Și-a sacrificat tinereţea și sănătatea pentru apărarea patriei, de dragul neamului nostru. Pe câmpul de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial, dar și la mulți ani după aceasta, generalul locotenent (r) inginer Octavian Al. Leru și-a păstrat seninătatea și optimismul, dăruindu-ne tuturor celor de astăzi o lecție de demnitate și bună cuviință. O viață frumoasă, cu multe suferințe, dar și cu mari împliniri, cei aproape 97 de ani ai săi făcând dovada unui om împăcat cu sine şi cu propria istorie. În interviul acordat cu mult drag săptămânalului „Lumina de Duminică", domnia sa ne-a împărtășit doar câteva amintiri de pe front, ne-a vorbit despre onoare, credință și unitate, oferind generației tinere o adevărată lecție de viață.
Proveniți dintr-o familie cu tradiție în slujirea militară. Vă rog să ne relatați câteva frânturi din începuturile bogatei dumneavoastre existențe.
Bunul Dumnezeu a hotărât să mă nasc în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie), în anul 1921. Bunicul meu din partea tatălui a fost timp de aproape șapte ani ostaș la poarta domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tata, Alexandru, a luptat în Primul Război Mondial, evidenţiindu-se în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fiind decorat cu Medalia „Serviciul Credincios". De asemenea, fratele meu mai mic mi-a urmat exemplul, adăugându-se militarilor din familia noastră.
Imediat după terminarea liceului, în 1941, am fost admis la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Piteşti. Vreau să menționez că în noiembrie 1944, când mă îndreptam spre frontul de vest, eram elev al Liceului Militar „Mihai Viteazul". Și apoi au urmat toate celelalte...
Vă rugăm să ne împărtășiți câteva amintiri de pe front.
Nu voi uita niciodată bucăţile de pământ ce zburau prin aer, fumul ce întuneca văzduhul. Era un vacarm de nedescris. Zile şi nopţi, aceeaşi atmosferă prevestitoare de moarte. Din când în când auzeam câte un strigăt sfâşietor al celor sortiţi să se sacrifice. În orice clipă puteai fi lovit de schije. Mi-aduc aminte ultima zi de război, 9 mai. Eram la 58 km de Praga.
Din promoţia mea de artilerişti pieriseră deja pe front 18 camarazi. Puteam fi al 19-lea. Deși războiul se încheiase, încă se mai trăgea... La un moment dat, casca mi-a zburat şi fulgerător am fost trântit la pământ. Fusesem reperat. Un subofiţer care observase totul m-a strigat. Voia să vină la mine. I-am zis să nu se ridice. Într-un târziu, sergentul-major Gheorghe Lefter a venit la mine. Era consternat când m-a văzut cum arătam. Plin de pământ, cu o rană ce sângera pe partea dreaptă lângă ureche. Mi-a spus: Aţi scăpat şi de data acesta, aţi avut zile, domnule sublocotenent! Pe el l-am avut alături şi în alte situaţii critice, când puteam fi ucis. De data aceasta ţinta fusese capul meu. Dar m-au salvat cei câțiva centimetri lipsă și bineînțeles rugăciunile mamei mele care, atunci când am plecat, mi-a spus, ca un îndemn: „Să te întorci sănătos, fiule!"
Cum a fost reîntâlnirea cu țara, cu pământul românesc, cu oamenii...?
După acest moment, la 5 zile am cerut permisiunea să merg până la Praga. Aici am dormit o noapte, a doua zi am vizitat ce era de vizitat. De acolo am plecat la Viena, cu trenul, și mai apoi am venit spre țară, trecând Tisa pe un pod de vase. Am mers 20 de km pe jos în fiecare zi. Am păstrat această cadență și astfel am trecut prin Oradea, Cluj, ajungând în Cheile Bicazului.
Am fost primiți cu mare entuziasm: flori, lacrimi și îmbrățișări. Am sărutat cu emoție pământul țării. Eram dornici de tot ceea ce însemna simțire românească. Astfel s-au încheiat poate cei mai mai grei ani ai tinereții.
Ce a urmat?
Unitatea noastră plecase din Bacău, dar pe drum ni s-a comunicat că vom fi transferați în Regimentul 3 artilerie de la Roman. Ajunși aici, am stat o lună și câteva zile. Mai apoi am ajuns la București, unde am zăbovit trei luni de zile, după care am fost repartizat în minister, unde am stat până în 1949, când am dat examen la Politehnică. În acest context, deși era foarte greu, am ajuns colonel fără să fiu membru de partid. Mi-am început activitatea fiind inginer la Institutul de proiectări militare, unde am activat 35 de ani. După aceea am fost chemat la Institutul de proiectări pentru comerț. Deși inițial era o stare de provizorat, am lucrat aici 10 ani.
Vorbiți-ne de activitatea dumneavoastră publicistică și de eforturile pe care le depuneți pentru toți veteranii de război.
Am început să scriu în 1957 și mă bucur că în toți acești ani sunt și autorul unor lucrări importante dintre care menționez: „Instalaţii de încălzire centrală în construcţii", un volum de 405 pagini, „Folosirea maselor plastice în construcţii", „Sistemul de încălzire cu raze infraroşii" ş.a. Toate în domeniul construcţiilor, în care m-am specializat și m-am perfecționat permanent. În prezent conduc cu tot sufletul activitatea Asociației Veteranilor de Război din Sectorul 2 București, bucurându-mă de o bună colaborare cu generalul (r) Marin Dragnea și cu întregul Birou Executiv și participând la numeroase activități specifice.
În ce măsură experiența dură a războiului v-a apropiat de Dumnezeu?
Biserica este pentru mine imboldul cel mai puternic. Fără credință nu poți face nimic bun în viață. De asemenea, am iubit și iubesc din tot sufletul și armata. Biserica și Armata sunt cele două aripi ale neamului nostru. Acum merg la slujbe la Biserica Olari și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Numai printr-o credință puternică și o educație solidă putem fi un popor puternic și respectat de toți.
Eu împreună cu fiul meu am donat și ne-am îngrijit de ridicarea a patru troițe (două în București și două în provincie), din dragoste pentru credința noastră și pentru neamul nostru.
Ce distincții ați primit de-a lungul anilor?
De-a lungul activității mele am primit: Ordinul Coroana României cu spade și panglica de „Virtute Militară" (1945); Ordinul Național „Pentru Merit" (2004); Ordinul național „Steaua României" în Grad de Ofițer (2010); Ordinul „Crucea albă dublă" (Slovacia, 2016).
În final, vă rugăm să dați un sfat tinerei generații.
Trebuie consolidată prezența orei de religie în școli. Noi așa am fost crescuți, cu două ore de religie pe săptămână și duși duminică de duminică la biserică. Tinerii de azi trebuie să meargă cu mai mult drag la Biserică pentru că au ce învăța. Generația tânără, dar și noi toți, cei mai în vârstă, de asemenea, suntem chemați să respectăm credința și istoria neamului nostru. Tinerii trebuie să învețe din trecut lecția istoriei, a demnității și a bunei cuviințe.
