Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Timpul este eroul tuturor romanelor mele”

„Timpul este eroul tuturor romanelor mele”

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 12 Dec, 2019

La sfârşitul lunii octombrie, ­Evgheni Vodolazkin, autorul mai multor romane de succes în întreaga lume, ne-a vorbit despre personajele romanelor sale şi despre legătura acestora cu credinţa creştină, dar şi despre încadrarea operei sale în literatura contemporană.

Cum v-au influenţat viaţa personajele din romanele pe care le-aţi scris?

Atunci când îl scriam pe Laur, mi-am dat seama că şi acesta mă scria pe mine. Adesea cărţile îl pot scrie pe om, atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Scriitorul poate începe să scrie fiind binevoitor şi să termine devenind o persoană foarte rea, pentru că el începe să dialogheze cu răul din sine şi uneori răul din el ajunge să biruiască binele. Laur reprezintă ceea ce este bun în mine, deşi, ca orice om, am şi rele. Laur m-a învăţat multe. Cred că m-a făcut mai bun. În timp ce scriam romanul, am început chiar să cred în existenţa lui. Când scriam scenele finale ale cărţii, plângeam pentru că Laur era pentru mine ca viu. Acest drept, care a fost minţit, motiv cunoscut din vieţile sfinţilor, nu a încercat deloc să se justifice. Mi-a fost greu să scriu scena înmormântării şi, de aceea, plângeam. Am început să scriu romanul fiind într-un fel şi am încheiat fiind cu totul alt om. Laur este, într-un fel, o operă de artă religioasă. Este o viaţă de sfânt scrisă cu mijloace noi. 

Ţinând cont de specificul personajelor dumneavoastră, cum încadraţi în literatură romanele pe care le-aţi scris?

Nu sunt de acord cu cei care spun că „Laur” este o operă postmodernă. Nu mă tem de postmodernism, chiar dacă nu sunt un amator al acestui curent. Postmodernismul seamănă mult, prin formele sale, cu textele medievale. Am scris şi articole pe această temă. În post­modernism, vorbim despre fragmentare, despre lipsa aproape totală a autorului, deoarece dacă avem un compendiu de citate, nu mai poate fi vorba de autor, despre textul fără limite şi despre altele. Am observat aceste asemănări şi le-am notat în articole. Astăzi, post­modernismul a încetat să râdă. Râsul este distrugere. Uneori este nevoie de râs, pentru că trebuie distrus ceva, dar nu poţi râde încontinuu. Leskov avea în jurnal o notă: „Hristos nu a râs niciodată”. Râsul este ieşirea din starea de armonie, este o lipsă a armoniei, iar Hristos reprezenta armonia şi de aceea nu a râs. Sigur, Îl putem vedea pe Hristos zâmbind, ca atunci când vorbeşte cu tânărul care făcuse totul pentru a dobândi Împărăţia şi Hristos îl îndeamnă să dea averea săracilor. El ştia că tânărul nu putea face aşa ceva şi de aceea avea un zâmbet amar. Tot un astfel de zâmbet ne imaginăm în întâmplarea cu cei zece leproşi, când Hristos îl întreabă pe cel care se întorsese la El unde sunt ceilalţi nouă, de asemenea, vindecaţi. Liniştea şi armonia nu se asociază cu râsul. Postmodernismul înseamnă râs, ieşire din starea de echilibru. Această ieşire a dus la structuri literare care erau şi în Evul Mediu. Postmodernismul a încetat să mai râdă şi tocmai de aceea a încetat să mai fie postmodernism. Devine tragic, serios, pentru că în literatură a trecut deja timpul râsului şi reformelor. Zâmbetul omului este util. Şi eu zâmbesc adesea, însă zâmbetul şi râsul nu trebuie să aibă ultimul cuvânt în textul literar. În romanul „Laur” există zâmbete, dar acestea încetează la anumite înălţimi ale romanului. 

Ce subiecte v-au mai preocupat în romanele pe care le-aţi scris?

În alte volume ating tema timpului, importantă pentru toate romanele, şi pentru „Aviatorul”, şi pentru „Brisbane”. Timpul este contrapus veşniciei. Este acea vreme când omul se poate manifesta pe sine însuşi. Anume, în acest timp trebuie să faci cât mai multe. Am găsit la Dmitri Sergheevici Ligacev un citat al lui Alexandr Suvorov: „Grăbiţi-vă să faceţi binele!” Acest „grăbiţi-vă” este foarte important, pentru că am putea să nu mai apucăm. Timpul este eroul tuturor romanelor mele. Dialectica timp-veşnicie a început odată cu izgonirea omului din Rai. Acolo era veşnicia, iar când Domnul îi izgoneşte pe Adam şi Eva din Rai, îi trimite în timp, adică spre moarte. Primii oameni, protopărinţii, trăiau mult. Adam a trăit 930 de ani, iar Matusalem şi mai mult. Vedem o obişnuinţă treptată cu moartea. Vorbesc mult în romane şi despre moarte, pentru că altfel nu am putea înţelege sensul vieţii. Am citit de curând două cărţi extraordinare. Una este „Liturghia morţii şi cultura contemporană”, scrisă de părintele Alexander Schmemann, iar alta scrisă de vlădica Antonie de Suroj. Ei spun că oamenii din ţările bogate încearcă să ascundă moartea în colţurile cele mai întunecate, pentru ca nimeni să nu-şi amintească de ea. Spre exemplu, eu am avut o experienţă la München în acest sens, când nu ni s-a permis să prohodim o persoană cu capacul deschis al sicriului, invocându-se motive de igienă, dar mai ales impresia neplăcută asupra publicului. Un prieten de-al meu, creştin ortodox din America, mi-a spus că a înţeles Ortodoxia cu adevărat doar atunci când a trebuit să spele, împreună cu un prieten, trupul unui alt creştin. Aşa a înţeles el legătura dintre vii şi morţi şi cât de mult este ascunsă moartea în societăţile occidentale. Amintesc adesea despre moarte în romanele mele.

Mai prezint în cărţi tema istoriei. Istoria nu a fost privită întotdeauna aşa cum o facem noi astăzi. În Evul Mediu, istoria era privită ca o ­curgere către trecut. Acum, avem de-a face cu o abordare progresistă a istoriei, ca şi cum doar în viitor se poate întâmpla ceva mai bun. În Evul Mediu se considera că punctul culminant al istoriei a avut loc deja, prin venirea pe lume a lui Iisus Hristos, mai departe putând fi doar ceva mai rău: venirea a doua şi Judecata cea Înfricoşătoare. Ideea progresului în istorie a generat utopiile. Utopia înseamnă tendinţa spre ceva ce nu există, ceva ce ne-ar putea rezerva viitorul şi că tot ceea ce este mai bun poate fi numai în viitor. Viitorul însă este o ficţiune. Nu există. În romanul meu „Brisbane”, protagonistul Gleb vorbeşte cu un monah. Gleb i se plânge monahului că este supărat pentru că nu are viitor. Monahul îi răspunde că viitorul nu există. Viitorul vine sub forma prezentului, însă cu totul altfel decât îl anticipam noi. De aceea, viitorul este o ficţiune pe care s-au construit utopii: atât cea a comunismului, cât şi cea a mondialismului. Trebuie să înţelegem că există prezentul care ne oferă calea spre veşnicie. Omul medieval nu trăia mult, dar trăia intens, pentru că avea şi o mişcare pe verticală, fapt care îi lărgea mult orizontul. Astăzi, nu mai avem această mişcare pe verticală decât într-o foarte mică măsură.

Citeşte mai multe despre:   Evgheni Vodolazkin  -   Laur