Timotei, „adevărat fiu în credinţă“ al Sfântului Pavel

Tot omul care merge la biserică a ascultat epistolele Sfântului Apostol Pavel adresate "fiului Timotei". Destinatarul celor două scrisori ale Marelui Pavel este Sfântul Apostol Timotei, ucenic al Sfântului Pavel. Despre Sfântul Timotei, pomenit astăzi de Biserica Ortodoxă, despre legătura sa cu Sfântul Pavel, precum şi despre specificul epistolelor pe care le-a primit de la "Apostolul neamurilor" ne vorbeşte pr. prep. dr. Marian Vild de la Catedra de teologie biblică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, oferiţi-ne câteva detalii despre Sfântul Timotei şi despre legătura sa cu Sfântul Pavel.

Sfântul Apostol Timotei este cunoscut în Biserică drept ucenicul Sfântului Apostol Pavel şi apare în Faptele Apostolilor în capitolul 16, unde Sfântul Luca relatează cea de-a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel. În această călătorie, Sfântul Pavel vizitează din nou comunităţile creştine întemeiate încă din prima sa călătorie misionară în Asia Mică: Iconiu, Listra, Derbe, Perga Pamfiliei şi Antiohia Pisidiei. Aflându-se la Listra, întâlneşte un ucenic pe nume Timotei, fiul unei femei iudee credincioase şi al unui tată elin, care avea foarte bune mărturii de la fraţii din Listra şi din Iconiu. Numirea de "ucenic" desemnează faptul că Timotei era încreştinat deja, probabil chiar de Sfântul Apostol Pavel în prima sa călătorie misionară. Numele lui Timotei este unul grecesc şi înseamnă "cinstitor de Dumnezeu".

În continuare, Sfântul Luca ne mai spune că Sfântul Pavel îl taie împrejur pe Timotei pentru a-l folosi în mod strategic la misiunea sa. Ceea ce înseamnă că Timotei, deşi avea mamă iudaică, nu respectase întru totul Legea Vechiului Testament. Însă, întrucât strategia misionară a Sfântului Pavel presupunea începerea propovăduirii de la sinagogă, Timotei este tăiat împrejur pentru a putea avea acces în comunităţile iudaice.

Timotei este un ucenic iubit al Sfântului Pavel şi activează împreună cu Apostolul în Efes, este trimis în misiune în Macedonia şi în Corint. El este împreună cu Apostolul în prima sa captivitate romană, undeva între anii 61 şi 63, la Roma.

Mai ştim, din Epistola I către Timotei, că mama sa era foarte credincioasă, la fel ca şi bunica sa, şi de la acestea a învăţat încă de mic Sfintele Scripturi, chiar dacă nu era tăiat împrejur. Din Tradiţia Bisericii aflăm că Sfântul Timotei a fost primul episcop al Efesului - capitala proconsulară a provinciei romane Asia Mică, şi că a murit de moarte mucenicească.

Cum ajunge Sfântul Timotei să fie destinatarul celor două epistole?

Atunci când s-a redactat Noul Testament, autorii sfinţi nu aveau conştiinţa că ei redactează ceea ce se va numi "Noul Testament". Adică, cele 27 de scrieri ce alcătuiesc Noul Testament nu sunt scrieri artificiale, ci unele care au răspuns unor nevoi concrete din situaţiile specifice ale unor comunităţi creştine locale. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Apostol Pavel, el scrie pentru că sunt unele probleme în comunităţile pe care el le întemeiază, sau, cum este cazul Epistolei către Romani, pentru a-şi pregăti vizita sa.

Astfel, avem Epistole adresate unor Biserici locale - cum sunt 1 şi 2 Tesaloniceni, cele două trimise către Corinteni sau cea către Coloseni -, dar avem şi Epistole care sunt circulare - cum este Epistola către Galateni, care este adresată bisericilor Galatiei, Galatia nefiind un oraş, ci o regiune; sau Epistola către Efeseni - care se pare că a fost o epistolă circulară adresată provinciei Asia, păstrată drept Epistola către Efeseni pentru că Efesul era capitala acestei provincii. Pe de altă parte, avem Epistole, cum sunt cele către Timotei, Tit sau Filimon, adresate unor persoane. Sfântul Pavel a scris acestor ucenici pentru că erau în fruntea unor Biserici importante (Efes şi Creta) şi către Filimon, pentru a interveni în favoarea iertării şi reprimirii sclavului său fugit - Onisim, pentru care Apostolul mijloceşte.

Apostolul îşi trimitea sfaturile prin scrisori

Care este specificul acestor epistole? Cu ce se deosebesc ele faţă de celelalte scrise de Sfântul Pavel?

Epistolele către Timotei împreună cu cea către Tit sunt numite începând cu secolul al XVIII-lea Epistole pastorale, şi acest titlu, deşi este unul modern, se potriveşte perfect, pentru că în ele Sfântul Pavel dă mai mult sfaturi practice pentru nevoile comunităţilor locale de atunci, şi pentru cei doi ucenici ai săi care le păstoreau.

Un prim specific al acestora ţine de apariţia ereziilor în sânul comunităţilor creştine. Având în vedere acest lucru, Sfântul Pavel atenţionează pe ucenicii săi asupra pericolului acelor "pseudo-didascali", adică învăţători mincinoşi, cum este tradusă expresia în limba română, şi care se pare că tulburau deja comunităţile creştine. Acum, Sfântul Pavel atenţionează şi îndeamnă pe ucenicii săi să ţină învăţătura cea sănătoasă. De asemenea, Sfântul Pavel atenţionează că aceştia se pot ridica chiar dintre creştini. Exegeţii sunt de acord că aceste comunităţi, şi mai cu seamă Efesul, sunt lovite de o erezie numită iudeo-gnostică, de aceeaşi factură ca şi cea din Epistola către Coloseni. Din punctul de vedere al contextului geografic, Efesul era la o distanţă de aprox. 150 km de Colose, fapt ce explică prezenţa acestei erezii în ambele comunităţi.

Componenta iudaică ţine de elemente ale ereziei iudaizante, erezie ce încerca să impună credincioşilor creştini Legea mozaică, socotind că prescripţiile Legii vechi, "faptele Legii", cum le numeşte Apostolul, adică tăierea împrejur, distincţia în alimentaţie, între animale curate şi necurate, observarea sărbătorilor şi a sabatului iudaic, ar avea valoare soteriologică, fiind indispensabile mântuirii. Pe de altă parte, în ereziile pregnostice (gnosticismul a apărut abia în sec. II, de aceea aceste deviaţii sunt numite mai corect "pregnostice") existau mai multe tendinţe, cum ar fi accentul pus pe cunoaşterea omenească, pe importanţa eonilor sau a îngerilor, micşorând importanţa lui Hristos, şi altele, cum vedem în Epistola către Coloseni.

Epistolele pastorale ne aduc mărturii şi despre un aspect foarte important, respectiv ierarhia sacramentală. Ce însemnau termenii de episcop, prezbyter sau diacon în perioada de început a creştinismului?

Un alt specific al epistolelor pastorale este legat de ceea ce noi numim ierarhia sacramentală. Şi datorită acestui lucru, mai ales în Apus, în bisericile protestante şi neoprotestante, se contestă autenticitatea acestor Epistole. Întrucât în protestantism nu mai există ierarhie sacramentală şi succesiune apostolică, iar în Epistolele către Timotei şi în cea către Tit este vorba foarte clar despre nişte trepte ierarhice, respectiv despre diacon, episcop şi prezbiteri, savanţii biblişti de factură protestantă susţin că aceste Epistole nu aparţin Sfântului Pavel, ci ar fi redactate într-o epocă mai târzie. Însă este foarte clar că Epistolele pastorale sunt pauline în vocabular, precum şi în marile idei teologice. Este adevărat că această structură ierarhică nu mai apare atât de clar definită în alte Epistole pauline, dar acest lucru este explicabil prin faptul că Epistolele pastorale datează dintr-o epocă mai târzie, de la finalul vieţii şi activităţii Sf. Pavel, când Biserica trăia o nouă fază, unde ierarhia sacramentală avea un rol şi un loc din ce în ce mai important. În ceea ce priveşte mărturiile externe, tradiţia veche a Bisericii a socotit întotdeauna Epistolele pastorale ca fiind ale Sfântului Apostol Pavel. În Epistola I către Timotei avem câteva lucruri despre aceste trepte. Este vorba despre episcop, prezbiteri şi despre diacon. Însă trebuie să precizăm că termenul de episcopos însemna în greaca veche nu ceea ce înţelegem prin acest termen astăzi în sens tehnic, ci era un cuvânt obişnuit, episcopos însemnând supraveghetor, veghetor, conducător. Şi chiar în greaca veche găsim mărturii ale faptului că unii conducători politici ai unor oraşe-state ale Antichităţii greceşti, precum Atena, Sparta sau Corint, erau numiţi "episcopi". În Epistola I către Timotei, acest titlu este folosit însă pentru o categorie specială, care se pare că avea autoritate în Biserică. Acest lucru îl deducem şi din condiţiile impuse celor ce doreau să acceadă la această treaptă.

Astfel, este vorba de un şir întreg de condiţii. Apostolul îndeamnă ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios şi aşa mai departe (I Tim. 3, 1-7). Apoi, o condiţie foarte importantă era legată de casa acestuia: "bine chivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună cuviinţa, pentru că de nu va putea cineva să îşi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu" (I Tim. 3, 4-5). Adică se cerea mărturia familiei proprii.

Spre finalul condiţiilor pentru intrarea în treapta de episcop, mai apare ceva important în Epistola I căte Timotei, şi anume precizarea ca episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Şi apoi, se mai cerea ca el să aibă bună mărturie de la cei din afară, adică să fie un om respectat în comunitatea respectivă.

Aproape aceleaşi condiţii, cu unele excepţii, le găsim şi pentru treapta diaconilor.

Dacă ne uităm în Epistolele pastorale, vedem că termenele de episcopos şi prezbyteros sunt folosite cumva într-un mod interşanjabil, deoarece se referă atât la treapta episcopatului, cât şi la cea a preoţiei, trepte existente, dar a căror numire nu era încă cristalizată. Acelaşi lucru îl sesizează şi Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Epistolele pastorale. De ce nu erau numiţi hiereus, deoarece acesta este cuvântul pentru "preot" în limba greacă? Hiereus în greacă înseamnă preot, protohiereus însemnând protoiereu, de aici având noi protoiereu şi protoierie. Însă, în Noul Testament, termenul de hiereus desemnează pe preoţii de la Templul din Ierusalim, dar şi pe preoţii păgâni. De aceea, se pare că Sfântul Pavel

s-a ferit să folosească acest termen pentru preoţia creştină, delimitând-o astfel de alte "preoţii". Acum este perioada când se încearcă o terminologie nouă care încă este deplin formată. Pentru treptele ierarhiei sacramentale creştine, Pavel foloseşte termeni noi: cuvântul episcopos, care însemna supraveghetor, prezbyteros, care înseamnă bătrân, dar şi conducător, sau om mai important în comunitate, sau diaconos, care înseamnă slujitor.

O excepţie o constituie Epistola către Evrei, unde termenii hiereus şi ahiereus sunt aplicaţi lui Hristos, Acesta fiind prezentat ca arhiereu al legii celei noi.

Cum ajungea cineva în aceste trepte?

În Noul Testament apare de câteva ori ceea ce noi numim hirotonia. Însă hirotonia sau punerea mâinilor încă nu era un termen cristalizat. În Faptele Apostolilor, Sfântul Luca foloseşte această expresie pentru trei lucruri. În primul rând, punerea mâinilor era o practică ce aducea vindecarea. Este cazul lui Saul din Tars, care pe drumul Damascului orbeşte, este dus în cetate şi, acolo, un creştin pe nume Anania îşi pune mâinile peste el şi îl vindecă (Fapte 9). Tot prin punerea mâinilor îl vindecă Sfântul Pavel pe tatăl lui Publius, căpetenia insulei Malta (Fapte 28). În al doilea rând, punerea mâinilor desemnează gestul prin care Sfinţii Apostoli transmiteau Duhul Sfânt, ceea ce noi numim mirungere. După botez, primilor creştini li se puneau mâinile peste capete şi primeau Duhul Sfânt. Exemple avem în Fapte 8, când Sf. Apostoli Petru şi Ioan merg în Samaria să-şi pună mâinile peste cei de curând botezaţi ca să ia Duhul Sfânt, sau pe Sf. Pavel în Fapte 19, care, după ce botează pe unii ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, îşi pune mâinile peste ei pentru a primi Duhul Sfânt.

În al treilea rând, gestul desemnează ceea ce numim noi astăzi hirotonia, însă nu tocmai acelaşi lucru, şi anume este vorba de trimiterea la misiune a Sfântului Pavel. În Faptele Apostolilor capitolul 13 aflăm cum în Biserica Antiohiei erau bărbaţi cucernici, printre care şi Pavel şi Barnaba, iar Duhul Sfânt a descoperit acestora ca să osebească pe Pavel şi pe Barnaba, peste care şi-au pus mâinile, s-au rugat şi apoi au fost trimişi la misiune. După aceea avem punerea mâinilor peste cei şapte diaconi, unde Sfinţii Părinţi sunt de părere că nu este o hirotonie a lor în diaconi în sensul unei trepte stabile, ci este vorba de o slujire în biserică. O hirotonie pentru a sluji pentru anumite nevoi ale Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că în vremea aceea nici nu erau episcopi în înţelesul de astăzi, întrucât în Biserica Ierusalimului autoritatea deplină o aveau Sf. Apostoli. Desigur că acelaşi gest al consacrării a fost mai apoi folosit tot mai des pentru a rândui treptele slujitorilor ierarhiei sacramentale, odată cu răspândirea credinţei şi cu nevoia organizării eclesiale.

În Epistolele care îi sunt adresate vedem că Sfântul Timotei a fost hirotonit prin punerea mâinilor mai-marilor preoţilor în urma unor profeţii (I Tim. 4, 14). Era perioada în care harismele împodobeau în chip deosebit Biserica.

Cum era înţeleasă în acea perioadă succesiunea apostolică? Ucenicii rânduiţi să conducă bisericile din cetăţile lor erau conştienţi că sunt urmaşi ai Apostolilor haric, sau, mai mult, priveau acest lucru din punct de vedere administrativ?

Succesiunea este importantă pentru Timotei şi Tit şi pentru Sfântul Apostol Pavel. El vorbea despre o "învăţătură sănătoasă" de la care nu trebuie făcută abatere. Este clar că există un lanţ duhovnicesc ce leagă preoţia de treapta Apostolilor. Cât de conştienţi erau Tit şi Timotei de aceasta nu putem vedea din textul Sfântului Pavel. Însă faptul că el precizează şi îndeamnă pe Tit să rânduiască preoţi prin cetăţi şi cele ce mai lipsesc, că vorbeşte despre aceste trepte şi ce condiţii trebuie îndeplinite pentru consacrarea cuiva demonstrează că nu este vorba doar de o administrare simplă, ci este vorba despre nişte trepte speciale, harice, pentru că şi condiţiile de accedere sunt excepţionale, întrucât la Taina Preoţiei nu poate avea acces oricine. Este vorba de o chemare deosebită din partea lui Dumnezeu. Ceea ce numim noi astăzi vocaţia specială.

Existau erezii chiar şi în vremea Apostolilor

Ucenicii Sfântului Pavel erau îndemnaţi să păstreze învăţătura sănătoasă. De unde ştiau ei care este învăţătura sănătoasă şi cum ştiau să deosebească învăţătorii buni de cei mincinoşi?

Sfântul Apostol Pavel lupta foarte mult cu ereziile, mai ales cu iudaizanţii, pentru că aceştia veneau în urma sa şi tulburau comunităţile întemeiate de Sfântul Pavel. Din răspunsul Sfântului Pavel în Epistolele sale la aceste situaţii înţelegem că nu este vorba doar de un tezaur raţional, despre o învăţătură care înseamnă nişte lucruri ce se transmit pe cale raţională, nişte informaţii. Credinţa creştină nu este o bibliotecă de informaţii. Credincioşii nu aderă raţional la credinţă. Credinţa înseamnă mult mai mult de atât, anume trăirea în Duhul Sfânt ca mădular viu al Bisericii. Şi Sfântul Pavel dezvoltă foarte mult această imagine, Biserica fiind prezentată în Epistolele sale ca un organism viu. Biserica este Trupul lui Hristos, iar credincioşii sunt mădulare vii ale acestui trup. Nu este vorba doar de o adeziune raţională, ci efectiv organică. Ei se unesc cu Hristos.

Părintele Stăniloae defineşte Biserica drept "Extinderea trupului îndumnezeit al lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioşi". Aceasta este Biserica şi de aceea nu se bazează atât de mult pe lucrurile raţionale. De aceea, teologii din diaspora rusă, precum Berdiaev de exemplu, spun că ortodoxia nu se adresează minţii, ci inimii. Ortodoxia nu convinge, ci seduce.

Dacă ar fi să facem un raport al creştinului primelor veacuri şi al celui din zilele noastre, cum i-am putea caracteriza pe unii şi cum pe ceilalţi? Cât de intensă era credinţa primilor creştini, având în vedere numărul mare de martiri pe care îl avem în primele secole ale creştinismului?

Eu aş spune că nu numai în Biserica primară, ci întotdeauna un mădular viu al Bisericii este pregătit de martiriu. De fapt, condiţia creştină, după Mântuitorul, este aceasta a martiriului. El trimite pe ucenici în lume cu aceste cuvinte: "Iată vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor" (Mt. 10, 16) şi nu este uşor să fii o oaie în mijlocul lupilor. Pentru creştini, viaţa nu este aceasta pământească, ci Hristos. O spune Sfântul Pavel când afirmă: "mie a vieţui este Hristos, iar moartea, un câştig" (Filip. 1, 21). Pentru credincioşi, moartea este o trecere. Pentru că scapă de lucrurile materiale şi pot să se unească mai deplin cu Hristos. Fuga de martiriu sau teama de moarte au existat şi există între cei neîntăriţi, şi care nu sunt mădulare vii ale Bisericii lui Hristos, aşa cum vedem încă din perioada persecuţiilor din primele veacuri, când exista acea categorie a lapşilor, care în prigoană nu aveau curajul să mărturisească, şi de aceea erau mai târziu reprimiţi în Biserică prin pocăinţă. În Epistola către Romani la cap. 8, Sfântul Pavel se întreabă retoric: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?"

În terminologia Sfântului Pavel este folosit pentru creştinii morţi verbul koimao - a adormi, de aici participiul ton koimomenon -, cei adormiţi. Iar în ceea ce priveşte botezul sacramental, Sfântul Pavel afirmă faptul că prin botez creştinul moare pentru omul vechi şi înviază împreună cu Hristos (Coloseni cap. 3, 1-4), iar termenul folosit (apothnesko) înseamnă moarte reală. Aşadar, creştinul moare cu adevărat în botez sau în taina pocăinţei, care este al doilea botez, iar când moare fizic, nu moare, ci adorme. În aceste condiţii nu te fereşti de martiriu, ci acesta devine un lucru firesc.

Creştinul de astăzi mai este capabil să îşi dea viaţa pentru Hristos?

Din fericire, da, cred că da. Dumnezeu are întotdeauna oamenii săi. Şi în cazul profetului vechi-testamentar Ilie Tesviteanul, citim în cărţile Regilor cum el credea că este singurul profet care a mai rămas şi care nu a plecat genunchii lui Baal. Însă i se descoperă că mai erau 7.000 de oameni care nu s-au închinat lui Baal, iar acest număr era unul foarte mare. Noi trebuie să ne pregătim pentru a mărturisi pe Hristos tot timpul, nu cu gândul la martiriu, ci cu gândul la Hristos.

"Epistolele către Timotei împreună cu cea către Tit sunt numite începând cu secolul al XVIII-lea "Epistole pastorale", şi acest titlu, deşi este unul modern, se potriveşte perfect, pentru că în ele Sfântul Pavel dă mai mult sfaturi practice pentru nevoile comunităţilor locale de atunci, şi pentru cei doi ucenici ai săi care le păstoreau."