Despre stările sufleteşti se spune că nu pot fi transpuse în cuvinte, că definiţiile pe care le încercăm nu-s decât o palidă umbră a realităţii. Din când în când, se-ntâmplă să cunoaştem oameni care întruchipează ei înşişi stările pe care nu le putem defini. Natalia Dănăilă, regizor, director şi creator al Teatrului de păpuşi din Iaşi, este ceea ce poate să însemne starea totală de bucurie. Bucuria de a trăi, bucuria de a crea, bucuria de a-i bucura pe ceilalţi, bucuria de a fi copil. A trăit o viaţă întreagă în spatele scenei, creând păpuşi, costumându-le, râzând sau plângând odată cu ele, imaginând o lume pe care numai sufletul curat al copiilor o poate cuprinde. Când vorbeşte despre ele, despre personajele pe care le reprezintă, zâmbeşte sau se întristează, e jenată sau încurcată, tace sau se alintă, identificându-se total cu lumea lor. Un interviu despre universul păpuşilor de la teatru cu Natalia Dănăilă, omul-copil, regizorul bucuriei.
Sunteţi ziarist ca formaţie. Ce v-a „lipit“ de lumea aceasta a ludicului?
E o chestie structurală, totuşi, pentru că de când eram elevă, din cursul primar chiar, învăţătoarea a fost cea care mi-a deschis orizontul către teatru. Era o învăţătoare temeinic pregătită, cu studiile la Sorbona şi, deşi era foarte în vârstă, mai mult de jumătate din lecţiile de citire le făcea sub formă de lecturi dramatizate. Astfel, noi, elevii, deveneam personaje. Aşa am făcut limba română. Era o chestie foarte originală pentru acele timpuri. Asta ne-a creat o dorinţă de a comunica altfel, de a construi caractere, atitudini. Îmi aduc aminte că în clasa a IV-a primară scriam deja prima mea piesă de teatru. Apoi, în liceu, deveneam, fără să-mi dau seama, regizorul tuturor serbărilor şcolii. Nu cred că eram conştientă despre ce era de fapt ceea ce făceam, dar făceam totul dintr-o pasiune nebună.
Cât de dificilă a fost misiunea de a construi din temelii un teatru pentru copii?
Eram la 6 dimineaţa pe şantier. Se ajunsese până într-acolo, încât muncitorii mă aşteptau pe mine să vin. Până când nu le spuneam eu ce să facă în ziua aceea, nu se apucau de lucru (zâmbeşte). Aşa am petrecut 10 ani. Atât a durat construcţia Teatrului „Luceafărul“. Erau perioade în care se stopau orice fel de lucrări din cauza aşa-ziselor economii, iar teatrul a fost construit într-o formă mascată, pentru că undeva, sus, nu trebuia să se ştie. A fost numit sală de spectacole pentru copii, ceea ce însemna în Cabinetul 2 sală pentru spectacolele acelea de pionieri, de slavă şi mărire. Şi, drept urmare, s-a dat o finanţare minimă. În final, teatrul a costat 40 de milioane; o sumă enormă. Pentru a se putea duce la capăt lucrarea, marile intreprinderi ieşene au contribuit cu bani. Practic, Teatrul „Luceafărul“ este construit de toate unităţile economice din Iaşi.
Când v-aţi închipuit pentru prima oară un spectacol de teatru?
Păi, pentru asta trebuie să vă spun cum le şi făceam, efectiv. În şcoala primară eram realizatorul unor serbări de familie, cu recitări, cântece, dansuri. Mai aveam încă două prietene şi realizam o mică scenă în grădina casei mele, de la Bârlad, între doi salcâmi, cu două cearşafuri ce ţineau loc de cortină, cu scaune pentru spectatori, vindeam şi bilete şi toată strada era invitată la premieră. Astea au fost primele mele relaţii cu lumea teatrului. Era o pasiune nebună, îmi plăcea, îmi imaginam, eram personaj tot timpul. Chestia asta a rămas în mine ca un lucru intim, foarte acoperit de alte activităţi pe care le făceam, dar care era mereu acolo. Şi-n clipa în care m-am reîntâlnit cu teatrul în intimitatea lui, aşa cum se face, cum se gândeşte, cum se acţionează, cum se organizează, am fost din nou fascinată şi-am zis că totuşi teatru aş face mai mult decât orice. Pentru mine teatrul a fost o bucurie, căreia m-am dedicat total. Mi-a plăcut foarte tare, şi-atunci când îţi place un lucru, nu te sacrifici pentru el, ci îl faci cu drag.
Păpuşa - creativitate intrinsecă
Privit de cei care nu cunosc dedesubturile meseriei, a lucra cu păpuşile pare relativ simplu. Ce înseamnă, de fapt, să dai viaţă unei păpuşi?
Nu e deloc simplu. Este un gen de teatru de mare subtilitate. Păpuşa poate face absolut orice; actorul nu poate să facă orice. Păpuşa poate să facă orice, pentru că mânuitorul doar sugerează acel „ceva“, şi-atunci păpuşa e caraghioasă, e dulce, e neputincioasă, e stângace şi face doar pe jumătate sau pe-un sfert din lucrurile pe care le face un om adevărat, dar jumătatea aia e mult mai semnificativă, mai plină de substanţă, pentru că e sugestie, pentru că e gândire, pentru că este creativitate, e altceva decât un om adevărat; este o creativitate intrinsecă păpuşa. Ea nu se găseşte nici în copaci, nici în natură. Pe ea trebuie s-o faci, s-o imaginezi, trebuie să o inventezi. Or, când ea este făcută pe acest drum şi când mânuitorul o simte şi găseşte acele lucruri de sugerare a mişcării unui braţ, a unei atitudini, cu ironie, cu veselie, cu tristeţe, păpuşa e mult mai frumoasă şi mai dulce decât un actor adevărat. Ea n-o să plângă niciodată cum plânge un om adevărat, şi-atunci tocmai această stângăcie, această bară între real şi fantastic o face fermecătoare. Teatrul de păpuşi e teribil de interesant şi nimeni dintre cei care-l descoperă cu adevărat nu-l părăseşte vreodată. Cu cât poţi fi un om subtil, care să fii interesat de lucrurile mai profunde, de rafinamente, cu atât te îndrăgosteşti mai mult de teatrul de păpuşi.
De ce are nevoie un actor-păpuşar pentru a ajunge la minunea aceea care transformă păpuşa în personaj?
Are nevoie de calităţi extraordinare. Acum, la facultate, întâlnindu-mă şi cu studenţii-actori de la „Dramatic“ şi cu cei de la „Păpuşi“, îmi dau seama că cei foarte buni de la „Dramatic“ nu sunt totdeauna foarte buni şi la „Păpuşi“, dar celor care sunt foarte buni la „Păpuşi“ le e foarte uşor la „Dramatic“. Punctul de pornire în actorie este acelaşi, dar păpuşarilor le trebuie nişte calităţi certe din naştere. Prima dintre toate este disponibilitatea pentru joc, adică să ai această capacitate de a privi ludic viaţa şi lumea; să intri într-un joc, oricât de serioase ar fi lucrurile, să fii naiv, să fii inocent, să te-apropii de orice lucru, oricât de grav ar fi el, prin inocenţă, nu prin sobrietatea omului care ştie dinainte ce trebuie făcut. Inocenţa te apropie de un lucru, de un fenomen, de un proces, cu modestia omului curios, care vrea să vadă ce se întâmplă şi-apoi se minunează. Acesta este elementul inocent, ludic, copilăresc. Fără această disponibilitatea psihică este greu să te-apropii de teatrul de păpuşi.
După aceea, trebuie să ai toate calităţile pe care le are orice actor: o vorbire frumoasă, o dicţie curată, un mare nerv, o dinamică a mişcării tale, a puterii de a intra în realitatea înconjurătoare, o prezenţă rapidă şi o forţă de implicare în fenomenologia vieţii. De fapt, să ai puterea aceea să te transpui în tot ceea ce ar trebui să readuci tu ca actor, ca şi creator: să-ţi placă să cânţi, să dansezi, să te bucuri. Apoi, dincolo de cunoaşterea obiectului cu care lucrezi, a păpuşii, a felului în care este ea construită, a obiectivelor constructorului şi scenografului, trebuie să începi să cunoşti toată lumea artei plastice, să ai noţiuni de culoare, de formă, noţiuni de desen, noţiuni de metamorfoză. Pentru că păpuşa nu este o transpunere realistă. Nu e o fotografie a unui căţeluş, a unui iepuraş sau a unui copil. Ea este totdeauna un obiect interpretat din punct de vedere plastic. De aceea, animalele au o imagine uşor caricaturală. Şi personajele umane sunt uşor caricaturizate. Pentru asta îţi trebuie oleacă de studiu, să ştii cum se ajunge prin desen sau prin interpretare plastică la asemenea figurine. Trebuie să vezi culoarea, să înveţi stilul păpuşii. Cu cât ai mai multe cunoştinţe de artă plastică, cu atât te apropii mai mult de păpuşă. Ştii cum s-o mânuieşti, cum s-o manevrezi. Ea singură îţi oferă stilul de interpretare. Mai e nevoie de memorie şi de un fin spirit de observaţie.
„Păpuşa poate să spună orice şi-i mai puţin vinovată“
Teatrul de păpuşi e numai pentru cei mici?
Nu întâmplător jocul de teatru de păpuşi capacitează atenţia celor mai mici copii. Noi am avut spectatori şi copii de 8 luni. În Germania, mi-aduc aminte, de un copilaş într-un „marsupiu“, pe care l-am văzut intrând în sala de spectacole în braţele tatălui său. M-am gândit atunci că vom avea probeleme, că va plânge, însă, spre surprinderea mea, s-a ridicat un pic, a fixat ochişorii pe droaşca cu păpuşi, în care se desfăşura tot jocul, şi nu s-a mişcat până la final. Nu e valabilă, însă, afirmaţia că atunci când copiii cresc nu mai sunt interesaţi de teatrul de păpuşi. E o chestie imprimată de cei mari. Pentru că păpuşa poate fi adusă şi într-un repertoriu de maximă seriozitate. Şi să ştiţi că atunci în nici un caz copilul nu refuză păpuşa, numai pentru că e păpuşă. Asta e o chestie pe care o auzi numai la noi şi la câteva ţări din jur. Occidentul joacă teatru de păpuşi şi pentru adulţi, cu foarte mare succes. Se joacă satiră, se joacă revistă, cu un efect formidabil, tocmai pentru că păpuşa poate să spună orice şi-i mai puţin vinovată.
Au copiii alte aşteptări, alte trăiri în perioada aceasta, a sărbătorilor de iarnă?
Povestea aceasta, a sărbătorilor de iarnă o purtăm în noi, o moştenim. E nevoie de o perioadă de linişte, de curăţire sufletească, de eliberare. Or, copilul, prin joc, aşteaptă aceste sărbători. Mulţi spun că îl aşteaptă pe Moş Crăciun să-i aducă darul şi gata. Nu e adevărat. Eu ţin minte că-mi făceam jucării pentru brad de la sfârşitul lunii octombrie, şi cu câtă bucurie…, pentru că globurile erau o raritate. Sărbătorile de iarnă sunt o aşteptare, o stare de bucurie, de mister, de minuni… Copilul aşteaptă enorm de mult aceste zile. Şi când păpuşile fac parte din acest univers, este nemaipomenit. Primul meu spectacol cu studenţi a fost un lucru de care mă despart prin memorie foarte greu. Mi-am imaginat Naşterea Domnului făcută cu păpuşi, fără cuvinte. Am făcut un scenariu de păpuşi şi am căutat o muzică bisericească veche de Crăciun. Am pus melodiile acestea pe fundalul spectacolului. Doamne! Dac-aţi şti ce spectacol splendid a ieşit!... Cu câtă linişte şi atenţie au privit. Şi n-a întrebat unul de ce nu s-a vorbit. Pentru că Maica Domnului nu vorbea, magii nu vorbeau, ci toată lumea făcea ce avea de făcut în ritualul binecunoscutei scenete.
Mai ştiu şcolarii de azi ce-nseamnă cu adevărat lumea poveştilor?
Şcoala de azi nu mai pune accent pe poveste. Şi nu vorbesc despre poveştile pe care le cunoaşte toată lumea, ci despre cele din cartea de citire, care aveau un anumit subiect de umanitate: omul care are grijă de cel de lângă sine, grija pentru un căţeluş căruia i s-a întâmplat ceva. Nu mai sunt lucrurile astea. Copiii sunt văduviţi de subiectele acestea specifice fiinţei umane. De asta ne deosebim de celelalte vieţuitoare, pentru că avem suflet, conştiinţă, harul acela de a ajuta pe cel de alături. Aceste poveşti nu mai sunt în cărţi. Copiii nu mai sunt familiarizaţi cu poveştile acestea despre fiinţa umană care nu este numai fericită, ci este şi nefericită. Şcoala ar trebui să revină la aceste lucruri de sensibilitate şi de sensibilizare sufletească. Altfel vom construi nişte „străini“.
„Cu cât eşti mai educat, cu atât mai mult revii la inocenţă“
Pomeneaţi mai devreme de inocenţă. Cât de mult s-a îndepărtat lumea în care trăim de această stare specială?
Enorm! Dar ştiţi de ce? Pentru că pofta de bani şi de înavuţire este foarte mare la o anumită categorie de public, respectiv la publicul needucat. De-aici pleacă toată povestea; de la lipsa de educaţie. Cu cât eşti mai educat, cu atât mai mult revii la inocenţă. Fără să vrei, fără să-ţi propui. Cu cât eşti mai needucat, eşti robul instinctelor primare. Cu cât eşti mai educat îţi dai seama că trebuie să mai cauţi „ceva“, că mai este „ceva“ ca să fii fericit. Acel „ceva“ este renunţarea la brutalitate, la primitivism, la agoniseală. Cu cât te îndepărtezi de educaţie, de lectură, de cunoaşterea evoluţiei problemelor de ştiinţă, cu atât eşti mai tare primitiv, cu atât eşti mai tare prizonier al instinctelor. Rămâi la suprafaţa lucrurilor, fără să vezi adâncimea sensurilor vieţii. Din cauza asta ne depărtăm de inocenţă. Şi pentru că din toate descoperirile şi inovările ştiinţifice şi tehnice lumea consumului face motiv de înavuţire. Şi-atunci în loc să duci televiziunea şi computerele spre îmbogăţirea cunoaşterii omului, le duci numai pe marja informaţional-primitivă (tot la instincte ajungem!).
Dumneavoastră aţi trăit o viaţă întreagă pentru şi prin bucuria copiilor. Cât de greu este să bucuri un copil?
Nu e greu deloc, cu condiţia să trăieşti bucuria lui de joc, cu condiţia ca tu să te integrezi firesc, autentic, în a te juca cu el.
Ce vă bucură pe dumneavoastră acum?
Nepoţelul meu, Ştefănel. A devenit specialist în Geografie. Citeşte la perfecţie din manualul de clasa a VI-a ţările Europei. Ştie totul despre ele. Acum un an, când n-a vrut să meargă pentru nimic în lume la grădiniţă, m-am văzut pusă în situaţia de a-l învăţa să scrie, să citească, să facă ceva. Şi atunci am transformat totul în joc şi competiţie. Ne luam la întrecere cine face mai multe semne, cine face desene, cine face cifre, iar la sfârşitul anului ştia tot alfabetul, învăţase să scrie, ştia cifrele. Totul numai prin joc, prin ceea ce-i plăcea lui să facă. Acum e în clasa I şi pregătim prima serbare de Moş Crăciun.
„Eu nu m-am bucurat niciodată de lucruri complicate“
Sunteţi numită, adesea, Mary Poppins a teatrului ieşean pentru copii. Cine este, până la urmă, Natalia Dănăilă: un copil, un personaj sau un om mare?
Eu aş spune că-i un copil. Sunt absolut convinsă că am anumite stări în care intru, chiar şi-atunci când fac spectacole, prin universul copilăresc. Mă gândesc cum se simte un copil, de ce mă bucur eu, şi simt că eu mă bucur exact de ce se bucură şi copiii. Este, probabil, un dar de la Dumnezeu, să rămâi cu un suflet de copil, care se bucură pentru lucrurile simple.
Eu nu m-am bucurat niciodată de lucruri complicate. Am trăit stări speciale văzând o gâzuliţă zburând din floare-n floare, mă bucur grozav să văd o poiană cu flori, cu un iepuraş care apare de undeva. Sunt lucruri pe care mi le imaginez şi care mă bucură şi-n ziua de astăzi. Asta-i culmea. Eu n-am nevoie de o lume sofisticată. Eu am o emoţie până la lacrimi când mă uit cu atenţie la o ie lucrată manual. Pentru că mă readuce în anii copilăriei, când mama mă învăţa pe o bucată de pânză de ţară cum se fac punctele, găurelele. Şi aproape că mă sufocă emoţia amintirii acestor lucruri, care reînvie un trecut şi ne definesc ca popor. La fel, port în suflet, până la emoţie totală, cana mea de lapte, de când eram mică, de tablă smălţuită, colorată în roşu, galben şi albastru. Când îmi aduc aminte de cana aceea, mă înbolnăvesc pur şi simplu. Nimic nu mi se pare mai frumos.
▲Creatorul primei secţii de actori-păpuşari la Universitatea de Arte din Iaşi
Jurnalist ca formaţie, Natalia Dănăilă a cunoscut îndeaproape lumea Teatrului de păpuşi în perioada 1962-1966, când a ocupat funcţia de secretar literar al instituţiei. A prins atunci „microbul“ de care n-avea să mai scape o viaţă întreagă. Au urmat apoi patru ani de emisiuni la Radio Iaşi (realizatorul emisiunilor „Teatru la microfon“ şi „Actualitate teatrală“), după care s-a reîntors la „vechea dragoste“, în calitatea de director şi regizor (172-1992). Graţie eforturilor depuse de ea într-o perioadă de care mulţi dintre noi nici nu vrem să ne mai amintim, Iaşul are astăzi o clădire model destinată spectacolelor pentru copii - Teatrul „Luceafărul“. În anul 1990 a făcut tot ce era posibil pentru înfiinţarea, la Iaşi, în cadrul Universităţii de Arte, a specializării „Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete“. Tot din acel an este şi profesor universitar în cadrul Universităţii de Arte „G. Enescu“ Iaşi, la disciplinele Regie şi Antropologie - Teatru de păpuşi şi Marionete.
În calitate de regizor, a participat la numeroase turnee şi festivaluri în străinătate (Franţa, Italia, Germania, Belgia, Austria, Croaţia, Bulgaria, Rusia, Polonia, India, Iordania, Pakistan, Republica Moldova). A semnat regia celebrelor spectacole: „Mary Poppins“ (premiul ATM pentru cel mai bun spectacol pentru copii şi tineret al anului 1983), „Magazinul cu jucării“, „Frumoasa din pădurea adormită“, „Ala-Bala“, „Baltagul“, „Rătăciţi într-o poveste“, „Steaua fără nume“, „O noapte furtunoasă“, „Păpuşile în carnival“ (Marele premiu la Festivalul Şcolilor de Teatru „Primul rol“ Iaşi-1996), „Întâmplări cu Pinocchio“ (nominalizare pentru Premiul I la Festivalul „Gulliver“ Galaţi, 1999) şi „Căsătorie silită“ (spectacole prezentate la Festivalul Mondial de păpuşi sub patronajul UNIMA, Praga 2000, Premiu pentru originalitatea creaţiei studenţeşti), „Napoleon şi Fouché“, „Pinocchio“, De-a Sânziana şi Pepelea.
▲
Copiii sunt parteneri loiali în jocul păpuşilor
Cum îi simţiţi pe copii în timpul spectacolelor?
Copiii sunt absolut adorabili. Păpuşa este pentru ei un personaj adevărat. Ei simt că e un joc, se înscriu în joc, dar în cadrul acestui joc păpuşa este la fel de adevărată ca şi omul. Ea nu este luată ca o invenţie în ochii lor, ci un personaj adevărat, fie că e un căţel, că e bunica sau că e Făt-Frumos. De aceea, ei se comportă cu ea la fel cum se comportă cu orice om adevărat. Şi-atunci reacţia lor este totală. Copiii nu spun: „Apare zâna, dar nu e adevărată. E o păpuşă“. Nu. Ei exclamă: „Uite, apare zâna!“. Şi-ncep să vorbească cu ea, să o atenţioneze şi se duc după personaj. Copilul este atât de autentic, de apropiat de aceste personaje, pentru că ele, păstrând latura jocului, se situează la nivelul lor de înţelegere.
