Tradiţie şi continuitate ortodoxă românească în Ungaria

Comunitatea românească din Ungaria are o vechime de câteva sute de ani, iar credincioşii români care au rămas pe teritoriul ­ungar după trasarea noilor graniţe în urma Tratatului de la Trianon din 1920 au continuat să fie legaţi de credinţa ortodoxă şi de identitatea lor românească. Parohiile lor s-au aflat tot timpul sub purtarea ­de grijă a episcopiilor ­ortodoxe românești din ­jurul granițelor. În prezent, de viaţa lor duhovni­cească poartă de grijă Preasfinţitul Părinte ­Siluan, Episcopul ortodox român din Ungaria. Preasfinţia Sa a acceptat să vorbească despre această slujire şi misiune la care a fost ales în 2007.

Preasfinţite Părinte Episcop Siluan, ce înseamnă pentru Preasfinţia Voastră faptul că păstoriţi românii ortodocşi din ­Ungaria?

Faptul de fi părintele duhovnicesc sau arhipăstorul românilor ortodocși din Ungaria reprezintă o mare cinste și onoare pentru mine, un dar de la Bunul Dumnezeu, o responsabilitate și o oportunitate de a cunoaște și a sluji, din interior, de aproape un deceniu și jumătate, această comunitate aflată atât de aproape de hotarele țării noastre, dar și într-un loc și o situație specială, pentru tot ceea ce au însemnat, de-a lungul veacurilor, relațiile dintre cele două țări și popoare, România și ­Ungaria, și supraviețuirea co­mu­ni­tăților istorice românești din jurul granițelor, cu referire specială la românii din Ungaria.

Am avut ocazia de a cunoaște mai pe îndelete locurile și oamenii din acest părți, întâi ca ieromonah și părinte din obștea predecesorului meu, a Preasfințitului Părinte Sofronie Drincec, actualmente Episcopul Oradiei, prin intermediul căruia am și putut să intru în contact cu această comunitate românească, iar mai apoi, din 8 iulie 2007, am continuat această activitate bisericească rodnică și atât de importantă pentru românii din Ungaria, în calitate de Episcop al lor.

Pe de altă parte, am înțeles cât de important este rolul Bisericii în mijlocul unei comunități istorice pentru păstrarea identității naționale și confesionale a ei, pentru întărirea și coagularea co­munității în jurul Altarului străbun și a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar și pentru cultivarea unor bune relații cu celelalte instituții româ­nești din Giula și cu autoritățile locului, de la diferite niveluri.

Vă rugăm să faceţi o scurtă trecere în revistă a momentelor mai importante din istoria acestei episcopii.

Comunitatea ortodoxă românească din Ungaria este veche, de cel puțin câteva sute de ani, dar am putea zice că parcursul ei în istorie se identifică sau se aseamănă foarte mult cu cel al comu­nităților românești de dincolo de graniță, din partea de vest a ­României, în special din județele limitrofe: Arad, Bihor și Timiș. Avem și mărturii documentare, fie de la fața locului, dar și din alte studii și cercetări românești și am putea menționa aici, în anul 1651, numele Mitropolitului ­Sofronie, al cetăților Lipova și Giula (Gyula), consemnat în manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române al vrednicului de pomenire părinte profesor Mircea Păcurariu. Chiar dacă nu exista o Episcopie Ortodoxă Românească la Giula (Gyula), Mitropolitul Sofronie de la Lipova (județul Arad) îi avea în purtarea sa de grijă și pe românii care trăiau la Giula (Gyula), în parohiile românești de aici.

Iar Catedrala noastră Episcopală din Giula (Gyula), Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din cartierul numit Orașul Mare Românesc sau Giula Mare, a fost construită între anii 1802 și 1824, pe locul unei biserici mai vechi, mai întâi din lemn, din anul 1721, înlocuită apoi cu o altă biserică, din cărămidă, în 1727 și datorită creșterii numărului de credincioși, fiind la rândul ei schimbată, în 1762, cu o altă biserică de zid, mai spațioasă, dar fără turn. Catedrala din 1802-1824, la care s-a adăugat și o turlă impunătoare în 1854, există până în ziua de azi.

Tot în orașul Giula (Gyula) mai există o a doua biserică ortodoxă românească, închinată Sfintei Cuvioase Parascheva și construită în 1834, în cartierul ce se cheamă Orașul Mic Românesc sau Giula Mică, care a fost înlocuită cu o altă biserică mai mare, situată în imediata ei apropiere și zidită între anii 1861 și 1864.

Și celelalte biserici ortodoxe românești din Ungaria, din parohiile care se întind în principal de-a lungul graniței cu România, în trei județe din Ungaria - ­Békés (Bichiș), Hajdú-Bihar ­(Bihorul Unguresc) și Csongrád (Ciongrad), au lăcașuri de cult (biserici și capele) de zid, vechi de 200 sau 300 de ani și care au fost construite, la rândul lor, în locul unor alte biserici mai vechi. Astfel, mărturiile dăltuite în ­piatră, care dăinuie până în ziua de astăzi, vorbesc și ele despre existența și vechimea acestei comunități.

La începutul secolului 20, ­potrivit documentelor oficiale ­ale statului ungar, comunitatea românească număra circa 90.000-100.000 de români care trăiau, în majoritate, în partea de est a Ungariei.

Un moment de referință în istoria acestei comunități îl reprezintă sfârșitul Primului Război Mondial și Tratatul de Pace de la Trianon, din 1920, când s-au trasat granițele actuale între cele două țări, iar românii din Ungaria au rămas doar cu patru preoți și foarte puțini intelectuali, deoarece ceilalți au plecat în România. Credincioșii rămași în Ungaria și parohiile lor au fost tot timpul sub purtarea de grijă a episcopiilor ortodoxe românești din jurul granițelor, de la Arad și Oradea (prin ierarhii Andrei Magieru, ­Teoctist Arăpașu, Visaron Aști­leanu și Timotei Seviciu, din partea Aradului, și Vasile Coman și Ioan Mihălțan, din partea Oradiei), iar în chip special nevoia de episcop a fost suplinită și de Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, care în vremea aceea era și Exarh al comunităților românești din afara granițelor.

Preoții din parohiile rămase dincolo de graniță au încercat să se organizeze pentru a-și înfiinţa propria lor episcopie și în acest sens au fost constituite mai multe întruniri și Adunări preoțești sau protopopești, cum au fost cele de la Bichișceaba (1927 și 1929), de la Chitighaz (1932) și Giula (1934 și 1936), care au stabilit structurarea parohiilor românești din Ungaria în patru protopopiate. Dar cel mai important moment în acest parcurs istoric către devenire a fost Congresul Național Bisericesc al Românilor din Ungaria, ținut în Catedrala Românească „Sfântul Ierarh Nicolae”, la 27 martie 1946, care a hotărât înființarea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, cu sediul la Giula (Gyula) și care să-i cuprindă pe toți românii ortodocși care trăiau în această țară.

Hotărârea respectivă a fost validată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședințele sale de lucru din anii 1950 și 1952, dar aducerea ei la îndeplinire s-a putut face doar în anul 1999, prin alegerea, hirotonia și întronizarea primului chiriarh al acestei eparhii, Preasfințitul Părinte Sofronie Drincec în catedrala din Giula, care în sfârșit își dobândea statutul ierarhic deplin, visat de înaintașii noștri.

După opt ani de rodnică, vrednică și binecuvântată trudă, slujire și lucrare arhipăstorească, desfășurată în fruntea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, care a devenit o instituție recunoscută și apreciată în rândul comunității românești și în rela­țiile sale cu statul și cu celelalte autorități din Ungaria și după alegerea și mutarea Prea­sfin­țitului Părinte Sofronie Drincec ca Episcop al Oradiei, am dus mai departe această muncă și activitate în beneficiul românilor orto­docși din Ungaria și spre slava lui Dumnezeu.

Cât de mult se simt legaţi de viaţa Bisericii în zilele noastre etnicii români de pe teritoriul Ungariei? Participă la slujbe, încearcă să ducă o viaţă apropiată de valorile Ortodoxiei?

Cred că întrebarea dvs. are o nuanță de răspuns comună cu situația creștinilor ortodocși de acasă sau din alte părți unde trăiesc români, dar nu numai la ei. Și anume, există o categorie de oameni, în special mai în vârstă, care nu doar că se simt legați de viața Bisericii și participă la slujbe ori de câte ori au posibilitatea, chiar și peste săptămână, la catedrală, de pildă, dar aceștia păstrează mai bine și graiul românesc, cu particularitățile de aici și ei simt credința ca pe o parte componentă, strâns legată de viața lor. Sunt niște comori ale Ortodoxiei, niște oameni câteodată „împovărați de zile”, dar pe care îți este drag să îi întâlnești, să îi asculți sau să stai de vorbă cu ei.

Există apoi generația medie, cu oameni din diferite categorii sociale, între care sunt oameni simpli, dar și intelectuali, care participă duminical la sfintele slujbe, dar chiar și peste săptămână, atunci când au descoperit ei înșiși cât de important este Dumnezeu în viața oamenilor, Care îi ajută pe aceștia să își înțeleagă mai bine rostul în viață, să depășească anumite probleme inevitabile, pe care le-au avut de întâmpinat și să își găsească liniștea sufletească de care are nevoie fiecare om.

În fine, sunt și cei mai tineri, elevii, care prin intermediul orelor de religie și al profesorilor care le predau aceste ore au descoperit nu doar o materie interesantă, care le dă și lor răspunsuri la unele întrebări pe care deja încep să și le pună, ci îi ajută și în această performanță extraordinară a descoperirii și cunoașterii mai bine a limbii române, ba chiar au fost și cazuri în care un elev care vorbea foarte puțin românește să ajungă nu doar să cunoască bine limba română, ci și să își dorească să viziteze Mănăstirea Sihăstria, unde sub glie își doarme somnul de veci părintele Cleopa Ilie, căruia a ajuns să îi cunoască povestirile biblice pentru copii. Acesta a urmat apoi cursurile Seminarului Teologic, iar acum și ale Facultății de Teologie Ortodoxă din Oradea. Sau alt tânăr care ­vine cu drag la slujba Vecerniei și a Sfintei Liturghii și căruia îi place să citească la strană, chiar dacă altor oameni din ziua de astăzi slujbele din Biserica Ortodoxă ar putea să li se pară lungi și plictisitoare. Dacă ajungi să cunoști ceva, cu siguranță că o să-ţi și placă și o să îi dedici o parte din viața ta, pe care o va influența indiscutabil, în duh ortodox.

În aceste vremuri, în care locuitorii din ţările est-europene caută locuri de muncă şi un trai mai bun în Occident, păstrarea iden­tităţii româneşti mai este o miză pentru credincioşii acestei eparhii?

Cu siguranță că este, deoarece omul în viață nu se poate reduce doar la locuri de muncă, la bani și la un trai mai bun. Pe măsura trecerii timpului și a unei deveniri, din punct de vedere uman și existențial, îți dai seama că, deși trăiești într-un loc și o anumită țară, totuși provii dintr-o anumită familie, care a avut o identitate proprie și anumite valori sau că trăiești atât de aproape de țara-mamă, în care destui elevi, după terminarea liceului, vor merge să se înscrie la o facultate și vor trebui să învețe mult mai bine limba română, dar sunt și mulți români din Ungaria care doresc să meargă în vizită în România, în diferite locuri pitorești sau în localități în care se găsesc rudele lor, astfel încât motivele pentru învățarea limbii române și a redescoperirii propriei identități sunt destule, ca să te motiveze să pornești pe această cale.

Am înţeles că interesul pentru învăţarea limbii române este în creştere în oraşul Giula chiar şi printre unguri, nu numai printre copiii şi tinerii românilor, ca urmare a turismului transfrontalier tot mai înfloritor (în vremuri neameninţate de epidemii). Ce rol au parohiile româneşti în susţinerea acestui fenomen?

Parohiile românești au un rol foarte important în acest „proces al învățării limbii române” de către turiști și oameni care ne vizitează comunitatea sau care au chiar anumite interese „de serviciu” în Giula (Gyula), Budapesta, Seghedin sau în alte părți. Mai întâi, pentru că unele dintre pensiunile și locurile în care ajung acești turiști sunt ale românilor din Ungaria, care inevitabil sunt și membri ai parohiilor noastre. Apoi, pentru faptul că dintre cre­din­cioșii noștri sau din rândul instituțiilor românești din ­Ungaria (liceu, Consulatul General al României la Giula, Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, săptămânalele „Foaia Românească” și „Cronica” din Giula, Studiourile Teritoriale de Radio și Televiziune pentru emisiuni în limba română de la Seghedin etc.) se găsesc traducători sau chiar oameni care să lucreze în diferite instituții de care beneficiază și turiștii români care vin în vizită aici. Iar unele dintre obiectivele turistice vizitate de aceștia sunt și bisericile noastre sau Expoziția Muzeală Permanentă a episcopiei, care a fost amenajată la Giula (Gyula) în anul 2014. Dar cred că rolul cel mai important este faptul că Biserica și parohiile noastre sunt locurile în care comunitatea istorică românească, dar și românii veniți la muncă sau la studii în Ungaria își descoperă, își formează, își cultivă și își păstrează familia lor identitară, românească și ortodoxă, care dă specificul acestei comu­ni­tăți și o ajută să supra­vie­țuiască și să dăinuie în istorie, cu toate valorile ei.

Ce impresie aveţi despre oraşul Giula, unde se află Catedrala Episcopală Ortodoxă Română, oraş cu o mare diversitate etnică şi culturală?

Vă dați seama că după atâta vreme, dar și la început, la o primă cunoaștere a lui, am avut și am o părere, o impresie foarte bună despre el. Am ajuns să trăiesc aici, iată, deja atâția ani și aș putea spune că face parte din viața mea și îl iubesc, cu oamenii, cu biserica noastră străbună și cu tot ceea ce cuprinde. Este, într-adevăr, un fel de „capitală” a românilor din Ungaria, a comu­nității istorice, dar și a tuturor românilor din această țară, dincolo de faptul că Budapesta are și ea un loc privilegiat în viața țării și a oamenilor care trăiesc în Ungaria, fiind de fapt o capitală europeană și un oraș foarte frumos, la rândul lui.

Giula (Gyula) este orașul în care se găsesc cele mai importante instituții ale comunității româ­nești din Ungaria, este o stațiune balneară cu ape termale și un orășel turistic foarte frumos, situat foarte aproape de granița cu România, foarte îngrijit, curat și cu multă verdeață, vizitat de mulți români, dar și de turiști din alte părți, cu o cetate din cărămidă, veche de peste 600 de ani, dar și cu un castel al familiei Almássy, care este amenajat într-un stil turistic „vienez”, am putea spune, ambele fiind situate în imediata vecinătate a Catedralei și Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. Așadar, este și rămâne un oraș foarte important pentru românii din Ungaria, dar și pentru cei care ajung să îl viziteze și să îl cunoască.

Ce alte localităţi sunt mai importante în menţinerea legăturii cu credinţa şi tradiţiile strămoşeşti ale românilor din acel spaţiu geografic?

În afară de Giula (Gyula) și Budapesta, despre care am vorbit deja, aș menționa aici și câteva dintre localitățile și parohiile mai importante, situate în apropiere de orașul nostru, și anume ­Micherechi (Méhkerék), poate cea mai cunoscută comună românească din Ungaria, în care s-au dezvoltat foarte mult legumicultura și serele și din rândul căreia s-au ridicat și cei mai mulți dintre actualii intelectuali și conducători ai unor instituții românești; Chitighaz (Kétegyháza), o localitate de asemenea foarte cunoscută, cu biserică, școală și Primărie românească, o casă-muzeu a comu­nității ro­mâ­nești din Ungaria și un număr de locuitori mai mare decât cel din Micherechi, situată și ea foarte aproape de Giula (Gyula); Apateu (Körösszegapáti) cu o biserică renovată complet și foarte frumos pictată, în stil neo-bizantin, cu busturile în bronz ale Sfântului Ierarh Andrei Șaguna și poetului național Mihai Eminescu, amplasate în curtea parohiei și cu un parc natural și dendrologic, în grădina ei; Săcal (Körösszakál) cu prima mănăstire ortodoxă românească, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care a funcționat pentru o vreme aici, ctitorie a Preasfin­țitului Părinte Sofronie, pe vremea când era Episcop ortodox român în Ungaria; Otlaca Pustă (Pusztaottlaka), care, pe lângă singura biserică de zid, ridicată în 1913, prin daniile familiei Ștefan Rusu și Zenovia Drăgan (restul bisericilor episcopiei fiind făcute cu cheltuiala întregii obști), mai deține și un paraclis de lemn foarte frumos, în stil maramureșean, și un centru pentru familii și tineret, cu o minigrădină zoologică, la marginea satului; Seghedinul (Szeged), unde funcționează o Catedră de limba și literatura română (la fel ca la Budapesta), în cadrul Facul­tății de Pedagogie „Juhász Gyula”, redacțiile emisiunilor de televiziune „Ecranul Nostru” și de radio „O Voce Românească”, în limba română, dar și un paraclis românesc, amenajat în incinta Hotelului „Forrás”; avem apoi localitatea Jaca (Zsáka), în care a fost restaurată integral biserica și a fost achiziționată o nouă casă parohială, prin sprijinul comun al secretariatelor de stat pentru culte, din România și Ungaria; Bătania (Battonya), unde au fost ridicate integral o nouă școală și grădiniță românești și a fost achiziționată și acolo o casă parohială nouă. De fapt, fiecare parohie românească are rolul ei în ansamblul episcopiei noastre și al comunității ortodoxe româ­nești din Ungaria.

Cum aţi caracteriza perioada de când aţi devenit Episcopul românilor ortodocşi din Ungaria şi până acum?

Ca pe o perioadă binecuvântată, în care am învățat mult din ceea ce înseamnă slujirea arhierească și am încercat, cu toate puterile și priceperea mea, să mă pun în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor și mai ales a acestei comunități ortodoxe românești din Ungaria, care mi-a fost încre­dințată spre arhipăstorire, pentru binele și propășirea căreia am lucrat dimpreună cu toți membrii și ostenitorii episcopiei noastre: monahi, monahii, preoți și cre­dincioși, de oriunde ar fi fost ei.