Tainele din scrierile Sfinţilor Părinţi

▲ Prin denumirea de „sfinţi părinţi“ sunt desemnate marile personalităţi ale Bisericii din primele opt veacuri, care au marcat, prin viaţa şi învăţătura lor, posteritatea creştină ▲ Deşi folosită cu mare lejeritate, sub sintagma „sfinţii părinţi“ se ascund biografii excepţionale şi opere teologice de o valoare inestimabilă ▲ Pentru a aduce o rază de lumină asupra unei epoci în care Evanghelia preocupa cele mai strălucite minţi şi în care s-au rostit mari adevăruri despre ceea ce înseamnă omul şi ce poate el realiza, vă propunem un dialog realizat cu un teolog şi cu un filosof, profesori universitari, despre Sfinţii Părinţi şi caracteristicile gândirii lor ▲

Părinte Ioan Teşu, ce fel de oameni au fost Părinţii ale căror vorbe şi gânduri sunt cuprinse în Pateric şi Filocalie?

Autorii Patericului şi ai Filocaliei au fost oameni ca şi noi, au trăit în trup şi în lume, dar au avut permanent gândul înălţat către cealaltă lume - lumea viitoare - şi de aceea au luptat întreaga lor viaţă pentru a se asemăna cât mai mult Părintelui Ceresc.

Patericul şi Filocalia sunt două lucrări ascetice fundamentale ale spiritualităţii răsăritene. Dacă Filocalia ne prezintă sistematic învăţăturile duhovniceşti ale credinţei noastre, într-o manieră oarecum sistematică, Patericul ne exemplifică în mod practic modul în care oameni cu viaţă creştină îmbunătăţită au înţeles să practice aceste învăţături şi să le împlinească.

Atracţia pustiului

În pustiu sau în viaţa austeră pe care au dus-o, au descoperit ei ceva nou, interesant pentru omenire? De ce erau atât de atraşi de pustiu unii dintre creştinii din vechime?

Este adevărat că unii dintre ei au trăit în pustie, dar mai mulţi sunt cei care au trăit în lume, aproape de semenii lor. Unii au trăit în obştile monahale, alţii au iubit pustnicia şi rugăciunea. Şi unii şi alţii s-au rugat pentru lume şi pentru iertarea păcatelor multe, ale noastre, ale tuturor.

Pustiul, în acele vremuri, era considerat o adevărată „academie a sfinţeniei“, un „laborator al desăvârşirii“, iar cei ce vieţuiau în el erau creştini însetaţi de desăvârşire. Fiecare purtăm această nostalgie a paradisului în adâncul inimii noastre, acest dor de desăvârşire, dar nu toţi ştim să îl cultivăm, spre fericirea noastră veşnică. Ei au ştiut să dea glas acestei chemări lăuntrice şi să o împlinească la modul sublim.

Pustiul este asociat, în ascetica ortodoxă, cu un tărâm al diavolului, locul predilect al ispitelor lui. Să ne aducem aminte de episodul scripturistic în care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost ispitit în pustie şi apoi, biruindu-l pe diavol, a ieşit la propovăduire. În mod similar, pentru mulţi dintre asceţii creştini, deşertul sau pustia era locul unde se dădeau luptele cele mai grele pentru dobândirea nepătimirii, iar după această „exersare“ trupească şi duhovnicească, unii se reîntoarceau în lume, punând la dispoziţia semenilor lor darurile duhovniceşti cu care Dumnezeu le-a binecuvântat viaţa.

Foarte pe scurt, care era filosofia de viaţă a asceţilor din vechime? De ce au rămas ei în conştiinţa Bisericii ca fiind mai mari decât toţi cei care au urmat?

Filosofia lor de viaţă poate fi rezumată într-o sintagmă: „asemănarea cu Părintele ceresc“, prin har şi virtute. Am menţionat faptul că o învăţătură dragă lor este cea referitoare la sălăşluirea minunată a lui Hristos în sufletul nostru, prin Sfânta Taină a Botezului, şi primirea potenţială a darurilor Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii. Viaţa creştină este pentru ei o nevoinţă de punere în lucrare a acestei prezenţe minunate şi a acestor daruri duhovniceşti.

Cu deosebit realism, ei ne învaţă că viaţa creştină este o permanentă luptă împotriva păcatului, o ridicare neîncetată din adâncul patimilor, spre piscurile senine ale virtuţilor, singurele care sunt capabile să îi aducă omului adevărata împlinire sufletească. Important este ca, spun Părinţii Bisericii, dincolo de aceste căderi şi ridicări, clipa ultimă a vieţii noastre lumeşti să ne găsească ridicaţi, adică întorşi spre Dumnezeu şi pocăiţi nu doar de faptele rele, ci şi de amintirea lor. Important este ca Dumnezeu să vadă la noi această deschidere şi nevoinţă de desăvârşire şi El adaugă har şi putere sau, cum atât de frumos ne spun aceşti scriitori binecuvântaţi, Dumnezeu vrea să vadă din partea noastră că facem un pas spre El şi El vine în întâmpinarea noastră, făcând 99 de paşi.

Un cuvânt de ordine al acestei „filosofii“ ascetice şi mistice este iubirea. Ea este virtutea cea mai înaltă a vieţii creştine, porunca testament lăsată nouă de Mântuitorul Hristos. Şi din această poruncă izvorăşte şi regula de aur a moralei creştine sau, cum spuneau aceeaşi Părinţi duhovniceşti, să ne comportăm cu semenii noştri, aşa cum am dori să se comporte ei cu noi în situaţii similare.

Păcatul „călăreşte“ lumea prezentă

Una dintre ideile cele mai dezbătute în Filocalie este cea care se referă la cele şapte păcate capitale, pe care le-aţi şi enumerat la început. Cum văd Sfinţii Părinţi legătura între păcate şi deteriorarea lentă a fiinţei?

Este adevărat că Filocalia ne descrie cele şapte patimi generale şi mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva lor. În rezumat, Părinţii cei duhovniceşti ne învaţă, cu deosebit realism şi discernământ, că păcatul este o realitate dramatică a lumii şi a sufletului omului. Îl întâlnim pretutindeni, la tot pasul, în gândurile şi simţirile noastre cele mai tainice, în conduita şi în comportamentul personal sau colectiv.

Există unele păcate ce par a fi atât de puternic înrădăcinate în lume, încât au ajuns să fie confundate cu virtuţile. Peisajul moral al societăţii actuale demonstrează că păcatul a devenit o constantă a lumii aflate într-o cursă exacerbată spre satisfacerea plăcerilor personale şi care pare a nu mai înţelege sensul duhovnicesc, adânc, de jertfă al vieţii. Nu exagerăm cu nimic dacă spunem că, în timp ce virtuţile sunt exilate în sufletul unor tot mai puţini chemaţi şi aleşi, păcatul stăpâneşte, călăreşte, peste lumea prezentă.

Păcatul reprezintă o cădere a firii umane de la adevărata ei chemare. Omul a fost creat pentru veşnicie, este operă a iubirii infinite a lui Dumnezeu, chemat să se odihnească în oceanul iubirii divine. Scopul vieţii sale îl constituie fericirea, însă nu doar o fericire lumească, adeseori impregnată de poftă şi plăcere, ci împlinirea veşnică.

Păcatul înseamnă trăirea epidermică a realităţilor şi acestea în ceea ce ele au inferior, material, nu spiritual, „trăirea prin epiderma simţurilor“, trăirea nimicului cu falsul sentiment al plinătăţii, vieţuirea pe marginea prăpastiei, cu simţământul ascensiunii.

Există în păcat o atracţie intrinsecă, un dor şi o dorinţă nemărginită de adăpare din izvoarele lui, care este de fapt un dor de sărăcie duhovnicească, de moarte spirituală şi desfiinţare, de gustare a durerii sub masca plăcerii. Acest dor dă iluzia infinitului, nu infinitul în sine, este un dor întors nu spre Dumnezeu, ci spre lumea creată de El şi înţeleasă de păcătos în mod pervers. Dacă până în momentul săvârşirii, păcatul ne promite trăirea lui prin toţi porii fiinţei noastre, după căderea în păcat, omul experimentează sentimentul eşecului, devine „fiu al pierzării“.

Omul păcătos simte că i se cască în piept o prăpastie, un hău ce îl înghite. Experienţa duhovnicească demonstrează faptul că durerile acestea, provocate de remuşcările de pe urma păcatelor, sunt mai adânci şi profunde, mai sfâşietoare şi mai devoratoare decât multe dintre cele mai grele dureri fizice.

Sfinţii de lângă noi

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să ne gândim că unul dintre părinţii din Pateric, printr-o minune, s-ar trezi în zilele noastre. Să ne închipuim că nu ar fugi în pustietăţi şi ar alege să trăiască în societatea zilelor noastre. Cum credeţi că şi-ar petrece el timpul şi ce credeţi că l-ar deranja cel mai tare?

Cuviosul Paisie Aghiritul, un duhovnic al Greciei contemporane, spunea că mulţi dintre sfinţii de altădată ar vrea să trăiască astăzi, pentru a cunoaşte şi lupta cu ispitele actuale.

Unii dintre noi, poate am crede că sfinţii de astăzi ar fugi din această lume. Eu, personal, cred că mulţi dintre ei ar face ceea ce au făcut şi în vremurile lor, au fost prezenţi în mijlocul disputelor şi al luptelor, au vegheat şi au contribuit la afirmarea şi impunerea frumosului, a binelui, a adevărului. Dar astfel de creştini mai trăiesc încă şi astăzi. Ei nu trebuie căutaţi doar în obştile monahale sau în pustie, ci adeseori se află mult mai aproape de noi decât o credem, în lumea şi în societatea în care trăim, printre persoanele pe care Dumnezeu ni le-a scos în cale şi a căror prezenţă ne binecuvântează viaţa.

▲ La ce e bună gândirea Părinţilor?

Cât din cugetarea specific monahală exprimată în literatura spirituală patristică ar putea fi de folos creştinului de astăzi?

La această întrebare vă voi răspunde împărtăşindu-vă una dintre convingerile mele cele mai dragi, un simţământ pe care cred că şi dumneavostră şi toţi cei iubitori de viaţa duhovnicească l-au trăit şi îl trăiesc, şi anume că, atunci când parcurgem paginile Sfintei Scripturi sau scrierile Sfinţilor Părinţi am, şi sper să avem împreună certitudinea că aceste cuvinte nu au fost scrise „atunci“, pentru un viitor imediat, ci avem sentimentul că acestea au fost scrise de curând, pentru problemele omului de astăzi; se potrivesc deplin clipelor pe care le trăim şi vom înţelege şi mai bine valoarea lor perenă în vremurile ce vor veni.

„Noi avem astăzi un înţeles foarte slab al libertăţii“

Domnule conferenţiar Dan Chiţoiu, ce făceau Sfinţii Părinţi în scrierile lor: teologie sau filosofie? Care era, în viziunea Sfinţilor Părinţi, distincţia dintre filosofie şi teologie?

E greu să vorbim despre o atitudine relativ unitară, într-un interval nu tocmai mic de timp şi într-un spaţiu foarte vast cum era cel al Bizanţului, spaţiu pe care îl asociem intervalului patristic.

Cred că oamenii acelor timpuri erau mai pragmatici, dar într-un sens pe care noi probabil că îl ratăm astăzi. Erau foarte atenţi la scopul pentru care faci ceva, într-un mod mai precis şi mai coerent decât se întâmplă în viaţa noastră modernă.

În secolul IV a apărut o întrebare: ce înseamnă a trăi în Hristos sau după Hristos? Dar, mai mult şi mai radical decât atât: cum se poate şi cât se poate aşa ceva?

Astea sunt întrebări care de la bun început aparţin mai mult filosofiei, deşi nu pare a fi aşa. Este însă vorba de înţelesul bizantin al filosofiei, ce nu mai însemna exerciţiu raţional speculativ, ci pregătire pentru autentica întâlnire cu Persoana Supremă, cu Dumnezeu. Eu mă cam feresc de termenul filosofie în măsura în care el este prea general. Urmărind relaţia filosofie-teologie în intervalul patristic descoperim lucruri foarte interesante. Astfel, aşa cum reţinem încă din textele secolului IV şi până în vremea lui Grigorie Palama (veacul XIV), termenul „teologie“ a fost foarte restrictiv folosit, pentru că grecii îl înţelegeau strict etimologic. Theologhia nu putea fi decât discursul despre Dumnezeu. Or, distincţia este că una este să vorbeşti despre Dumnezeu în ale Sale şi altceva este să vorbeşti despre lucrările lui Dumnezeu faţă de creaţie. Theologhia se referă doar la primul dintre cele două sensuri.

Câţi au teologhisit în sensul acesta? Bizantinii au numărat doar trei: Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Simeon Noul Teolog.

Nicolaos Matsoukas este cel care semnalează o ambivalenţă şi chiar o ambiguitate în folosirea termenului filosofie la Sfinţii Părinţi. Filosofia era respinsă în măsura în care cineva căuta să facă afirmaţii despre Realitatea Ultimă doar pe baza raţiunii speculative, ignorând Revelaţia. Erau vizaţi, mai cu seamă, în vremea de început a patristicii, neoplatonicienii. Pe de altă parte, filosofia este foarte prezentă în textul patristic, mai ales prin termenii săi, termeni luaţi de la gânditorii greci, iar unii chiar au afirmat că a trăi după Hristos este un înţeles al filosofiei.

Filosofia: în afară şi înăuntru

Gânditorii creştini ai primelor veacuri folosesc o distincţie în cadrul filosofiei, şi anume: filosofia dinafară şi filosofia dinăuntru. La ce se referă această distincţie?

E o distincţie apărută mai degrabă din considerente existenţial practice. S-a pus o întrebare: cum este cu putinţă să ajungi la unirea la Hristos?

Pare a fi simplu. Împlinirea poruncilor este calea, dar, totuşi, experienţa practică, cea din pustie sau cea din cetate, a dovedit că lucrurile nu sunt atât de simple. Un termen celebru pe care bizantinii îl impun, cel de persoană, ne ajută în a observa că trăitorii acelei epoci au constatat că autenticitatea experienţei este un lucru greu de obţinut. Putem să cădem în plasa propriei imaginaţii, propriilor noastre proiecţii legate de lecturile pe care le-am făcut, din Scriptură sau din altă parte, legate de ceea ce am auzit şi atunci să ni se pară că avem chiar şi experienţa lui Dumnezeu sau că am înaintat cumva înspre această autentică experienţă. Or dacă este să urmărim textele Filocaliei, ce observăm? Foarte mult s-a scris cu intenţia prevenirii asupra înşelăciunii pe care mintea, lumea sau cel rău le pot produce. Şi atunci s-a ajuns la această noţiune de persoană tocmai în intenţia de a clarifica că omul are în adâncul său o dimensiune care nu poate fi în nici un fel estimată, comparată, descrisă, analizată, pentru că este unică, irepetabilă şi absolută. Libertatea este, cum spunea şi Yannaras, ontologică, este libertatea de a fi. Noi avem astăzi, din păcate, un înţeles foarte slab al libertăţii.

Acolo este taina tainelor, în ceea ce este omul, şi acolo se petrece întâlnirea cea mare, întâlnirea cu Persoana Supremă, cum spune părintele Stăniloae. Or, pentru ca asta să se întâmple, o spun Sfinţii Părinţi, omul trebuie să se cureţe. E o chestiune aici foarte dificil de înţeles. Această curăţare, în înţelesul filosofiei, este exerciţiul filosofiei dinafară. Ce înseamnă curăţire? Înseamnă disciplina, pregătirea, orientarea tuturor capacităţilor noastre spre interioritate, spre experienţa autentică personală. Aşadar, în ceea ce priveşte exerciţiul dinafară, nu putem vorbi decât de o pregătire. Citeşti pe Platon, citeşti din Homer sau faci alte lucruri aşa cum se întâmpla în şcolile bizantine, dar asta nu are nici o valoare în sine. Toată ideea acestei paideea, în sens bizantin, era aceea de a te pregăti pentru o experienţă care ţine de filosofia dinăuntru, ce nici nu poate fi predată, nici nu poate fi scrisă sau descrisă propriu-zis, datorită unicităţii ei, şi care nu este altceva decât experienţa comuniunii cu Dumnezeu, în datele irepetabile ale identităţii personale.

Înţelegerea de odinioară şi ritmurile actuale

Gândirea Sfinţilor Părinţi era înţeleasă mai bine de contemporanii lor decât o înţelegem noi astăzi? Dacă da, cărui fapt se datorează acest lucru: felului nostru diferit de a înţelege lumea, pentru că cele spuse de ei nu mai au aplicare ori că noi nu mai avem suficient din ingredientul numit credinţă, care dă sens celor afirmate de Sfinţii Părinţi?

În pustie, acolo unde erau adunaţi cei care căutau acest exerciţiu ultim al filosofiei dinăuntru, înţelegerea cred că era mai degrabă un act cu valenţele concretului. Stăteai în preajma părintelui şi poate că nu auzeai foarte multe de la el, într-o viaţă de om, însă înţelegeai ceva. O asemenea înţelegere este cu mult mai anevoie de dobândit astăzi, tocmai pentru că noi trăim în alte ritmuri, în alte condiţii şi suntem mai degrabă legaţi de texte, decât de experienţa părintelui, deşi această experienţă, mai ales în spaţiul Răsăritului creştin, nu lipseşte astăzi, un lucru de altfel extraordinar. Însă trebuie să recunoaştem că, în majoritate, mai ales cei care suntem în cetate, am pornit mai degrabă de la text sau am insistat în a crede că textul ne poate oferi foarte mult. Şi nu este greşit.

Riscul nostru major este însă cel al imaginaţiei. Mai greu este să spunem ce riscuri aveau cei care înţelegeau mai degrabă intuitiv cele ale părintelui duhovnicesc. Acolo erau riscuri mai ales de trăire decât de intelect şi cred că este mai greu să ne dăm seama care erau acestea.

Oare modernitatea nu mai favorizează reînnodarea legăturii extraordinare dintre ucenic şi părintele duhovnicesc? Sau, poate, nu vor mai fi existând astfel de părinţi?

Paradoxal, s-ar putea ca ei să fie şi noi să nu-i cunoaştem sau să nu-i recunoaştem. E greu de spus. Însă cred că fiecare timp are specificul său, are contextul, situaţia lui particulară. Eu am discutat de multe ori cu studenţii mei chestiunea asta: nu putem stabili un progres în istorie în cele ale spiritului. Nu putem stabili însă nici un regres în istorie. În fond se decide totul în experienţa personală.

Filosofi occidentali, fascinaţi de Sfinţii Părinţi

Aţi putea sintetiza în doar câteva fraze esenţa gândirii patristice?

Este cu neputinţă şi, în acelaşi timp, probabil, foarte simplu. Nu am subliniat până acum suficient faptul că această experienţă dinăuntru sau această filosofie dinăuntru este paradoxală tocmai pentru că nu mai răspunde la cadrele cunoscute ale filosofiei. Acolo, ceea ce se petrece este o întâlnire imposibil de descris, dar este o întâlnire cu Cineva. Şi atunci, esenţa gândirii patristice am putea să o numim că ar fi pregătirea pentru acea întâlnire. De altfel, părintele Dumitru Stăniloae este cel care a vorbit cu prisosinţă despre lucrul acesta.

Există astăzi vreun curent filosofic care valorifică sau dă o atenţie deosebită descoperirilor gânditorilor Bisericii din primele veacuri creştine?

Da, fenomenologia, un curent care se dezvoltă spectaculos, mai ales în Franţa. Putem numi chiar câţiva gânditori creştini, precum Michel Henry, Jean-Luc Marion sau Jean-Yves Lacoste, care au recuperat pentru Apus, într-un mod cu totul surprinzător, multe aspecte ale unei tradiţii care nouă, în Răsărit, ne este bine-cunoscută.

Fenomenologia este foarte atentă la cerinţele autenticei întâlniri cu textul patristic şi cred că se apropie astfel de înţelesul filosofiei bizantine. Cel puţin în parte.

Intenţia Părinţilor

Se spune de multe ori că învăţăturile Părinţilor Bisericii au ceva seducător. Dumneavoastră, ca şi cercetător, aţi fost sedus de vreo idee patristică?

Smerenia mă obligă să spun că nu, pentru că dacă aş fi fost cu adevărat sedus aş fi fost altul.

Toată problema este să ne înlăturăm imaginarul atunci când citim un text precum cel al Părinţilor, pentru că noi venim prea mult cu o formaţie intelectuală şi cu o imaginaţie de tip modern, lucru care, din păcate, are mari şanse să ne ducă la o ratare a întâlnirii cu spiritul, cu sensul textului patristic.

O foarte interesantă şi necesară întrebare: care este scopul, care este sensul scriiturii Părinţilor? Căci ei nu au vrut să facă dogmatică - practic găseşti foarte puţine texte de dogmatică, în afară de textele sinoadelor. Majoritatea acestor texte stau sub altă intenţie, nu aceea de a preciza dogma. Şi dacă nu este asta, atunci care este intenţia? Trebuie să plecăm de la această întrebare ca să putem fi seduşi de Sfinţii Părinţi, să ne putem, de fapt, întâlni cu ei, cu adevărat.