului Apostol Iacov, unde se vorbeşte despre venirea preoţilor care să se roage pentru bolnav şi de rugăciunea credinţei care va izbăvi pe cel bolnav, dar şi de faptul ca bolnavul să-şi mărturisească păcatele în Taina Spovedaniei. De asemenea, în indicaţiile de dinaintea slujbei Sfântului Maslu se precizează că acela care este bolnav să-şi mărturisească păcatele şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. De ce? Păcatul, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, este, pe de o parte, o boală a sufletului, iar pe de altă parte, îmbolnăveşte sufletul. Ca urmare a îmbolnăvirii sufleteşti vine şi îmbolnăvirea trupească.
Împărtăşania a fost numită leacul de mult uitat. Ne împărtăşim nu numai cu leacul, ci cu Însuşi Doctorul, Izvorul leacurilor şi al sănătăţii. Hristos este Doctorul care ne vindecă. Hristos Însuşi se prezintă pe Sine, în cel puţin două rânduri, ca Doctor. O dată când spune: "Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi", arătând că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi. A doua oară, Hristos se prezintă pe Sine ca Doctor când spune: "Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!", şi I-au adresat aceste cuvinte când Hristos era răstignit pe cruce: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască".
Dar Hristos nu este un simplu medic, ci este Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre...
Da şi aceasta reiese cel mai bine din vindecarea slăbănogului, când Hristos vindecă mai întâi sufletul lui şi îi dăruieşte iertarea de păcate: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!", arătând la sfârşitul vindecării care a fost cauza bolii lui: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău". Deci, Hristos i-a vindecat sufletul prin iertarea păcatelor. Ca urmare a vindecării sufleteşti a venit şi vindecarea trupească: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă".
"Cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul"
Care trebuie să fie atitudinea creştinului în faţa suferinţei?
În vechime, creştinii care erau pătrunşi de o credinţă autentică în Hristos se bucurau când erau bolnavi, pentru că se gândeau că prin suferinţă îşi pot ispăşi păcatele săvârşite. Sigur că boala nu trebuie căutată, sănătatea fiind un dar de la Dumnezeu. Pe de altă parte, suferinţa trupească din viaţa aceasta pământească poate fi izbăvitoare de suferinţa cea veşnică. Astfel, putem vorbi despre un "dar" al bolii. Bogatul nemilostiv din Evanghelie care a trăit în lux nu a suferit niciodată şi nu s-a gândit la săracul de lângă el; astfel sufletul lui a ajuns în iad nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv, şi acolo se chinuie şi suferă pentru veşnicie. Omul nu-şi doreşte să sufere, pentru că are în vedere doar perspectiva momentului, dar Dumnezeu are pentru om perspectiva veşniciei şi îngăduie ca omul să sufere pentru a-l apropia de El.
Este o pildă în Pateric unde se spune că un părinte înduhovnicit, după un timp, a început să plângă şi a zis că Dumnezeu l-a uitat, pentru că de mult nu i-a mai dat nici o boală.
Astăzi, unii creştini, cu o credinţă nu atât de profundă ca a părintelui din Pateric, privesc suferinţa cu durere, alţii cu revoltă. Oamenii se roagă de Dumnezeu ca El să-i scape de necazuri, de boli, de suferinţe, şi Dumnezeu se roagă de oameni să se lase de păcate (după cum spunea părintele Arsenie Boca). Omul vrea să-i fie bine trupeşte, dar dacă s-ar putea să rămână în aceleaşi păcate şi în aceleaşi obiceiuri pe care le-a avut înainte de suferinţă. Or, Dumnezeu, prin suferinţă, îl opreşte pe om de la păcat. Acesta este primul scop al suferinţei, deoarece în durere omul nu mai poate păcătui ca atunci când era sănătos.
A doua menire a suferinţei este aceea de a-l apropia pe om de Dumnezeu. În fine, suferinţa pământească este ispăşitoare de păcat, dar şi izbăvitoare de suferinţa veşnică, căci spune Sfântul Apostol Pavel: "Cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul". Suferinţa mai poate fi îngăduită de Dumnezeu ca încercare sau ca pedagogie în vederea evitării unor posibile păcate. Toate acestea în temeiul suferinţei lui Hristos, Care a pătimit pe cruce, transformând durerea în Înviere.
