De o ţinută spirituală şi monumentală aparte, Mănăstirea Cozia rămâne una dintre cele mai autentice valori ale arhitecturii bisericeşti, o adevărată perlă a Oltului, ce dăinuie de peste 600 de ani pe pământ românesc. În locul acesta mirific, unde pelerini de pretutindeni ajung în orice anotimp al anului, în această vatră monahală a Olteniei, se pare că cerul a coborât pe pământ, iar cei care ajung aici trăiesc sentimentul opririi în loc a timpului în care trăim.
Preacuviosul arhimandrit Vartolomeu Androni, stareţul Mănăstirii Cozia şi Exarh al mănăstirilor din Eparhia Râmnicului, trudeşte de ani de zile la păstrarea şi conservarea a ceea ce străbunii au lăsat cu mărinimie în această zonă. Pe această temă a avut generozitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
Ca orice pelerin care ajunge la Cozia, aş vrea să ştiu dacă involuntar de voinţa noastră nu tulburăm în vreun fel sacralitatea mănăstirilor?
Nu trebuie să vă faceţi atâtea griji, toate cu rânduiala lor. Majoritatea celor care ajung la Cozia sunt atraşi de această oază de frumuseţe şi spiritualitate, dar fiecare îşi are propria trăire, propria chemare. Cu toţii trăiesc bucuria de a păşi în acest spaţiu sacru, pentru ca mai apoi să se poată închina la mormântul lui Mircea cel Bătrân, ctitorul acestei mănăstiri. Se creează astfel o punte spirituală între cei care se roagă şi duhul strămoşilor, care le dă sentimentul de sporire a rugăciunii şi ancestrală temeinicie. Cu siguranţă că acest tumult de vizitatori este uneori în detrimentul vieţii călugăreşti, pentru că, oricât ai fi de riguros şi de puternic, sunt lucruri care, involuntar, ispitesc. Liniştea aceea de care monahul are nevoie este destul de greu de atins la Cozia, tocmai datorită acestor vizitatori, care de multe ori insistă cu întrebări nevinovate şi-n felul acesta, fără voia lor, te tulbură. Ca monah însă trebuie să fii întărit duhovniceşte, de aceea aş zice că nu este un martiraj, iar obştea noastră are o rânduială care îi dă consecvenţă în ascultare.
Eu, personal, cred că nimic nu este mai înălţător decât să adormi în dangăt de clopot şi să te trezească toaca, atunci când cheamă la rugăciune. Cum puteţi veni în ajutorul pelerinilor, astfel încât să le puteţi dărui bucuria unei nopţi de slujbă la mănăstire?
Mănăstirile de pretutindeni sunt deschise pentru toată lumea doritoare de astfel de lăcaşuri de-nchinăciune. Ca exarh al mănăstirilor din spaţiul monahal vâlcean, vă pot spune că noi am făcut eforturi să rezolvăm problema celor care vin aici pentru rugăciune sau chiar într-un circuit turistic. La Cozia am reuşit să realizăm un spaţiu care să asigure cazarea celor care vin din diferite colţuri ale ţării. În termeni monastici, noi considerăm că este arhondaric, fără a avea pretenţiile unui hotel, dar dispune de toate utilităţile, de un ambient confortabil, care să le întreţină starea de spirit, conferită de un spaţiu monahal. Aceasta am gândit-o ca pe o acţiune caritativă, în primul rând pentru copiii care vin în excursie la Cozia. Putem să le asigurăm o noapte sau două de cazare şi masă, dar nu mai mult, pentru că solicitările sunt foarte mari şi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a mulţumi pe toată lumea.
Mulţi dintre cei care au fost astăzi la slujbă aşteptau să se spovedească. Am stat de vorbă cu câţiva credincioşi şi am fost cutremurată de ceea ce pot trăi semenii noştri, care nu reuşesc să-şi găsească un duhovnic. Multă lume vă caută pentru harul duhovnicesc, dar şi pentru profunzimea şi implicarea în esenţa suferinţei umane. Cum reuşiţi să-i întăriţi sufleteşte pe cei care vin să se mărturisească?
Problema duhovnicească joacă un rol foarte important nu numai pentru cei din mănăstiri, ci pentru toată lumea. Trebuie delimitat foarte bine sensul vieţii duhovniceşti. Această parte duhovnicească nu-nseamnă numai credulitate, numai obscurantism, înseamnă de fapt o nevoie logică de a afla, cu ajutorul duhovnicului, cum să te mântuieşti. Cei care vin de la parohii spre a se spovedi la mănăstire caută de fapt ceea ce nu găsesc ei, ca nevoie sufletească. Din acest motiv aleargă la mănăstire, dar, atenţie, nu toţi care au primit harul preoţiei au şi darul duhovniciei. Este extrem de important ca cel care-i este duhovnic să nu-l păgubească pe om şi mai bine să-l trimită la un altul mai iscusit decât el. Pe lângă dezlegare, duhovnicul trebuie să-i dea celui care se spovedeşte şi-o-ntărire, şi-un răspuns, şi-o siguranţă în cel pe care şi l-a ales ca părinte spiritual. E-adevărat, cu toţii trecem printr-o perioadă mai grea, dar nu trebuie să uităm că dintotdeauna au existat astfel de perioade, mai bune sau mai grele. Eu am convingerea că-ntotdeauna se vor găsi duhovnici care să le fie de folos celor care aleargă la mănăstiri, ca şi la bisericile de enorie.
Şi, dacă tot am ajuns la Cozia, nu am putut rezista ispitei de a urca la Bisericuţa Bolniţă. Am găsit acolo o linişte parcă uitată de lume şi un tărâm al artei, pe care cu mare bucurie l-am explorat. Aţi vrea să ne spuneţi câte ceva despre această bijuterie a Mănăstirii Cozia?
Aşa cum se ştie, Mănăstirea Cozia a fost ctitorită de Mircea cel Bătrân, la 1386, pământul mănăstirii aflându-se de ambele părţi ale şoselei care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu. După ani de zile, un alt mare ctitor, Radu Paisie sau Petru Voievod, a ţinut ca la Cozia să ridice un edificiu unde să se adăpostească cei bolnavi, dar şi o capelă în care preotul să facă slujbe şi să se roage pentru ei. În 1542-1543, acesta a ridicat bisericuţa bolniţă, care impresionează şi astăzi pe cei mai exigenţi vizitatori, ajunşi aici de pe toate meridianele lumii. Stilul architectonic este cu certitudine autohton, fiind expresie a stilului muntenesc. Bisericuţa are o formă treflată, iar pereţii exteriori erau înconjuraţi de ocniţe şi rozete de piatră, pe care cineva, din păcate, le-a dat jos. Bisericii îi lipseşte pronaosul, astfel că din pridvorul închis se intră direct în naos. Pictura nu a suferit renovări fundamentale, a mai fost doar consolidată, ca suport, pentru a nu se dezlipi fresca de perete şi-n felul acesta pictura şi-a păstrat prospeţimea şi expresivitatea. Cum spuneam, bisericuţa bolniţă rămâne o bijuterie de netăgăduit, într-o deosebită armonie arhitecturală. Mulţi au apreciat-o ca pe o "domnişoară", pentru zvelteţea şi eleganţa ei. Şi vizitatorii din alte confesiuni sunt impresionaţi de valoarea artistică. În bisericuţa bolniţă se oficiază doar Sfânta Liturghie, în ziua hramului "Sfinţii Apostoli", sau slujbe ocazionale de înmormântare. Pentru noi este o mare bucurie că această bolniţă există şi că a ajuns până în zilele noastre. Din păcate, multe astfel de ctitorii au dispărut.
Părinte exarh, trebuie să recunoaşteţi că vă ascundeţi cu greu nostalgia, cred că mult mai bine ar fi să detaliem starea de fapt a acestui aşezământ. Şi pentru că lumea de azi traversează o perioadă grea, în care suferinţa şi bolile îi copleşesc pe cei sărmani, vă gândiţi cumva la revigorarea bolniţei de la Cozia?
Dacă este să ne gândim la faptul că bolniţa a fost realizată într-o perioadă în care lumea trăia într-o mare suferinţă, este evident faptul că era nevoie ca aceasta să servească şi la tămăduirea bolilor trupeşti, dar şi sufleteşti. Eu consider că este într-adevăr nevoie de o revigorare. Bolniţele mănăstireşti erau de fapt mici spitale pentru călugării bătrâni şi, în acelaşi timp, aziluri pentru bătrânii şi bolnavii din împrejurimi. Pe lângă tămăduirea trupească, monahii aveau menirea de a asigura şi un suport spiritual celor bolnavi, astfel încât slujbele din bisericuţă erau ca un balsam pentru cei aflaţi în suferinţă. Eu consider că nu este deloc rău şi ar trebui ca în viitorul apropiat să reactivăm aceste bolniţe, pentru că acest lucru este posibil. Numai că acele case care au fost ridicate atunci de voievozii vremii trebuie consolidate, reamenajate, ca să corespundă cel puţin din perspectiva funcţională a unui spital. Şi la Cozia, dacă Dumnezeu va ajuta, s-ar putea ca pe lângă bisericuţa bolniţă, care este o frumuseţe şi care trebuie păstrată, pentru că ştiţi cum e, când dezvolţi ceva trebuie să ai grijă să nu distrugi altceva, eu consider că la Cozia ar fi posibilă o revigorare a acelei bolniţe şi ca biserică, şi ca vieţuire. Dumnezeu ne-a învrednicit ca sfânta mănăstire să se afle pe un pământ binecuvântat, astfel încât avem la îndemână şi ape minerale, şi alte resurse balneare, dar şi un aer proaspăt de brad, care face bine plămânilor şi psihicului. Deci, posibilităţile terapeutice sunt multiple.
Deşi toată lumea ştie că sunteţi principalul sacrificat al obştei, în sensul că tot ceea ce aţi realizat aici aţi făcut-o cu preţul multor drumuri şi al multor nopţi nedormite, aş vrea să vă rog să ne spuneţi dacă programul slujbelor de la Mănăstirea Cozia a fost afectat din punct de vedere canonic?
În anul 2000, după trecerea la cele veşnice a părintelui Gamaliil, Dumnezeu aşa a rânduit, să ajung stareţ. De atunci mi-am propus ca acest program liturgic să nu lipsească din viaţa monahului. La noi în mănăstire obligaţia fundamentală este aceea de a ajunge la slujbă, mai întâi biserica şi după aceea alte trebuinţe.
Cei care au rezistat la Cozia au reuşit să ajungă la o mulţumire sufletească desăvârşită. În fiecare zi avem slujbă tipic mănăstirească: dimineaţa avem Acatistul, Ceasurile, Sfânta Liturghie zilnic, este extraordinar de îmbucurător pentru noi. După aceea avem şi un program de lucru, pentru că în monahismul românesc funcţionează foarte bine "roagă-te şi munceşte", lucru care se îmbină, chiar dacă uneori este acuzată această sintagmă că ar ţine numai de perioada comunistă. Ea a existat de când lumea. Aşa că cine vrea să se înhame la jugul monastic de la Cozia are parte de întreg programul acesta monastic, ce se continuă cu Vecernia de la ora 17:00, urmată de Utrenie. Slujba de Utrenie am coborât-o de la miezul nopţii la ora 19:30, şi asta din motive practice, pentru că monahul care stă noaptea două ore la slujbă, a doua zi cu greu îşi mai face ascultarea. Mănăstirea este mare, are nevoi speciale, iar noi nu suntem aşa de mulţi. În felul acesta, programul slujbelor nu suferă din punct de vedere canonic, liturgic se desfăşoară normal, iar ascultările toate sunt acoperite. Aşa că pentru cei care îşi doresc cu adevărat viaţă monahală, o spun cu toată sinceritatea că este o bucurie să se afle la Mănăstirea Cozia.
Ştiu că părintele Gamaliil a plecat la Domnul cu durerea de a nu fi putut ridica o clopotniţă a mănăstirii. Înainte de a ne despărţi, aş vrea să ştiu dacă îi veţi duce visul la bun sfârşit?
O, Doamne, dacă ar depinde numai de mine! Eu v-am mai spus că nimic din tot ceea ce s-a făcut la Cozia nu am făcut singur. Dacă nu exista obştea, fără-ndoială că n-aş fi reuşit mai nimic din toate astea. Dar ca şi stareţ, a ţinut de obligaţia mea. Eu am iubit întotdeauna Cozia cu toată fiinţa mea şi am iubit istoria, şi am iubit fiinţa asta a poporului român, atât de greu încercat de-a lungul vremii. M-am implicat atât la Cozia, cât şi la alte mănăstiri, care sunt într-o stare deplorabilă şi aproape de distrugere. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Berislăveşti, care are o biserică fără turlă, şi unde, dacă nu am fi intervenit la timp, zidurile se distrugeau în întregime. Ar fi fost mare păcat, având în vedere că avem de-a face cu un monument din 1956, care se transformase în ruină şi pur şi simplu cădea sub ochii noştri. Pe astfel de obiective noi trebuie să ne mobilizăm, pentru că aşa ne punctăm istoria. Toate se duc, dispar, dar, după cum vedeţi, aceste monumente au rămas. Trist este că în toate aceste demersuri întâmpinăm mari probleme cu cei de la monumente, care ar trebui să dea dovadă de mai multă înţelegere şi mai mult realism, să nu alergăm cu anii după aprobări, de multe ori inutile. Vă repet, toţi monahii de-aici m-au ajutat, pentru că cine poate să fie mai aproape de un astfel de monument decât călugării? De-acum, numai Dumnezeu va rândui totul.
"Şi la Cozia, dacă Dumnezeu va ajuta, s-ar putea ca pe lângă bisericuţa bolniţă, care este o frumuseţe şi care trebuie păstrată, pentru că ştiţi cum e, când dezvolţi ceva trebuie să ai grijă să nu distrugi altceva, eu consider că la Cozia ar fi posibilă o revigorare a acelei bolniţe şi ca biserică, şi ca vieţuire. Dumnezeu ne-a învrednicit ca sfânta mănăstire să se afle pe un pământ binecuvântat, astfel încât avem la îndemână şi ape minerale, şi alte resurse balneare, dar şi un aer proaspăt de brad, care face bine plămânilor şi psihicului.
Deci, posibilităţile terapeutice sunt multiple."
