„Tot mai mulţi oameni trăiesc social în religie şi nu religios în societate“

Purtarea Crucii desfiinţează păcatul şi sfinţeşte făptura. Dacă reazemul răului şi al patimilor este egocentrismul, Crucea poartă în ea moartea acestuia. Ea aduce cu sine învierea şi naşte în noi viaţa cea nouă, dumnezeiască. Prin cruce nu se înţelege doar suferinţa, ci şi asumarea efortului de a te depăşi pe tine însuţi. Ce înseamnă crucea pentru creştinii din lume şi pentru mireni, care este relaţia între cruce şi înviere, cum putem lua în serios exigenţa evanghelică de a purta crucea pe care fiecare o primeşte în viaţă, la toate aceste întrebări ne-a răspuns părintele arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus din Făgăraş, care, cu voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în data de 3 martie 2009, a împlinit 80 de ani.

Ce înseamnă asumarea crucii pentru un călugăr? Dar pentru un om din lume?

Cred că nu e cazul să se facă deosebire între călugăr şi mirean. Asumarea crucii înseamnă să-ţi iei partea de suferinţă, dacă ţi-o dă Dumnezeu, pentru că crucea şi suferinţa sunt identice. Crucea, în general, este simbolul suferinţei. Însă, nu e numai atât, crucea este şi altceva, şi anume efortul pe care trebuie să îl facă omul pentru a se depăşi pe el însuşi. Nu toţi oamenii au de purtat o cruce în sensul de suferinţă. Sunt oameni care au depăşit suferinţa sau care nu au de suferit. Şi în cazul acesta nu se mai poate pune problema purtării crucii în înţeles de suferinţă. Atunci ea trebuie să mai aibă şi un alt sens.

Toţi oamenii au de purtat o cruce

Când a zis Domnul Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie“, aşa cum se prezintă cuvântul Mântuitorului în Sfânta Evanghelie de la Luca, asta înseamnă să-ţi iei partea de efort care este necesar pentru a te depăşi pe tine însuţi. În înţelesul acesta, toţi oamenii au de purtat o cruce. Deci, şi călugării şi mirenii au crucea lor. Călugării au crucea pe care le-o impune situaţia de călugăr, iar mirenii - crucea pe care le-o impune situaţia de mireni. De exemplu, în ceea ce priveşte pe călugăr, el trebuie să se depăşească pe sine însuşi ca unul care are de împlinit nişte datorii care ţin de existenţa monahului: crucea postului pe care o au şi mirenii, de altfel, crucea ascultării, crucea împlinirii voturilor monahale, spre deosebire de mireni, care nu au aceste făgăduinţe şi care, totuşi, trebuie să se depăşească pe ei însişi în condiţiile lor. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către Timotei, spune că „femeia se va mântui prin naştere de prunci“. Deci, este o chestiune care ţine de viaţa mirenească, de viaţa celor care nu sunt călugări.

Crucea nu înseamnă doar suferinţă

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „izbânzile călugărilor sunt căderile mirenilor şi căderile călugărilor sunt izbânzile mirenilor“. În înţelesul acesta, călugărul trebuie să se depăşească pe sine ca om singuratic, iar mireanul trebuie să se depăşească pe sine ca om cu familie. Fiecare se mântuieşte în condiţiile lui, dar fiecare trebuie să se depăşească pe el însuşi ca să nu rămână la ceea ce a ajuns, ci să meargă mai departe prin ceea ce i se oferă, după situaţia pe care o are.

Se spune că în lumea păcatului, în lumea noastră căzută, iubirea lui Dumnezeu ia chipul crucii, al jertfei. Dacă omul nu ar fi căzut, ar mai fi fost necesară crucea?

Cred că nu e cazul să se pună astfel problema. Adică de ce să se pună întrebarea ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel de cum a fost. Deci, nu se pune problema ce ar fi fost dacă nu cădea în păcat. De fapt, crucea nu este pentru că omul a căzut în păcat, ci crucea este pentru că omul trebuie să se depăşească pe sine însuşi, trebuie să se silească în realizarea mai multor lucruri. Şi oamenii care nu au păcătuit trebuie să-şi poarte crucea care ţine de existenţa lor. Dacă ai păcătuit, bineînţeles că te referi şi la situaţia de om păcătos, dar dacă nu ai păcătuit, sau dacă păcatul s-a împuţinat, sau dacă păcatul e o situaţie neglijabilă, în cazul acesta te străduieşti să realizezi virtuţile. Nu sunt chemaţi la mântuire numai cei care au făcut păcate. La mântuire sunt chemaţi toţi oamenii. Toţi oamenii trebuie să se depăşească, toţi oamenii să ajungă la desăvârşire. Toţi oamenii trebuie să slujească lui Dumnezeu cu maximul de efort. Nu trebuie să ne gândim la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă… Noi vedem lucrurile în contextul existenţei noastre.

Deci, prin cruce renaştem, ne reconstruim?

Da, mergem mai departe faţă de poziţia pe care ne găsim.

Există mântuire în afara crucii? Dacă nu, de ce?

În afara crucii nu există mântuire pentru că, oricum, mântuirea ţine de cruce şi crucea de mântuire. Domnul Hristos a plătit prin Jertfa Sa datoriile noastre. Deci, Domnul Hristos ne mântuieşte prin crucea Lui, dacă nu ne dă şi nouă o cruce de purtat.

Luarea crucii în fiecare zi înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă cotidianul

Crucea poate fi privită doar ca durere, suferinţă, asumarea a ceea ce nu ai vrea să porţi? Sau are şi o latură luminoasă, una care este de dorit?

Crucea are şi o latură luminoasă, iar aceasta e una fundamentală. Domnul Hristos a primit crucea, a purtat-o pentru noi, S-a răstignit pe cruce ca să nu ne mai răstignim noi sau să nu ne răstignim la măsura răstignirii Lui. Noi nu trebuie să ne răstignim pentru mântuirea noastră, pentru că S-a răstignit Hristos pentru noi. Şi atunci tot ceea ce trebuie să facem este să realizăm binele la măsura posibilităţii noastre. Trebuie să ne silim să adăugăm la viaţa noastră ceea ce noi putem să realizăm. Să-ţi iei crucea în fiecare zi înseamnă să depăşeşti situaţiile pe care ţi le oferă viaţa cotidiană.

Se poate spune că destinul sau vocaţia creştinului este crucea?

Cred că nu. Pentru că destinul omului este, de fapt, împărăţia lui Dumnezeu, depăşirea situaţiei de purtător al crucii. Sunt oameni care nici nu mai au de purtat o cruce în viaţa lor, mai ales după ce s-au depăşit pe ei înşişi.

Care este raţiunea crucii în această lume? Dumnezeu a murit pe cruce, omul are şi el nenumărate cruci de purtat în viaţă. Crucea este o coordonată obligatorie a întregului univers, urmând cuvântului Sfântului Maxim Mărturisitorul care zice: „Toate se cer după cruce“?

Lucrurile astea sunt chestiuni de amănunt, de teologie. Ceea ce ne interesează pe noi din acest punct de vedere este doar atât: să ne purtăm partea de efort, de suferinţă pe care o avem. Să ne purtăm crucea, dacă ni s-a dat una de purtat. Pentru că, până la urmă, oamenii care au primit o cruce de purtat pot să ajungă la situaţia de a nu mai avea o povară din cruce. Aceasta mai ales pentru cei care împlinesc cuvântul Domnului Hristos care zice: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre“. Aşa se depăşeşte situaţia de suferinţă. Prin credinţa noastră, care este una despovărătoare, nu mai avem de purtat o cruce, pentru că sau a purtat-o Domnul Hristos şi pentru noi sau am ajuns în situaţia în care crucea nu ne mai împovărează.

Cultul ortodox reflectă cel mai bine legătura dintre cruce şi înviere

De ce în Ortodoxie nu avem Teologia crucii fără raportarea la înviere?

Crucea întotdeauna împlică şi învierea. Nu se poate să ne gândim la o cruce fără înviere. „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea“, aflăm într-o alcătuire de la sfintele slujbe, care este citită îndată după rostirea Evangheliei Învierii de la Utrenie. Deci, în fiecare duminică, atunci când se citeşte Evanghelia Învierii, urmează o raportare la cruce şi la înviere. În cuvintele „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat“ deja pomenim crucea. „Crucii tale ne închinăm Hristoase si Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, căci Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim“ - găsim o altă raportare la cruce şi, în fine, „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea…“ - altă menţiune directă la relaţia cruce-înviere. În cultul ortodox găsim reflectată cel mai bine legătura dintre cruce şi înviere. „Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că, răstignire (cruce) răbdând pentru noi, cu moartea pre moarte a călcat“.

Ortodoxia nu este atât cu tragismul suferinţei Mântuitorului, ci este cu bucuria Învierii. Când avem bucuria Învierii, suntem în miezul Ortodoxiei.

Crucea, semnul Învierii, al biruinţei asupra morţii

De ce se va arăta semnul Fiului Omului la cea de-a doua Sa venire?

Aşa a rânduit Dumnezeu. Semnul Fiului Omului este Crucea care Îl prezintă pe Domnul Hristos, Cel ce S-a răstignit pe Cruce. Crucea, de fapt, este, pe de o parte, altarul de jertfă pe care S-a răstignit Mântuitorul şi, pe de altă parte, faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni, în înţelesul că Crucea cuprinde iubirea lui Dumnezeu. Despre Dumnezeu citim, în Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, că este iubire. De două ori se face această afirmaţie în capitolul al patrulea din această scriere. Dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că Dumnezeu Îşi arată această iubire prin Cruce, Crucea fiind, în sensul acesta, faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni. Deci noi, când ne gândim la Crucea Domnului, ne gândim la iubirea lui Dumnezeu îndreptată către oameni, la iubirea care L-a adus pe Hristos în lumea aceasta, pentru mântuirea noastră. În Evanghelia de la Ioan citim că: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Părintele Arsenie Boca spune că: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos depăşeşte iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu“. Crucea este, în concluzie, şi altar de jertfă, şi faţa iubitoare a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, şi semnul Învierii, al biruinţei morţii.

Apostolul Pavel vorbeşte în Epistola către Corinteni despre „nebunia crucii“. La ce se referă aceste cuvinte?

Se referă la faptul că oamenii nu au înţeles crucea. Şi astăzi există creştini pentru care crucea are doar sensul de unealtă de chinuire, de tortură. Ei nu sunt cinstitori ai crucii, spre deosebire de noi, care nu credem că crucea este un semn de neputinţă, de nebunie, ci este un semn de biruinţă, un semn de înţelepciune a lui Dumnezeu.

Confortul Crucii

Putem vorbi despre o asumare comodă, confortabilă a crucii?

Da, putem. Sunt oameni care au ajuns la aşa măsură încât crucea nu-i mai oboseşte, nu-i mai împovărează. Crucea este asemenea credinţei noastre, despovărătoare, nu împovărătoare.

Dar mai există şi o altă viziune care presupune acceptarea superficială a exigenţelor creştine, a crucii propriu-zise. Cum s-a ajuns aici?

Cauza este nepăsarea oamenilor, care au ajuns să se gândească tot mai puţin la Dumnezeu. Deci, tot mai mulţi oameni trăiesc social în religie şi nu religios în societate şi, din acest motiv, toate câte ţin de Dumnezeu scad, scade credinţa, scade dorinţa de îmbunătăţire, scade interesul pentru mântuire, pentru că scade gândul la Dumnezeu.

În aceste condiţii, propovăduirea Evangheliei trebuie să fie mai apăsată, mai accentuată?

Dragă, uite ce se întâmplă. Părintele Arsenie Boca, fiind la mănăstire, a spus nişte cuvinte pe care oamenii, la nivel teoretic, le-au luat în seamă. Unul dintre cuvintele lui este şi acesta: „Cea mai lungă cale este cea care duce de la ureche la inimă, deci de la informare la convingere“. Oamenii, în marea lor majoritate, nu sunt convertiţi, nu-s câştigaţi pentru Dumnezeu, sunt figuranţi în religie. E tot mai mic interesul pentru viaţa spirituală autentică. S-a căzut în superficial. Când eram eu copil, aveam nişte reguli respectate nu atât pentru Dumnezeu, cât dintr-o uzanţă socială. Astăzi, aceasta a dispărut. Şi preoţii au partea lor de vină, pentru că, din cauza indiferenţei lor, s-a ajuns la un laxism moral, comportamental. Ori, viaţa creştină e o viaţă cu cruce, cu preocupare de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, cu preocuparea de a nimici pornirile cele dezordonate, de a înlătura patimile din suflet şi de a împlini virtuţile, lucru care nu este uşor pentru oamenii care sunt împătimiţi, pentru oamenii care sunt supuşi patimilor.

▲ Crucea, altar de jertfă

Ce înţeles primeşte Crucea prin pătimirea Domnului Hristos?

Mai întâi de toate, ştim că Domnul Hristos a vrut să pătimească pentru noi. Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, a venit în lumea aceasta, unindu-Se cu firea omenească, ca în firea omenească să se răstignească pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Mărturisim în Crez: „S-a pogorât din Cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut Om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire“ şi, mai departe, că S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat. A venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta ca să nimicească păcatul şi S-a răstignit de bunăvoie. N-a fost silit să Se răstignească, deci pătimirea Lui a avut înţeles de jertfă. S-a adus pe Sine jertfă pentru mântuirea oamenilor, iar jertfa aceasta a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind legată de Cruce şi de iubire, pune în valoare Crucea ca altar de jertfă. Deci, Domnul Hristos S-a răstignit pe Cruce şi Crucea a devenit altar de jertfă. Nu aşa era cu crucea tâlharului credincios sau cu crucea celor doi tâlhari, ci pentru aceia crucea a fost doar unealtă de chinuire. Pentru Domnul Hristos, Care Se aducea pe Sine jertfă de bunăvoie, din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, Crucea devine altceva decât ceea ce era când o purta Domnul Hristos sau faţă de ceea ce era în intenţia celor care L-au răstignit pe cruce, adică unealtă de chinuire, ci a devenit altar de jertfă.

▲ Crucea, asociată cu numele lui Hristos

Crucea este simbolul fundamental al creştinătăţii. Reprezentând instrumentul răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, ea este întâlnită în arta creştină, în cult, pe turlele bisericilor, în locurile unde sunt îngropaţi creştinii.

Semnul în formă de cruce, exprimat prin intersectarea a două linii în unghi drept, deşi exista înainte de apariţia creştinismului, dobândeşte semnificaţie religioasă numai odată cu jertfa Domnului Hristos.

În timpul primelor două secole ale erei creştine, crucea este destul de rar reprezentată în iconografie, pentru că amintea de dureroasa metodă de execuţie publică. Totuşi, simbolul crucii este asociat cu numele lui Hristos, încât Clement al Alexandriei, la începutul secolului al III-lea, putea, fără teama ambiguităţii, să folosească expresia „semnul Domnului“, prin aceasta referindu-se la cruce. În lucrarea „De corona“, scrisă de Tertulian în 204, acesta spune cum, în timpul lui, devenise deja o tradiţie însemnarea creştinilor cu semnul crucii.

Crucea aminteşte credincioşilor de actul supremei iubiri a lui Dumnezeu prin sacrificiul Fiului Său, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“.

Crucea este obiectul venerării în biserică, ea apărând în diferite forme şi stiluri, gravată pe pietrele de mormânt sau ridicată în chipul troiţelor la răspântiile drumurilor.