Satul românesc se metamorfozează, iar primii care vor să înțeleagă transformările majore ce au loc, precum și impactul asupra „vieții la țară”, sunt, desigur, cercetătorii. Valer Simion Cosma, președintele Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, vorbește despre transformarea profundă a satului românesc pe coordonatele culturale și economice ale unui neoliberalism global, în paralel cu exacerbarea unei trăiri spectaculare a ruralității.
Cum descrieți satul românesc astăzi, la 30 de ani de la căderea regimului comunist?
Cred că ar trebui să vorbim despre tipuri de sate, în funcție de anumite criterii, precum resursele, accesul la infrastructură și distanța față de mari așezări urbane. În multe sate se poate observa creșterea inegalităților. Acest aspect este vizibil, în primul rând, dacă ne uităm la locuințele oamenilor. Avem de-a face cu fenomenul oamenilor fără locuință sau care locuiesc în construcții improvizate, la marginea unor comunități rurale sau urbane. Problema locuirii decente și a inegalităților e una vizibilă în întreaga societate românească. Avem sate care au devenit sau tind să devină veritabile așezări post-umane, cu case goale, precum și sate aflate în plin proces de urbanizare, cu locuințe moderne și scumpe, în care cei săraci nu-și mai permit să cumpere. Această polarizare a ruralului se vede și în distribuția terenului agricol în urma retrocedărilor, care a refăcut situația anterioară răscoalei de la 1907, după cum arăta profesorul Vintilă Mihăilescu la prima ediție a Școlii de vară de la Telciu. Adică, o mână de oameni avuți (români și străini, deopotrivă) sau fonduri de investiții concentrează cea mai mare parte a terenului agricol (implicit a subvențiilor), în timp ce restul își desfășoară agricultura de subzistență (câtă mai e) pe parcele tot mai mici și fragmentate.
Depopularea satelor are la bază, în principal, o cauză economică sau sunt și alte implicații la fel de importante care determină acest fenomen?
Majoritatea satelor îmbătrânesc și se depopulează, iar cauzele principale sunt dezindustrializarea, transformările din sectorul agricol (landgrabbingul, adică tehnologizarea și chimizarea agriculturii etc.), lipsa de acces la educație și îngrijire medicală de calitate și, desigur, migrația transnațională. Avem de-a face cu o migrație economică, în primul rând. Oamenii vor să fie mai bine plătiți pentru munca lor și, în cele mai multe cazuri, e imposibil să-și construiască o viață decentă cu salariile oferite în România. Sau, în cazul multora dintre cei care au copii mai mari, e dificil să-i ducă la liceu sau facultate într-un alt oraș cu salariile din rural sau din urbanul mic.
Pe lângă constrângerile economice, avem de-a face cu impactul unui model cultural centrat pe consum, pe etalare și pe spectacol. Pe o reușită rapidă, într-o strânsă legătură cu situația materială. Generații întregi au crescut și cresc sub această presiune a validării prin reușita materială (casă, mașină, firmă etc.), încununată de figura mitologică a antreprenorului. Cealaltă față a acestui model cultural constă în condamnarea feroce și în termeni de responsabilitate individuală a nereușitei, a eșecului, a sărăciei, fapt reflectat în psihoza anti-asistați sociali. Acest model cultural dominant celebrează viața în marile aglomerații urbane și vede în rural un spațiu din care se extrag resurse (naturale, umane) și al escapismului, unde se retrag IT-iști și creativi care pot câștiga bine muncind de la distanță sau unde se duc orășeni de condiție diversă în concedii, pentru a căuta un sat muzeificat, cu tradiții și „țărani autentici”.
Cum s-au schimbat locuințele în ruralul românesc?
Cred că după „revoluția” electrificării satelor în perioada comunistă, marea transformare din anii recenți ține de creșterea accelerată a numărului de băi în locuințele rurale, asfaltarea ulițelor și conectarea la internet. Partea cu băile ține, în primul rând, de migrație. Mulți dintre cei care au plecat la muncă în străinătate au investit bani în construcția de băi sau de locuințe cu băi. Inclusiv în locuri greu accesibile. Au făcut-o prin captarea diferitelor izvoarea și construirea de fose septice. În anii din urmă, vin și investițiile publice în rețele de canalizare și de aducțiune de apă, făcute prin proiecte UE sau PNDL-uri.
Un tip aparte de sate sunt cele din apropierea marilor orașe. Acestea au devenit, pe de o parte, locuri de refugiu rezidențial pentru unii orășeni, prețurile la proprietăți crescând în așa măsură încât mulți din cei născuți acolo nu mai pot să-și cumpere case în propria comunitate. Pe de altă parte, acestea sunt bazine de recrutare pentru angajatorii din marile orașe, care nu mai găsesc forță de muncă ieftină în orașe, așa că și-au extins aria de angajare înspre sate. O altă categorie se compune din satele aflate nici prea aproape, nici prea departe de astfel de orașe, unde se mai mută și urbani care nu-și permit o locuință (cumpărată sau închiriată) în astfel de orașe. Cum a fost și cazul meu în anii de trai la Bonțida și Petreștii de Jos.
Unde se situează în sistemul de referință al țăranului de acum tradițiile, dragostea față de pământ, Biserica?
Bisericile sunt în continuare instituții cu un rol major în comunitățile rurale, chiar dacă vremurile au dus la transformări profunde în privința religiozității oamenilor. Dar nici bisericile nu sunt scutite de transformările care au loc în România și în lume, fie că vorbim de renovările distrugătoare de patrimoniu ale unor locașuri de cult, fie de influența etosului neoliberal asupra spiritualității și vieții religioase.
Povestea asta cu tradițiile și preocupările pentru păstrarea/salvarea lor sunt, în primul rând, semne ale unei gândiri moderne. În fond, ceea ce se păstrează sunt formele exterioare și dimensiunea spectaculară a unor obiceiuri, credințe și practici încadrate de folcloriști în categoria tradițiilor. În lumea rurală pre-modernă, aceste practici și credințe țineau, în primul rând, de înțelegerea și explicarea modului în care funcționează lumea și de a asigura buna ei funcționare. Astăzi, tradițiile sunt simple manifestări culturale, între alte evenimente culturale. De exemplu, tradiția înstruțatul boului, obicei reînviat în câteva localități din Ardeal, are legătură mai mult cu divertismentul și reconstituirea etnografică, decât cu asigurarea, prin ritual, a unui an agricol fertil și bun.
Cumva, ține și de o modă culturală. În România, a mai fost o perioadă de reviriment etnografic și ruralist în anii ‘60-‘70, pe toate palierele vieții culturale. Muzicieni precum Phoenix sau Dorin Liviu Zaharia aduceau în fața publicului elemente de folclor muzical țărănesc în compozițiile lor folk-rock. Ia era în trend, iar orășenii căutau „suveniruri” țărănești. Acestea se întâmplau în plin proces de transformare profundă a satelor, de sistematizare, industrializare, consolidare a colectivizării și relocare spre urban a populației tinere. Cred că nu e foarte diferit de ceea ce se întâmplă astăzi. Ruralul și întreaga societate românească trăiesc o nouă etapă de transformare profundă pe coordonatele culturale și economice ale unui neoliberalism global, în paralel cu exacerbarea trăirii spectaculare a ruralității și patriotismului. Altfel spus, se vorbește cu patos de sat, de țăran și de „pământul românesc” în timp ce terenurile agricole și resursele naturale sunt cedate unor investitori, fără o minimă opoziție sau negociere a interesului public.
Dragostea față de pământ avea de-a face, în primul rând, cu lupta pentru supraviețuire și cu dorința de ascensiune în ierarhia socială, într-o societate în care a nu avea pământ însemna a trăi într-o sărăcie cruntă, a fi dependent de cei care au, a fi marginalizat și disprețuit de majoritatea comunității.
În prezent, pentru că sat nu mai înseamnă automat agricultură sau creșterea animalelor, pământul are o relevanță scăzută pentru cei care trăiesc la țară. Mai degrabă se intră într-o logică urbană a relației cu pământul. Adică, o curte îngrijită în care se seamănă gazon, dotată cu foișor și grătar, așa cum au văzut în filme sau afară. Cu excepția puținelor cazuri când avem de-a face cu fermieri, a cumpăra pământ nu mai este un mijloc de ascensiune în ierarhia locală. Acum, distincția și statutul se obțin prin dimensiunea casei, tipul și numărul de mașini, prin consum și pusee de cheltuială opulentă. Dragostea de pământ e înlocuită cu dragostea pentru consum, cu fetișizarea mărfii. Oamenii, ca și la oraș, își construiesc sinele și statutul prin ceea ce cumpără și consumă.
Desigur, mai există categoria celor care practică o agricultură de subzistență sau trăiesc din lucrul cu ziua pe la alții, ca oieri, văcari etc., dar aceștia sunt priviți, adeseori, fie cu dispreț, fie ca niște rămășițe ale unei lumi ce stă să se ducă.
Cum trăiește țăranul spiritualitatea astăzi?
Religiozitatea și spiritualitatea nu pot fi separate de contextul social și cultural în care trăiesc oamenii. Nu sunt imune la transformările și fenomenele care amprentează, în grade și forme diferite, comunitățile și oamenii. Etosul neoliberal a pătruns semnificativ și în religiozitatea rurală, chiar dacă nu la fel de puternic și pe coordonatele pe care se manifestă în mediile urbane educate. Vorbim de un individualism feroce, de o psihologizare accentuată a vieții religioase și de fetișizarea consumului de bunuri spirituale. Vedem asta și din modurile în care limbajul economic și psihologic articulează discursul religios și raportarea la viața spirituală. Alexandru Racu a arătat foarte convingător în cartea Apostolatul antisocial cum intelectuali publici, care se revendică de la o tradiție politică și culturală conservatoare, au contribuit masiv la acomodarea etosului și viziunii neoliberalismului economic cu tradiția Ortodoxiei răsăritene, inclusiv cu prețul răstălmăcirii doctrinei și învățăturilor biblice și patristice.
Rațiunea economică triumfă asupra oricărui alt tip de rațiune. Raționalismul specific modernității la care se face referire adesea e un construct intelectual care există mai mult în teorie. În practică, opoziția raționalism vs credință/spiritualitate nu prea există. Avem de-a face cu un melanj de convingeri, credințe, judecăți și moduri de înțelegere și explicare a realității. Nu de o dislocare și înlocuire. Ponderea aspectelor ce țin de emoțional, spiritual, context social și cultural în luarea unor decizii și în organizarea vieții e mult mai mare decât susțin teoriile simpliste și locurile comune. Religiozitatea țăranului se acomodează acestor transformări. Religiozitatea țărănească a presupus, dintotdeauna, și o dimensiune ireverențioasă față de sacru, care, deși pare în opoziție fățișă, coabitează cu pioșenia. În plus, religiozitatea țărănească (și nu numai) a presupus întotdeauna o dimensiune „pragmatică”, cea a socotelilor. Ceea ce se vede din plin astăzi, inclusiv prin faptul că oameni foarte religioși și tradiționaliști recurg la o gamă largă de servicii spirituale și religioase pentru a-și soluționa diverse probleme și crize. Recurgeau și în trecut, doar că azi este mult mai la îndemână, iar oferta este mult mai diversificată.
Care ar fi necesitățile în toată această dinamică a transformărilor în lumea rurală?
Cred că investițiile în infrastructura publică sunt absolut necesare, dar insuficiente. Se fac drumuri, canalizări, dar accesul la îngrijire medicală decentă există doar în teorie pentru multe comunități rurale. Și chiar în interiorul comunităților, accesul scade în funcție de venituri, educație etc. Să ne gândim numai la instituția moașei și la casele de naștere în care s-a investit mult în anii ‘60. S-au dus odată cu desființarea dispensarelor rurale. Privatizarea medicinei de familie a făcut ravagii în multe localități rurale. S-au închis dispensare, pentru că nu rentau. Nu doar că s-au scumpit tratamentele și intervențiile medicale, dar pentru mulți oameni din rural costurile sunt crescute de cheltuielile cu deplasările la oraș sau în alte localități.
La fel este și situația în privința accesului la educație. Învățământul rural este într-o continuă degradare, chiar dacă ici-colo se mai fac investiții. Sunt aspecte fundamentale pentru a face dintr-o localitate rurală un loc cu condiții decente de trai raportat la standardele lumii de azi. Apoi, satele au tot mai mulți „țărani” fără pământ, ajunși un fel de armată de rezervă a muncii precare din marile orașe și din vest. Asta nu se poate schimba fără investiții publice în rural, orientate în funcție de resursele locului și interconectate cu învățământul profesional. De exemplu, satele cu resursă lemnoasă ar trebui să aibă fabrici de prelucrare a lemnului și școli profesionale care să califice tâmplari.
Însă cred că o mare problemă constă în obsesia antreprenoriatului. Mitul antreprenorului, fundamental pentru logica neoliberalismului, și soluțiile propuse au ajuns să facă mai mult rău decât bine societății. Nu oricine poate fi antreprenor, iar asta nu trebuie să fie o problemă. Într-o lume utopică, în care toți sunt antreprenori, nu ar mai fi cine să facă munca de execuție și producție. Și nici suficienți cumpărători. Zic că dăunează pentru că mitul antreprenorului nu vinde doar povestea omului de succes, stăpân pe viața lui și liber, ci devalorizează alte tipuri de munci și ocupații. În România postcomunistă, multe munci și profesii au ajuns să fie disprețuite, considerate semne de ratare sau sinonime cu viața grea și prost plătită. Cum să te aștepți ca tinerii să mai facă astfel de munci, altfel decât cu silă și de nevoie?
Cine sunt elitele rurale astăzi (înainte erau preotul, învățătorul, medicul și primarul)?
În funcție de resursele de care dispune comunitatea și de fragmentarea puterii politice, primele personaje cu rol major în sate sunt patronii/angajatorii și primarii. Desigur, depinde și de anvergura afacerilor, însă angajatorii au un rol crescând acolo unde posibilitățile de angajare sunt limitate, iar supraviețuirea din agricultură înseamnă trai într-o sărăcie cruntă sau vulnerabilitate constantă (precariat). Preotul, de asemenea, se alătură acestora, rolul său fiind influențat și de starea economică și socială a comunității. Având în vedere degradarea statutului cadrelor didactice în percepția publică, rolul lor este limitat. În plus, în multe cazuri, cadrele didactice nu mai locuiesc în localitățile în care predau, fac naveta din orașe sau din alte localități, astfel că rolul lor în viața comunității se restrânge semnificativ. La fel și în cazul medicilor. Sunt tot mai multe comune și sate care nu au medici de familie sau în care medicii vin o dată sau de două ori pe săptămână.
De ce avem acest decalaj uriaș între rural și urban în România?
Pentru că ruralul este văzut și abordat de către mediul politic și economic ca un spațiu din care se extrage forță de muncă ieftină și docilă, resurse naturale, hrană și folclor. Când nu e doar așa ceva, e un spațiu al reveriilor urbane sau folcloristice, unde trăiesc niște ființe utopice și unde ar fi bine, după unii, să se construiască un fel de rezervații etno-eco, cu țărani îmbrăcați în ii, dansând și lucrând pământul cu unelte tradiționale. Pentru că ruralul nu a fost gândit și tratat ca un spațiu în care trăiesc oameni și cărora trebuie să le fie asigurate condiții, pe cât posibil, apropiate de cele din mediul urban. Satul a ajuns un loc din care se pleacă sau în care se merge în vacanțe. Este și o consecință a statului devenit tot mai minimal și mai orientat către a facilita condiții optime mediului economic, investitorilor, condiții care presupun, în primul rând, o mână de lucru ieftină și docilă/vulnerabilă. Ruralul a cam fost abandonat de stat. În multe zone se trăiește distopia neoliberală a statului minimal, cu oameni care se descurcă singuri și cu ierarhii locale scăpate de sub controlul autorităților.
Care ar fi portretul țăranului român peste 10 ani?
S-a vorbit încă din secolul al XIX-lea despre dispariția țăranilor odată cu avansul capitalismului și socialismului. N-a dispărut, dar s-a transformat semnificativ și se va transforma în continuare. Nu pot spune prea multe despre portretul generic a ceea ce se înțelege prin țăran (om care trăiește la sat și se ocupă cu agricultura și/sau creșterea animalelor), dar cred că dimensiunea transnațională a existenței sale o să joace un rol de căpătâi. Și azi, avem oameni care lucrează în agricultură în Spania, Germania, Anglia etc., dar acasă, la ei în sat, au o aură profund urbană, occidentală.
