„Unii spun că națiunea română însăși este bolnavă, că nu mai are în interiorul său mecanismele necesare bunei funcționări. Eu nu aș merge atât de departe”, afirmă prof. dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, într-un interviu în care ne explică importanța educației, a cunoașterii istoriei de către români și a transmiterii mai departe a mesajului de omenie românească.
Cât de important este pentru un popor să își cunoască adevărata istorie?
Știți ca și mine că adevărul este relativ, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-l căutăm, să-l descoperim și să-l facem cunoscut așa, în formele sale imperfecte, omenești. „Istoria adevărată” este numai aceea redată după izvoare (surse, mărturii). Cu alte cuvinte, istoricii sunt specialiștii chemați să reconstituie trecutul, în funcție de ceea ce ne-a rămas din acel trecut. Ne-au rămas însă doar fragmente și nu totul, de aceea apar atâtea păreri despre cum ar fi fost o epocă, o lume, un colț de țară ori o țară. Este ca într-un joc de puzzle, la care participă istoricii și care tot pun câte o piesă ca să întregească fresca. Nici amintirile noastre individuale nu sunt continue și complete, dar aceasta nu ne împiedică să ne amintim mereu de trecutul nostru, mai recent ori mai îndepărtat. Oricare individ este pierdut fără amintiri și fără memorie, adică fără „materia primă” a trecutului și, respectiv, fără capacitatea de a reconstitui din fragmente trecutul său. La fel este și cu subiectele colective (comunități, popoare, națiuni): dacă nu au „amintiri”, dacă nu beneficiază de cunoașterea trecutului lor, mor treptat. Dacă un individ nu mai știe cine este, ajunge la spital și încearcă să se trateze, fiindcă nu mai poate trăi fără identitate. Un popor care nu-și cunoaște istoria devine un popor fără identitate, adică fără personalitate. Un popor fără cunoașterea și experiența trecutului său este mort, este anonim, este masă amorfă. Și se „topește” ușor în alt popor, în alte popoare, se stinge…
Există o legătură între cunoașterea istoriei și dezvoltarea, transmiterea din generație în generație a sentimentului patriotic?
Firește că există. Cunoașterea istoriei se asigură prin educația primită de copil, de elev și de adolescent/tânăr în familie și la școală (de la grădiniță până la universitate). Tot educația sădește și sentimentul de om și de apartenență la umanitate, ideea de bine și de rău, de dreptate și de adevăr, de obligație și de datorie, de înrudire de sânge etc. Un copil de un an, dintr-o familie polineziană, luat la acea vârstă și educat apoi în Franța, să zicem, devine, fără îndoială, la maturitate un francez, deopotrivă prin cetățenie și prin sentiment (dacă trăiește într-o familie franceză și merge la școli franceze). Sentimentul patriotic - adică dragostea de „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul…” - ne vine tuturor prin educație, iar în centrul acestei educații patriotice stau câteva metode și discipline, între care istoria ocupă un loc central.
Pare desuet acest sentiment al iubirii de țară în vremurile noastre, marcate de fenomenul globalizării?
Poate părea desuet acest sentiment unor oameni needucați, prost educați, semidocți (fără cunoștințe suficiente) ori ademeniți de anumite interese, iluzii, grupări, organizații etc. Cum să fie desuetă iubirea binelui? Țara este binele fiecăruia, din moment ce Dumnezeu i-a lăsat pe oameni să trăiască în multe țări și nu într-o țară unică. Țara ne organizează, ne ocrotește și ne dă sens, sub aspect comunitar. Omul există numai ca ființă socială. Traiul de eremit este o pură excepție. Dacă esența omului este comunitară și dacă aceste comunități sunt de mai multe feluri și dacă una dintre cele mai importante comunități este patria, țara, statul, națiunea, cum să mă ridic contra țării, fără să fiu fariseu, rătăcit, rău intenționat ori de-a dreptul prost? Țara suntem noi toți și o facem așa cum este, noi toți. Dacă tragem cu toții de ea, dacă o sărăcim și o hulim, dacă o părăsim ori dacă ne rușinăm de ea, cum să funcționeze ea bine? Iubirea este fundamentală pentru mersul lumii, iar iubirea de țară nu este decât o componentă a iubirii universale.
Cum explicați tendința din societatea românească actuală de a nu mai da importanță prea mare istoriei poporului, un exemplu în acest sens ar putea fi chiar propunerea de diminuare a numărului de ore de istorie în programa școlară preuniversitară?
Societatea românească este încă serios dezorientată, după deceniile lungi de comunism și după nepriceperea noastră în „administrarea” libertății dobândite după 1989. Unii spun că națiunea română însăși este „bolnavă”, că nu mai are în interiorul său mecanismele necesare bunei funcționări, că nu mai prețuiește adevăratele valori, că nu mai are o autentică elită etc. Eu nu aș merge chiar atât de departe, deși semnele decăderii sunt evidente și nu știu dacă vom mai avea forța să ieșim din marasm. „A nu mai da importanță istoriei poporului” nostru este eufemistic spus, fiindcă există factori de decizie care urăsc de-a dreptul trecutul acestui popor, care atunci când aud cuvântul istorie, dacă nu trag cu pistolul (ca să parafrazez o zicere cunoscută), trag cu tirul verbal și bombardează școala cu decizii aberante. Acestea tind, ca toate disciplinele identitare și de cultură generală, să fie îndepărtate ori diminuate, spre a produce „piese” (în loc de oameni) supuse și modelabile, fără personalitate, într-un mecanism malefic. Istoria creează în mintea elevului conștiința valorii comunității din care face parte, îi conferă încredere în prezent și viitor, îl dăruiește cu acele cunoștințe necesare ca să poată înțelege și interpreta lumea, instituțiile, democrația, valorile, să promoveze binele și nu răul, să se supună unor reguli indispensabile traiului în societate. Istoria ne poate face să înțelegem libertatea așa cum se cuvine, ca bun al tuturor și nu ca bun doar al meu. Asta fiindcă istoria este experiența omenirii, adică este un tezaur pe care aceia care îl cunosc îl utilizează (în majoritate) ca să fie înțelepți sau mai înțelepți. Or, mulți dintre decidenții de azi cred că societatea globală contemporană are nevoie doar de instrumente bine instruite ca să execute ordine. A nu da importanță istoriei românilor, când se apropie împlinirea unui secol de la unirea tuturor românilor și când anumite forțe minimalizează actele de voință națională din 1918, poate să reprezinte o crimă contra interesului național, contra binelui public din România, contra poporului român.
Există, în prezent, dispute în mediul academic românesc, de cercetare, privind originea noastră ca popor. Cât de mult ajută aceste discuții, mai mult sau mai puțin „încinse”, în procesul efectiv de cercetare pentru conturarea adevărului istoric în privința originii noastre, și nu numai?
Aceste „discuții”, cum le numiți, nu sunt noi și nu sunt specifice doar nouă. Poate noi le purtăm cu mai multă patimă, datorită temperamentului nostru, complexelor noastre, contestărilor venite din afară. Din punctul meu de vedere, originea românilor este clar stabilită, prin cercetări foarte laborioase și de către istorici extrem de serioși, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX. Românii sunt, în principal, urmașii daco-romanilor și s-au format în urma biruinței latinității în provincia Dacia și în împrejurimi, fortificându-se prin asimilarea slavilor și a altor migratori, mai puțin importanți. Formarea românilor ca popor nu este deloc un „miracol” sau o „enigmă”, dar poate fi numită astfel perpetuarea și conservarea, după 2.000 de ani, acestei insule de romanitate la marginile Orientului european, într-o „mare slavă” sau, mai corect, alogenă. Restul sunt prețiozități sau mofturi de intelectuali care nu s-au validat în propriile meserii și care vor cu orice preț să fie istorici de ocazie.
În cadrul acestor „discuții”, de regulă, istoricii de profesie și cu pregătire serioasă în filologia clasică și modernă și în științele auxiliare ale istoriei (adică în metodele verificate de acces la izvoare) cultivă etnogeneza românilor așa cum a fost stabilită prin cercetările invocate mai sus, pe când amatorii și diletanții, eseiștii și teribiliștii arată ba că suntem daci și traci de 5.000 de ani, ba cumani de pe la 1200, ba cei mai vechi din lume, făuritori ai scrierilor arhaice, ai celei mai avansate civilizații, ba că nu suntem mai mult decât o masă amorfă și inconștientă, un jalnic amestec de neamuri, fără personalitate și fără țel etc. Cea mai puternică este „teoria traco-dacică”, ademenitoare pentru mulți, dar complet caducă. Prin urmare, în mediile academice și de cercetare românești nu există dispute privind originea românilor ca popor. Academia Română, întemeiată în urmă cu 150 de ani tocmai ca să normeze limba și să stabilească istoria națională, și-a făcut cu prisosință datoria în acest sens.
Se impune cu stringență o „reabilitare” a istoriei țării noastre, în condițiile în care, în perioada comunismului, aceasta a fost mistificată, într-o proporție mai mică sau mai mare?
Nu este nevoie de nici o „reabilitare”. Istoria noastră, așa cum au scris-o Xenopol, Iorga, Giurescu, Panaitescu, Brătianu, Lupaș, Oțetea, Prodan, Daicoviciu și mulți alții este de neclintit. Chiar și în timpul regimului comunist, istoricii autentici, de la pomeniții David Prodan sau Andrei Oțetea, până la Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Hadrian Daicoviciu sau Pompiliu Teodor, nu au făcut compromisuri de la cercetarea autentică și de la relevarea adevărului, atât cât este el omenește posibil. Pe de altă parte, comuniștii s-au folosit de propaganda lor și au influențat publicul larg să creadă că am avut o istorie glorioasă, imaculată, că am trecut din victorie în victorie, prin lupta de clasă, spre comunism și că străinii rapace ne-au dușmănit și ne-au făcut rău etc. Aici mai este încă serios de lucrat, în sensul că istoricii de profesie au obligația să recâștige încrederea publicului în cercetarea autentică, în onestitatea „meseriei de istoric”, să scrie cărți de popularizare (adică nesofisticate, pe înțelesul publicului larg). Publicul trebuie să înțeleagă că istoria nu o pot scrie medicii sau inginerii - deși pot să fie și între ei cunoscători onești -, ci istoricii, că nu există nici o „conspirație” îndreptată spre ascunderea adevărului, că nu sunt scrieri criptice anume ocultate, că dacii erau departe de civilizația romană, că nu ni s-au păstrat opere scrise de la daco-geți. Este, din păcate, o tară vizibilă neîncrederea semănată de comuniști în onestitatea cercetării istorice, din moment ce trecutul nostru a putut fi pervertit în fața opiniei publice și instrumentalizat. Istoricii care contează în cultura acestui neam au fost însă demni și buni profesioniști și au scris o istorie onestă și corectă.
Spuneți-mi, vă rog, care ar fi lecția esențială de istorie pe care ați preda-o românilor și ce morală ar rezulta din aceasta?
Cred că această lecție ar trebui să aibă în centrul său demnitatea și realismul. Suntem și azi, ca și în trecut, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, cu o țară care, deși ciuntită la finele ultimului mare război, are aproape suprafața Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Purtăm în noi cele două filoane de bază ale civilizației europene - clasicismul greco-latin și creștinismul -, vorbim o limbă romanică armonioasă, la fel de bogată ca și marile limbi de circulație universală, avem Carpații și Dunărea, jucăm încă hore și cântăm doine, stăm „pe-un picior de plai” și „pe-o gură de rai”, ne mai împărtășim „de acel farmec sfânt” și mai știm să rostim cuvântul „mamă” și „mamă-țară”. Avem o istorie bogată și plină de sensuri, nici mai bună și nici mai rea decât a popoarelor din jur. Ce ne putem dori mai mult, decât să știm să fim demni, cu fruntea sus, adică să arătăm lumii fără complexe ceea ce suntem. Morala este ca educatorii să aibă vocația de a-i învăța pe tineri cât de necesar este - pentru bogăția acestei lumi globale în care trăim - să fim români, să ne purtăm ca români și să ducem mereu, cu iubire pentru toate neamurile, mesajul nostru de omenie românească.
