Una dintre trăsăturile definitorii ale poporului român este autohtonia, adică legătura neîntreruptă cu pământul cuprins în geografia României perene, afirmă profesorul Ilie Bădescu. Românii sunt un popor autohton în acest loc şi au continuitate neîntreruptă, cum puţine popoare au în această regiune. În opinia sociologului, pământenia are o valoare fundamentală în sistemul de valori al societăţilor săteşti. Tot ce s-a întâmplat în lumea satului este centrat pe pământ şi pe simbolistica lui. Țăranii, în sens generic, reprezintă singura aristocraţie cu investitură divină, ei sunt oamenii pământului, care au fost chemați de Dumnezeu să stăpânească pământul și ceea ce crește pe el.
Domnule profesor, unde se situează satul românesc pe axa tradiţie-deschidere europeană?
Satul românesc se situează pe o linie istorică proprie, cu elemente de continuitate, dar şi cu elemente de ruptură. Depinde ce înțelegem prin deschidere europeană. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedește a fi unul contradictoriu: a mijlocit căderea regimurilor comuniste, ceea ce este în sine un fenomen pozitiv și, pe de altă parte, a provocat un pachet de procese cu tendință negativă, agravate în mediul satelor românești. Pentru economiile naționale ale Estului, această deschidere a îmbrăcat forma unui război economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. În general, deschiderile Europei, adică întâlnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, începând poate cu acea teribilă „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a însemnat prima cădere a Constantinopolului și un jaf înspăimântător pentru cetatea Bizanțului. Mai târziu, aceasta a mijlocit căderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus în satul românesc și procese cu tendinţă negativă, precum este prăbuşirea ratei natalităţii. În satul românesc se nășteau într-o familie între 3-5 copii. Azi sunt sate în care de 10 ani n-a mai fost un botez. În al doilea rând, această deschidere a indus așa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masivă desţărănizare şi destinerire a satului care durează deja de mai bine de 20 de ani.
Noua deschidere europeană, ca să ne referim la o altă fațetă a întâlnirii Estului cu Vestul, a adus și căderea imperiului bolșevic, de esență păgână anti-europeană (căci era potrivnic spiritualității iudeo-creștine, care este fundamentul identității europenilor). Dar a adus și posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei să migreze în zone în care munca este mai bine plătită, provocând mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. În această competiţie, piaţa occidentală exercită o atracţie foarte mare, indusă tocmai de marile decalaje ale scării salariilor. Aşa încât, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, în prima ei fază, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid şi masiv. În acelaşi timp s-au prăbuşit industriile regionale, adică acele centre industriale care, înainte de Revoluţia din 1989, reprezentau centre de polarizare a forţei de muncă în anumite regiuni, pe o rază de 100-150 de kilometri. Prin aceste mişcări pendulatorii ale forţei de muncă din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism rural-urban, s-a conservat structura gospodăriei ţărăneşti, pe toată durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumită perioada anilor 1964-1980.
Ce s-a întâmplat cu gospodăria ţărănească după 1989?
Lovitura puternică dată gospodăriei ţărăneşti şi familiei rurale a venit după 1990. Sigur că satul a fost lovit şi în perioada comunistă, prin războiul social împotriva țărănimii și, apoi, prin dislocarea masivă a populaţiei rurale, adusă de industrializarea accelerată. Însă după 1989, fenomenul acesta a căpătat proporţii alarmante, căci a indus dezechilibre și mai mari, în frunte cu cea mai mare contracție a stocului genealogic rural şi deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleacă din sat în clipa de faţă reprezintă potenţialul biologic al satului și deci al României rurale, care cuprinde 47% din populația țării. Astfel că satul este destinerit și, prin efectul combinat al destineririi și al prăbușirii ratei fertilității, satul este şi îmbătrânit. În ultimii 15 ani, vârsta medie a populației rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Oraşul a îmbătrânit şi mai puternic, vârsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orașul îmbătrânind astfel cu 7 ani. Îmbătrânirea societăţii româneşti este un fenomen alarmant şi este în mare măsură legat tocmai de această deschidere europeană, care a acționat ca un fel de pompă de absorbție a populaţiei tinere, diminuând rata de înlocuire demografică a generaţiilor vechi.
Cum s-a ajuns la faptul că ţăranii şi-au vândut pământul pe care l-au primit în anii '90 ?
Deschiderea europeană a golit „stupul rural” încât forţele roditoare ale familiei nu mai sunt în sat. A fost dezechilibrată comuna rurală. Satul ca unitate culturală şi spirituală a fost profund clătinat. În fața acestei viituri antiruraliste, guvernanții n-au „construit” nici un stăvilar, adică au reacționat printr-un absenteism politic grav când au adoptat legi care au slăbit dramatic forța de apărare a satului, precum cele două legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar și legea lui Lupu, a restituirii integrale într-o singură formă, adică prin anarhizare socială și printr-un efect de fărâmițare a exploatațiilor rurale. Echipamentele şi uneltele rurale fuseseră proprietatea muncii ţărăneşti și ar fi trebuit, într-o formă sau alta, să rămână gospodăriilor ţărăneşti. Or, ele nu au fost restituite, astfel că lotul de pământ primit, fără animale şi fără unelte, n-a mai avut nici o valoare. Şi atunci, ţăranul l-a vândut în grabă, constrâns de situația creată și de necesităţi. Aşa că, atunci când vorbim despre sat în lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie să fim realişti. Din acest punct de vedere deschiderea europeană a avut efecte împărţite. Sigur că e posibil ca, în timp, ea să aducă şi efecte pozitive.
Tinerii care se întorc în ţară îşi renovează casa, dar nu mai lucrează pământul, deși înainte românul era legat de pământ. Cum să ne raportăm la această realitate?
Legătura cu pământul este cea de-a două pârghie a supravieţuirii sistemului ţărănesc. Când legătura organică cu pâmântul a slăbit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de străinătate în raport cu pământul. Un celebru personaj al romanului Nişte ţărani, al scriitorului de geniu Dinu Săraru, spune la un moment dat: „privesc la pământ ca la o străinătate”. Niciodată ţăranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunță o ruptură a legăturii societăţii românești cu tot ceea ce reprezintă pământenia, adică tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a dăruit omului la creaţie. Noi, românii, suntem un popor autohton. Țăranii, în sens generic, reprezintă singura aristocraţie cu investitură divină, ei sunt oamenii pământului, au fost chemați de Dumnezeu să stăpânească pământul și ceea ce crește pe el. Dumnezeu, după ce a creat omul și familia, prima pereche, i-a chemat la acest legământ: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a făcut stăpâni pe pământ, adică aristocrați cu investitură divină. Ei au pământul de la Dumnezeu, nu de la regi.
Una dintre trăsăturile definitorii ale poporului român este autohtonia, adică legătura neîntreruptă cu acest pământ cuprins în geografia României perene. Românii sunt un popor autohton în regiunea aceasta, au continuitate cum puţine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii în această regiune. Prin urmare, pământenia are o valoare fundamentală în sistemul de valori al societăţilor săteşti. Pământenia reprezintă un element vital, tot ce s-a întâmplat în lumea satului este centrat pe pământ şi pe simbolistica pământului. În legenda cosmogonică Satana și Bunul Dumnezeu, remarcă Mircea Eliade, atunci când diavolul îl rostogoleşte pe Dumnezeu Creatorul în intenţia malefică de a-l îneca în oceanul primordial, pe măsură ce nefârtatul îl rostogoleşte se întinde uscatul, vedem astfel că pământul este cosubstanţial actului creator al divinității. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeşte de nomosul sau spiritul pământului. Nomosul pământului se transformă în timp şi devine, de pildă, în faza oceanică a istoriei universale, nomos maritim.
Având în vedere aceste aspecte, cred că nu putem experimenta pe seama lumii rurale în mod neresponsabil, pentru că efectele vor fi dezastruoase. De aceea, după opinia mea, problema ţărănească reprezintă una dintre chestiunile-cheie ale statelor înţelepte.
