Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Ţi-ai ales drumul cel mai frumos!“

„Ţi-ai ales drumul cel mai frumos!“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Mariana Borloveanu - 15 Apr, 2014

A poposi la Mănăstirea Govora în Săptămâna Patimilor este o binecuvântare. În dangăt de clopot şi miros de smirnă, măicuţele şi credincioşii care se nevoiesc în post aspru şi neîncetată rugăciune se întâlnesc la Denii, în aşteptarea Învierii Domnului. Aici am avut bucuria de a o cunoaşte pe maica Heruvima, care între două slujbe a găsit puterea de a ne povesti cum aştepta sărbătoarea Paştelui odinioară, acasă, în Banat, şi care sunt bucuriile vieţuirii în Mănăstirea Govora. 

Cum vă amintiţi perioada în care, copil fiind, aşteptaţi sărbătoarea Învierii Domnului acasă, în Banat?

Ca într-o familie de buni creştini, cu şapte copii şi doi părinţi minunaţi, care nu lipseau niciodată de la biserică. Dar educaţia noastră şi apropierea de cele sfinte se datorează în primul rând bunicilor, veniţi din Ucraina cu un adevărat cult pentru viaţa spirituală a familiei. Se pare că puterea credinţei acestora, alături de alte câteva familii de ucraineni, „a sfinţit locul“. Dincolo de frumuseţea slujbelor din Săptămâna Mare, mi-aduc aminte un obicei, pe care n-am să-l uit niciodată. După fiecare slujbă, credincioasele din toată comuna se îmbrăţişau, spre a-şi manifesta bucuria întâlnirii cu bine şi la Denia acelei seri. După slujbă, bunica se lăsa înconjurată de noi toţi şi ne citea din Scriptură şi din Psaltire, până târziu în noapte. În mod inexplicabil, în jurul vârstei de 70 de ani, i-a revenit vederea şi citea fără ochelari. Faptul că astăzi trăim bucuria acestei fericite întâlniri se datorează amintirilor pe care le-am păstrat bunicilor mei. Întotdeauna am avut o inexplicabilă sete de Dumnezeu, iar ei au simţit cel mai mult această apropiere de cele sfinte, această chemare, pe care eu personal am înţeles-o mult mai târziu.

Când aţi văzut pentru prima oară o măicuţă?

La terminarea liceului, la catedrala din Timişoara. Doamne, mi-aduc aminte cu câtă bucurie le urmăream fiecare gest, fiecare mişcare… Apoi am început să-mi făuresc un drum numai al meu, despre lume, despre tot ceea ce avea să însemne rugăciune şi credinţă întru Hristos. Credinţa şi numai credinţa! Simţeam că vreau şi eu să trăiesc după Dumnezeu, în Casa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Aveaţi vreo idee despre ceea ce însemna viaţa monahală?

Nu, nu ştiam absolut nimic, pur şi simplu simţeam în comportamentul măicuţelor o ţinută aparte, o trăire aparte, un mod de viaţă pe care nu-l cunoşteam, dar de care eram foarte atrasă. Bunul Dumnezeu a rânduit ca tot la catedrală să ne cunoaştem între noi mai multe tinere, care aveam aceeaşi chemare. Cu timpul ne-am împrietenit şi am început să mergem împreună pe la mănăstiri. Abia atunci am înţeles ce implică vieţuirea monastică şi am conştientizat faptul că mănăstirea nu înseamnă numai rugăciune, ci şi multă muncă sau, mai bine zis, o permanentă ascultare. Eu încă de acasă, de la părinţi, aveam un crez al meu, pe care l-am regăsit în vieţuirea monahală: “Aşa cum omul iubeşte munca, în aceeaşi măsură Îl va iubi şi pe Dumnezeu“. Deci am ştiut dintru început că viaţa de mănăstire este destul de grea, dar cu o frumuseţe spirituală pe care nu o poţi găsi în nici o altă parte. Din clipa aceea, dorinţa de călugărie nu m-a mai părăsit niciodată.

Cui aţi dezvăluit pentru prima oară acest gând, această chemare?

Bineînţeles, prietenelor cu care pornisem pe drumul către Hristos. Nimeni în afară de ele n-ar fi putut înţelege mai bine dorinţa mea, pentru că împreună am hotărât să căutăm o Casă a lui Dumnezeu în care să rămânem pentru totdeauna.

Oare dacă mărturiseaţi familiei ceea ce cu atâta intensitate trăiaţi în clipele acelea, nu v-ar fi împărtăşit bucuria?

Cu siguranţă, nu! Şi-am să vă spun şi de ce. Există acea ispită a celui rău, ca cineva din familie să se opună, şi din acest motiv n-am îndrăznit dintru început să le dezvălui părinţilor gândul meu de călugărie.

În urma peregrinărilor prin mănăstiri, vă gândeaţi de-acum la un aşezământ monahal din zonă, pentru a-i putea ajuta în cazul în care ar fi fost nevoie de asta?

Nici pomeneală! Pentru cineva care doreşte să îmbrace haina monahală, cel mai potrivit lucru este acela de a se îndepărta cât mai mult de casa natală. Ca oameni, ne sensibilizează totuşi tot ceea ce ţine de familie, de problemele ei, şi-atunci, cel mai înţelept lucru este acela de a-ţi găsi o mănăstire cât mai departe de casa natală. Datoria noastră este de a ne ruga pentru ei, pentru că toată purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu este mult mai mare decât a mea personal. El ne poartă de grijă la toţi şi pentru rugăciunile noastre şi jertfa pe care noi o depunem în Casa lui Dumnezeu, El le va purta de grijă tuturor, ca un părinte iubitor.

Aţi putea să-mi descrieţi momentul plecării din casa natală? Bănuiesc că a fost destul de greu…

Mie nu mi s-a părut greu deloc, şi asta datorită dorinţei mele de a-I urma lui Hristos. În noaptea dinaintea plecării, ne-am adunat cu toţii spre a ne lua rămas-bun. Tatălui meu îi părea foarte rău de ceea ce avea să se-ntâmple. Mama, în schimb, s-a bucurat foarte mult, n-am să uit niciodată cuvintele ei din noaptea aceea: „Draga mamei, eu îţi pot spune, ca o creştină care a trăit în lume, că ţi-ai ales drumul cel mai frumos şi bine plăcut lui Dumnezeu“. Apoi a urmat un vis ciudat, în care o femeie îmbrăcată în alb, după ce mi-a confirmat că am făcut cea mai bună alegere, îmi spunea că cel mai important lucru în viaţă este acela de a învăţa să te ridici ori de câte ori vei cădea. Eram undeva căzută, stând răstignită, şi nu aveam putere să mă ridic. Femeia aceea îmbrăcată în alb privea la toată lupta mea, reamintindu-mi cu asprime că sfatul ei era acela ca de câte ori voi cădea să mă şi ridic. I-am răspuns că-mi doresc să mă ridic, dar nu pot. În clipa imediat următoare mi-a pus mâna pe umăr şi, spunându-mi să o urmez, m-am ridicat fără nici un efort. În imediata noastră apropiere, două dintre surorile mele săpau în grădină. Având tendinţa de a mă apropia de ele, femeia aceea mi-a spus pe acelaşi ton aspru că nu aveam voie să vorbesc nici cu fraţii mei. Mi-a arătat apoi o cărare îngustă, pe care ea a păşit prima, făcându-mi semn să o urmez. După ani şi ani de vieţuire în monahism, mi-am dat seama că taina visului meu era nimic altceva decât chemarea la călugărie.

Cum aţi ajuns la Mănăstirea Govora?

Am mers împreună cu prietenele mele la icoana făcătoare de minuni de la Nicula, unde ne-am rugat toată noaptea ca Maica Domnului să ne dea gândul cel bun de a merge acolo unde era nevoie de noi. Dimineaţa, de comun acord, ne-am propus să mergem pe la mănăstirile din Oltenia şi, după ce am trecut pe la mănăstirile Ostrov şi Dintr-un Lemn, am rămas pentru totdeauna la Mănăstirea Govora.

Care a fost traiectul monastic al acestui destin?

Simplu: în 1954 m-am născut, în 1974 am intrat în monahism, iar în 1994, cu voia lui Dumnezeu, am ajuns stareţă în această sfântă mănăstire. Aici e viaţa mea şi dacă ar fi să o iau de la capăt, tot la Govora aş veni.